Violența asupra copiilor este adânc înrădăcinată în cultura poporului român. 63% dintre părinți folosesc agresiunea fizică ca metodă de educare a copiilor. Nici autoritățile nu iau în seamă plângerile atunci când unul dintre părinți fuge de acasă, cu copilul în brațe și se oprește la secția de poliție pentru ajutor. Un sprijin pe care cel mai adesea nu-l primește, victima fiind sfătuită să se întoarcă acasă și să se împace cu agresorul. Iar parintele și copilul care au nevoie de un adăpost temporar nu găsesc pe nimeni să-i îndrume.
Av. Nicoleta Popescu, care a reprezentat cazul D.M.D. împotriva României la CEDO, după 6 ani de procese în țară, ne-a spus povestea lungului drum prin justiție al unui copil abuzat de tată și dezinteresul autorităților locale față de violența asupra minorilor.
CEDO a hotărât de această dată că violența împotriva copiilor nu poate fi acceptată nici ca tradiție, nici ca disciplină. O hotărâre care, avem speranța că va schimba ceva în mentalitățile autohtone, iar autoritățile vor veni în sprijinul celor în nevoie.
Dosarul a ajuns la procuror după 4 plângeri la poliție
Cotidianul: De ce a fost nevoie ca acest caz să ajungă în fața Curții Europene?
Av. Nicoleta Popescu: Mama a depus prima plângere la poliție împotriva abuzurilor tatălui în anul 2004. Din păcate a fost nevoie de 3-4 plângeri, lunare pentru a fi băgată în seamă de poliție, până să fie trimis dosarul către procuror. La Parchet ancheta a durat 2 ani. În momentul în care s-a finalizat a fost trimis în judecată tatăl pentru ca instanța să se pronunțe dacă într-adevăr a existat un abuz aplicat minorului, mai precis infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului.
În fața instanțelor naționale dosarul a durat foarte mult. 6 ani. Au existat două casări cu rejudecare iar dosarul s-a reîntors pentru anumite vicii de procedură și s-a rejudecat de două ori. Curtea Europeană se uită la acest termen rezonabil, de la prima plîngere făcută de către reclamant până la momentul la care avem o hotărâre definitivă.
Ce înseamnă termen rezonabil?
Se apreciază de la caz la caz. Depinde de complexitatea dosarului, de numărul de martori, de numărul de părți, dar Curtea Europeană, când analizează o cauză se uită concret ce au făcut agenții statului periodic. Să nu avem perioade lungi de timp de 6-8 luni, un an de zile, în care să nu se întâmple nimic în dosarul respectiv. Și atunci, dacă statul român demonstrează că s-au făcut acte de cercetare, cu o anumită ritmicitate, atunci acel termen rezonabil este respectat. Aici, din păcate, nu a fost respectat. 6 ani a fost considerat de către Curte un termen nerezonabil. Raportat până la urmă și la acea valoare socială pe care statul trebuia să o ocrotească. Discutam de viața și integritatea unui minor.
La momentul la care a început această procedură în fața instanțelor naționale, minorul avea 3 ani. A fost supus unei expertize INML. În fața instanței de judecată a fost supus unei audieri, unor evaluări psihologice de mai multe ori. Curtea Europeană a considerat că nu este normal și firesc să dureze atât de mult o astfel de cauză atunci când discutăm de un copil.
Ordinul de protecție nu are o eficiență practică
A fost emis un ordin de protecție, astfel încât tatăl să nu mai ia legătura cu copilul, cel puțin atunci, în perioada imediat urmăatoare pentru a nu-l supune la alte traume?
În acest dosar nu a existat un ordin de protecție. Tatăl a fost decăzut din drepturile părintești, ca urmare a condamnării penale, cu suspendare, este adevărat, și o anumită perioadă de timp nu a avut voie să se apropie de minor.
Este eficient un ordin de protecție?
Acest ordin de protecție poate fi solicitat de membrii familiei, dar poate fi solicitat și de reprezentanți ai autorităților, în numele unui minor care se află într-o situație de vulnerabilitate. DGASPC sau chiar procurorul poate solicita un ordin de protecție. În momentul în care se solicită un ordin de protecție competența aparține instanțelor civile.
Legea spune că este o procedură de urgență și acest ordin de protecție ar trebui emis în 72 de ore. Însă în practică acest lucru nu se poate întâmpla atât de repede, dată fiind încărcătura instanțelor, și faptul că volumul de activitate nu le permite să acorde termene de la o zi la alta. Însă, într-adevăr, aceste cauze se judecă cu celeritate. Sigur, nu în 72 de ore. În fața instanțelor naționale nu este suficientă o simplă cerere prin care partea să se solicite un ordin de protecție. Trebuie adus un probatoriu în susținerea cererii, care constă în certificate medico-legale, care de obicei sunt eliberate de INML în 14-21 de zile.
