Sunt mândru că am ocazia în aceste zile să aniversez Centenarul României Mari, dar înainte de a fi mândru, sunt trist, depresiv de trist…. asta pentru că nu pot să-mi imaginez Centenarul fără un omagiu eroilor acestui neam. Și care ar fi cel mai de preț omagiu pe care noi l-am putea aduce eroilor noștri în afară de acela că am stăpânit cu demnitate și am apărat, la rândul nostru, cu vitejie moștenirea lăsată?
Acesta este motivul tristeții mele…. o tristețe generată și de neputință individiuală, dar și din smințeala care a lovit poporul acesta în ultimii ani….. din faptul că de aproape 30 de ani mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că viitorul meu, unul lipsit de griji, în țara în care m- am născut și o iubesc și merg tot în fiecare seară la culcare blazat și îngrijorat pentru ziua de mâine, cu teama de a merge să-mi îngrijesc sănătatea în spitalele din România, cu lehamitea de a merge să-mi caut dreptatea în fața unui judecator care îmi va motiva sentința „după model”, lăsând acest lucru în seama grefierului, cu rușinea că pădurile României au fost tăiate fără milă de străini și că am ajuns să fim sclavii străinilor în propria țară, că președintele țării mele este un neamț care înlesnea adopțiile copiilor români peste hotare.
Sunt trist că populația țării a fost decimată ca după război prin plecarea românilor peste hotare pentru un trai decent, că mii de copii cresc fără mângâierea părintească, că nu ne mai găsim timp pentru a ne omagia trecutul și nici pentru a ne cinsti tradițiile, că ne călcăm în picioare să ne cumpărăm costume de Halloween și că nici măcar porc nu mai avem de Ignat, că Biblia este bună doar pentru a rosti jurământul că nu ai votat la referendum…
În rest, le-aș mai spune străbunilor, că deși ne-au lăsat o țară frumoasă și bogată, suntem triști, dezbinați, puțini și neputincioși, iar în curând ne vom popula teritoriul cu emigranți musulmani …
Nu mor străbunii niciodată,
Războiul lor prin noi și-l poartă,
Căci li-e țărâna spulberată,
Dar nu li-e dușmănia moartă.
…………………………………………….
Și azi, de dincolo de moarte,
Ei ne mai cer o judecată.
Octavian Goga – Strămoșii
..este un simtamant care ne cuprinde incet,incet dar sigur ..pana nu mai simtim ..probabil. cred ca i o pura coincidenta acest simtamat ..suntem noi doi intr o pasa proasta ..sper…bine , bine l aduceti martor pe O Goga ..da dar el a fost poet.
Dupa termenul ”strabuni” sunteti din Transilvania. Este minunatat ca pretuiti jertfa strabunilor, adica orice om bun va este strabun. Daca ati fi avut mosi si implicit stramosi nascuti din tarana tarii/mosia, poate si ”mosneagul” lui Eminiescu v-ar fi dat taria(Scrisoarea a III a) Si Eminescu a inteles nedreptatile si necazurile tarii, dar a gasit calea sperantei, de la Scrisoarea I unde isi prevede sfarsitul la critica societatii din Imaparat si proletar pana la Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie, este un drum pe care-l puteti face, daca veti dori sa va ridicati la inaltimea inaintasilor. Invocati stramosii ca Eminescu in Doina. Sunteti prea nemultumit. Credeti ca atunci navaleau dusmanii si rapeau/ucideau copii/femei nu exista suferinta? Cand lupii iarna atacau sau viscolul acopera satele din Baragan numit de unii Siberia romaneasca le era usor? Azi cum cade un fulg toti se jelesc in masini. Atunci mama alerga cu mine in brate prin nameti dupa un medic si nu-i era greu. Nici mie cand la minus 30 de grade treceam pasarela pe viscol ca sa ajung in sectie. Nu mai avem multe, dar oare la ce ne-ar folosi cu oamenii slabi care se vaita ca niste babe la prima adiere de vant? Depresia nu se trateaza cu medicamente ci luptand pentru un ideal si sau facand o fapta buna.