Săracii mari scriitori români

Le-am citit cărțile, le-am memorat poeziile, i-am invidiat pentru ideile filosofice. Dar…nu ne-am gândit la ei ca la niște oameni cu cheltuieli, chirii de plătit, copii de crescut sau case de întreținut. Și Eminescu, și Creangă, și Rebreanus au Caragiale au avut și ei problemele lor.  Unii chiar au trait sau murit săraci, în spații mizere, fără cele mai elementare condiții.

Considerați titani ai culturii, oameni care au schimbat mentalități sau au revoluționat literature, marii scriitori români aveau și ei dificultăți. Nu doar familiale, ci și financiare.

 Eminescu — poetul național care trăia din „chetă”

Mihai Eminescu, poetul national, a fost apreciat mai mult după deces. Choar dacă și în vremea în care trăia au mai fost oameni care au conștientizat geniul său, acest lucru nu i-a adus și bani. Slujbele avute, sufleur, copist, ziarist, nu i-au adus stabilitatea financiară dorită. Ba chiar, trăia la limita subzistenței, după ce își pierduse slujba și sprijinul celor din jur. Dar precaritatea îl urmărea încă din tinerețe: în 1871, le scria părinților că se află „în lipsă deplină de bani”, mărturisind că trăiește cu mare greutate.

Sursele istorice descriu că poetul locuia în camere modeste, fără bani de îngrijire și că „trăia din chetă”. Finalul vieții sale a fost marcat de tratamente medicale greșite și condiții mizere în sanatoriul doctorului Șuțu.

Creangă — genial,  amuzant, dar cu buzunarele goale

Autorul „Amintirilor din copilărie” a avut și el o perioadă de maturitate destul de precară. Dacă în copilărie totul părea roz și viața frumoasă, situația s-a schimbat la maturitate.

Ion Creangă trăia cu o durere ascunsă sub umorul lui inconfundabil. Sărăcia îl strângea ca o menghină. Alungat din preoție și rămas fără salariu, în 1872, scriitorul a fost nevoit să-și transforme viața într-o improvizație continuă. Sursele biografice spun că și-a deschis „un debit de tiutiun”, un mic magazin de tutun, doar ca să poată pune pâine pe masă. De asemenea, mai preda copiilor din Iași și repara lucruri, în speranța că-și va mai crește veniturile. Casa lui din Iași era modestă, aproape sărăcăcioasă. Prietenii îl mai ajutau cu bani și mâncare. Abia în 1874, după ce a fost numit institutor la Școala primară de băieți nr. 2 din Păcurari, situația I s-a mai îmbunătățit.

Caragiale a îndurat și el țară mizeria financiară

Ion Luca Caragiale a purtat și el hainele sărăciei, chiar dacă viața l-a făcut, pentru scurt timp, milionar.  În anii grei, trăia din salarii mici, împrumuturi și avansuri, stând în chirie, exact ca în schițele în care își ironiza propria precaritate. După moștenirea Momuloaiei, banii nu l-au salvat: Caragiale dădea de băut pe datorie, ierta clienți, ajuta prieteni, până când afacerile au căzut una câte una. A ajuns chiar să fie urmărit de un cămătar pentru 140 de lei, o sumă ridicolă pentru un fost milionar, dar uriașă pentru un om care nu știa să spună „nu”.

Rebreanu — înainte de glorie, a fost sărac lipit

Rebreanu a trăit ani întregi în camere închiriate, făcând orice job găsea. Sursele istorice îl menționează printre scriitorii cu destine marcate de lipsuri și dificultăți financiare. Cea mai cruntă perioadă a fost cea dintre anii 1910 și 1920, după ce a renunțat la cariera militară și s-a mutat în București. În primii ani, el a fost traducător la Teatrul Național din București. Așa l-a cunoscut  Tudor Vianu, care îl vizita  în camera săracă, unde Rebreanu scria  atunci a cincea, a șasea oară romanul Ion. Situația sa financiară s-a schimbat după apariția acestui roman, iar Rebreanu a devenit un om bogat.

Cioran — filozoful care scria despre disperare… și o trăia

Născut în familia protopopului Cioran, cu venituri peste medie, Emil Cioran s-a lovit și el de sărăcie în perioada parizină. Acolo, în capitala Franței, a locuit în mansarde înghețate, trăind din burse și împrumuturi. Totuși, în cazul său, a fost o chestiune de alegere. Scriitorul a refuzat și marile premii, dar și să fie angajat de teamă că va deveni „sclavul unui loc de muncă stabil”. Presa culturală scrie că Cioran a locuit aproape toată viața pariziană, alături de partenera sa, Simone Boué, într-o mansardă extrem de modestă de la ultimul etaj al unei clădiri de pe Rue de l’Odéon

Hortensia Papadat‑Bengescu — o boieroaică săracă

Înrudită cu voievodul Basarab Țepeluș, Hortensia Papadat-Bengescu a fost fiica generalului Dumitru Bengescu, participant activ în Războiul de Apărare a Independenței din 1877-1878 și a Zoei Ștefănescu, fiică de învățător din Iași. Scriitoarea a avut o copilărie fericită, lipsită de griji, trăind „extazul lent al miracolului de a exista”. Lucrurile s-au schimbat în rău pentru ea în ultimii ani din viață. După 1948, romanele ei de succes din perioada interbelică (precum Concert din muzică de Bach sau Fecioarele despletite) au fost interzise. Regimul i-a etichetat scrierile drept „burgheze” și „decadente”, nepotrivite pentru ideologia realismului socialist. Prin urmare, scriitoarea a pierdut complet orice sursă de venit din drepturile de autor. A murit săracă, în 1955, la București.

Ironia istoriei: România iubește scriitorii… dar nu-i plătește.