De multe ori sunt audiate atât părțile, dar și martori. Ori pentru a fi audiați, instanța are nevoie de alte termene de judecată. La această procedură participă întotdeauna procurorul, ca reprezentant al statului, care trebuie să apere interesele ambelor părți, pentru că discutăm de o limitare poate a libertății de mișcare a unei persoane și de protejarea vieții private, a integrității altei persoane.
Cum se aplică?
În general polițiștii sfătuiesc victimele să sune la 112 și să solicite ajutorul unui echipaj de poliție sau mai bine zis unor persoane care sunt apropiate zonei în care se află agresorul pentru a o proteja. Din punctul meu de vedere nu văd o eficiență practică a acestei măsuri. Sigur, este foarte bună dar ce se întâmplă dacă agresorul nu respectă hotărârea judecătorească?
Victimele sunt tratate cu dispreț de poliție
Cui trebuie să se adreseze părintele copilului supus unei agresiuni din partea celuilalt părinte?
În momentul în care unul dintre părinți constată, eu n-aș generaliza doar mamele, că celălalt părinte lezează psihic, fizic un copil trebuie să se adreseze organului de cercetare penală, în speță polițistului și procurorului, pentru a depune o plângere penală și a informa autoritățile că există indicii de încălcare a legii, și indicii de săvârșire a unei infracțiuni, pentru a constata autoritățile dacă se confirmă sau nu.
Dar ar fi de preferat să se adreseze și DGASPC din cadrul primăriei, care are cele mai multe atribuții în astfel de cazuri. Și anume, trebuie să ofere sprijin, consiliere și suport psihologic în astfel de situații.
Cum ajunge copilul împreună cu unul dintre părinți să primească un adăpost temporar la un centru de primire?
Legea prevede acele centre de primire în situația în care victima, de exemplu, la o anumită oră părăsește domiciliul împreună cu copilul. Unde se duce ? Nu există informații și direcțiile de asistență socială nu au un contact direct cu victimele pentru a le informa care le sunt drepturile și concret ce pot să facă.
Există anumite unități private, fundații sau asociații, care au astfel de centre de primire, chiar de primiri urgențe. Dar să nu uităm că acestea sunt private și nu este responsabilitatea lor. Ei oferă niște servicii. Responsabilitatea aparține autorităților statului. Ce faci tu, ca stat, în momentul în care ai o astfel de problemă ?
Pe de altă parte, în 90% din cazuri, părintele se îndreaptă spre secția de poliție. Practic, prima persoană care ar trebui să aibă aceste informații și să existe o colaborare între instituții, poate că ar trebui să fie polițistul. Că este polițistul de proximitate, că este polițistul local, că este polișistul din secție, el practic ar trebui să ofere astfel de informații, și să spună victimei, vă puteți adresa centrului x, care este pe strada, nr, și îndreptate spre acel loc. Din păcate nu se întâmplă. Am participat la programe în care ONG-urile au oferit poliției fluturași în care erau informații despre astfel de centre. Nu a existat o deschidere ca acele informații să fie valorificate spre cei care au nevoie, din contră, au fost privite cu foarte mare reticență.
Să știți că toate victimele, fără excepție, s-au plâns de modul în care sunt tratate de către polițiști. De ce ? În astfel de situații victima are posibilitatea să-și retragă plângerea și atunci există împăcarea părților, și de foarte multe ori aceste cazuri sunt privite cu lipsă de empatie, sunt probleme pe care le aveți în familie, vă duceți, le rezolvați, poate uitați, poate vă împăcați. Din contră, victimele au fost puse în situații penibile, ori s-au simțit umilite din partea ofițerilor de poliție, care le-au tratat într-un astfel de mod. Să nu uităm, în acest caz a fost nevoie de 4 plângeri pentru a ajunge dosarul în fața unui procuror.
Nu există acțiuni de prevenție
Există acțiuni de prevenire, de acordare a primului ajutor victimei, înainte de a ajunge într-o sală de judecată?
Din ce am văzut în practică și din relatările altor colegi, victimele, în general, sunt îndrumate spre instanța de judecată și li se spune: obțineți o hotărâre judecătorească și apoi drepturile dumneavoastră sunt clar stabilite, și veți fi protejată.
