“Era o dimineaţă rece, de iarnă.
Respiraţia se întrupa în invizibile cristale.
Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealălaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite…
– Uite, îi spun lui Lionel: aşa – prin ger şi zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsura la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt ”Timp” cu toate că n-am facut decât să “participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele.
– Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir…
Când dam să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil:
“Trăiască România dodoloaţă ! ”
Am început articolul de faţă cu un fragment din volumul “Hronicul şi cântecul vârstelor” semnat de marele scriitor Lucian Blaga. În anul 1965, student în anul al treilea la Litere, din puţinii bani pe care-i aveam, între altele eram orfan de tată, nu am pregetat să cumpăr această carte, publicată după moartea autorului, în contextual în care principalele titluri ale operei blagiene erau la index, aşa cum deciseseră nemiloşii politruci bloşevici autohtoni.În ce-l priveşte, “Hronicul…” a apărut în contextal de după Declaraţia din aprilie 1964, când se relaxase climatul politic, cultural şi ideologic şi se dăduse şi amnistia generală.
După ce am citit cartea, unii dintre noi am reţinut acel extraordinar episod povestit de Blaga, care, la cei 23 de ani ai săi, participase alături de fratele lui Lionel la istorica Mare Adunare din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prin care s-a încununat făurirea României Mari.
Felul în care Blaga descrie atât drumul, cât şi momentul “roirii de necrezut” care o reprezenta forfoteala celor adunaţi în oraşul Unirii, mi se pare unul magic, care atinge apogeul prin finalul fragmentului cu acel aparent inocent strigăt de copil – “Trăiască România dodoloaţă!” Era acea Românie rotundă, care, azi, fără Basarabia, este ca o rană sângerândă!
În scurtă vreme, împreună cu colegii de an – deveanul Nelu Madoşa, Dorin Teodorescu, din Orăştie, gorjeanul Sabin Borcan, moldoveanul Cristian Livescu – ne salutam prin căminul “Carpaţi” cu formula “Trăiască România dodoloaţă !” Cum se vede, eram din toate provinciile istorice ale României, iar iniţiativa, trebuie s-o scriu, i-a aparţinut confratelui de presă de mai târziu, ardeleanul Nelu Madoşa, azi plecat dintre noi.
Mie, momentul 1 Decembrie 1918 îmi era cvasincunoscut în copilăria şi adolescenţa din Oltenia, târziu de tot aflând adevărata semnificaţie a vorbelor “după ce ne-am mărit şi înmulţit,” folosite într-un context ce nu-l înţelegeam de bunicul meu matern, notar, un om educat, dar care se temea pe drept de cumplitul climat de teroare instalat de clica Ana Pauker- Iosif Chişinevski şi Vasile Luca.
La fel de târziu am aflat cărui cântec îi aparţinea melodia ce o fredona tot bunicu-meu când bătea aracii la vie, pe deal, departe de urechi străine, foarte vigilente şi în lumea satelor: “Treceţi batalioane române Carpaţii !”
Revin la 1965 şi la lectura “Hronicului…”, constatând că cenzura lăsase, totuşi, sintagma “România dodoloaţă”, noi, studenţii de la Litere, folosind-o necontenit. Chiar şi de 1 Decembrie – şi mai ales în acea zi – dar fără a face din asta ceva special, cum sunt tentaţi unii azi să transforme gesturi fireşti în manifestări de anvergură, revendicând tot felul de merite.
A trecut destul timp şi, în urmă cu opt ani, documentând-mă spre a scrie în Cotidianul editorialul de Ziua Naţională – 1 Decembrie – deşi citisem destule cărţi sau studii de istorie, dar şi memorii, în minte îmi stăruia episodul antologic povestit de Lucian Blaga, participant nemijlocit la Marea Adunare de la Alba Iulia şi reporter special al acelor momente de excepţie sintetizate strălucit de zicerea unui copil din satul Lăncrăm.
Este localitatea despre care tot poetul Blaga scrisese cu alt prilej “sat al meu ce porţi în nume sunetele lacrimei” şi care cred că, de data asta, prin consemnarea neaşteptatului şi insolitului strigăt în noapte al unui copil a sintetizat un eveniment istoric copleşitor şi fericit din viaţa poporului nostru – făurirea României Mari!
Am readus în actualitate episodul chiar din titlu şi îmi place să remarc că iniţiativa ziarului a avut ecou mare, dat fiind că această formulă de neuitat arăta că
s-a desăvârşit unitatea noastră naţională printr-o lucrarea în care, citez cu bucurie afirmaţia acad. Florin Constantiniu, se regăsea generaţia Marii Uniri – Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu, Silviu Dragomir, Ion Lupaş, Ion Nistor, Pan Halippa, Gh. I. Brătianu, Aurel Vlad, Sever Bocu, Onisifor Ghibu, Emil Haţieganu, ş.a.- unii dintre ei morţi în puşcăriile bolşevice.
Până la acest tragic destin al lor, ei şi ceilalţi membri ai elitelor interbelice implicându-se constructiv, ingenios şi consistent în realizarea uriaşului salt pe care l-a făcut România dodoloaţă în mai toate domeniile, în pofida marii crize economico-financiare dintre 1929 şi 1933.
Personal cred că desemnarea lui 1 Decembrie ca Zi Naţională a României este, în sine, un omagiu adus acelei sintagme de neuitat ce aparţine copilului din Lăncrăm, dar şi o recunoaştere a justeţei cauzei pentru care s-au luptat basarabenii şi bucovinenii Şi, deopotrivă, un elogiu adus voinţei sutelor de mii de ardeleni participanţi la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918, al cărei centenar îl serbăm acum.
Pe de altă parte, cred că ideea unora de a contrapune acelor ore astrale, unice într-un veac, prezentul, aşa cum apare el, este contraproductivă, dat fiind că patriotismul, dragostea de ţară şi neam nu se apreciază ca o marfă la târg. Am spus-o şi o repet: este exact ce şi-ar fi dorit liftele bolşevice din anii 1950, ai căror fii sau nepoţi dau azi lecţii de democraţie, dar din aşa-zisa lor lume liberă în care s-au pripăşit după ravagiile ce le-au făcut pe aici.
Cum este la fel de exact ceea ce-şi doresc revizioniştii, neclintiţi în dorinţa lor, devenită şi ea seculară, de a specula dezbinarea şi dezacordurile şi de a provoca ura internă! Personal, mă bazez în întregime pe entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic şi masiv, evocat de Blaga în cazul evenimentelor de la Ala Iulia, din 1918.
Ca urmare, nimeni, niciodată, nicăieri nu mă va opri să repet istoricul şi neuitatul strigăt ajuns centenar al acelui copil ardelean, care a devenit al nostru, al celor de pe toate meleagurile pe care se regăsesc fiii acestui neam :
Trăiască România dodoloaţă!
Romania Mare avea forma unei paini. Asa zicea mama. Acum are forma unui pom, care inca da roade. De aceea este jefuita salbatiic de austrieci, germani, olandezi, americani si alte haite imperialiste.