Însă opinia mea este că nu aceasta este soluția. Trebuie să existe activități de prevenire, trebuie să existe acțiuni concrete de ajutor la acel moment și imediat și nu să se paseze responsabilitatea spre instanța de judecată. Pentru că, dacă direcțiile generale și-ar îndeplini atribuțiile scrise în lege, ar veni chiar ele în ajutorul instanțelor de judecată prin constatările respective, prin rapoartele de anchetă socială, prin rapoartele de evaluare psihologică, făcute copiilor, victimelor și atunci și instanța de judecată poate mult mai repede, nu mai e nevoie să audieze martori, sau de un probatoriu extrem de complex dacă ar avea efectuate acele probe deja strânse de un asistent social sau de un psiholog.
O soluție: hotline 24/24 h
Ce credeți că s-ar putea face pentru ca o persoană aflată într-o astfel de situație, să beneficieze de un ajutor imediat?
La DGASPC există acele telefoane hotline, fiindcă e nevoie de suport psihologic, 24/24. Dacă ar exista o informare concretă spre ce centru să se îndrepte victimele, ori dacă ar exista un serviciu, nu de la 8-15, cu publicul, și în week-end să nu existe astfel de servicii, cu siguranță s-ar putea face mai mult. Eu cred că autoritățile publice locale, pe lângă faptul că legea le dă aceste atribuții, ar trebui să fie mult mai prezente și active în viața socială a celor pe care, până la urmă îi reprezintă. Au fost aleși și plătiți din banii contribuabililor.
De ce este nevoie de un Tribunalul Copilului
Se vorbește de ceva timp despre înființarea Tribunalului Copilului. Credeți că este o legendă?
Eu mi-aș dori foarte mult să nu fie o legendă și să se materializeze. De ce ? Avem în lege și s-au încercat experimental tribunale cu secții specializate pentru minori. Dar atunci când vorbim de secții specializate pentru minori nu putem discuta doar de o secție în cadrul tribunalului, care se numește „Minori și familie”. Trebuie să avem toată logistica necesară. Să nu uităm că audierile în astfel de dosare cu minorii se fac de foarte multe ori în birourile judecătorilor, unde nu există un mediu prielnic unei discuții. De multe ori poate judecătorul poartă robă, poate sunt prezenți 2-3 colegi pentru că judecătorii nu stau singuri în birou. Copilul este timorat. Ori un tribunal specializat pentru astfel de cauze înseamnă mult mai mult decât doar judecători specializați, care există și în prezent, să soluționeze astfel de dosare. De când a existat acestă idee însă, concret, în București nu s-a întâmplat nimic.
Procurorul va trebui să ceară despăgubiri morale în numele minorului
Ce daune morale a stabilit CEDO în acest caz?
Statul român va trebui să-i plătească minorului 10.000 de euro daune morale.
Ce aduce nou pentru România hotărârea Curții Europene?
România a fost condamnată pentru faptul că procurorul, în cadrul procedurii penale, care s-a desfășurat în fața instanțelor de judecată, nu a avut acel rol activ pe latură civilă. El și-a făcut într-adevăr treaba, și-a îndeplinit atribuțiile pe latură penală. A contestat de fiecare dată soluția instanțelor, și-a exercitat calea de atac. Însă Curtea Europeană spune că dacă mama, reprezentantul legal, victima, copilul, pentru că discutăm despre un minor, nu solicită daune morale, procurorul, ca agent al statului, trebuie să îi protejeze acele drepturi, să exercite acele drepturi și să solicite despăgubiri morale în numele copilului, de la agresor. Nu s-a întâmplat acest lucru și, începând cu această hotărâre judecătorească, procurorii vor trebui să solicite judecătorului, iar aceste despăgubiri care să fie acordate copilului, indiferent că mama le solicită sau nu.
De foarte multe ori mamele evită să solicite despăgubiri să nu se considere o îmbogățire fără justă cauză sau, din contră, să considere că ar avea un numit scop financiar, să obțină o anumită sumă de bani, chiar dacă este pentru copil. Și atunci, pentru a nu fi acuzate, cu ghilimelele de rigoare, nu solicită aceste sume de bani.
Hotărârea Curții Europene vine și spune că va trebui să le solicite procurorul. Pentru că, dacă nu solicită, fie că e vorba de parte civilă, persoană vătămată sau procuror, judecătorul nu poate acorda ceea ce nu s-a cerut.
Agresorii scapă din cauza ignoranței ori rușinii victimelor
Acesta este singurul efect al hotărârii CEDO?
Eu sper că nu. Deși să știți că în fața Curții Europene ajung foarte puține dosare de acest fel. Este al doilea dosar. Motivele sunt multiple. Fie persoanele se află și ele, mă refer la reprezentanții legali, dacă discutăm de minori sau chiar reclamanții majori, se află într-o astfel de situație, și nu mai au acea tărie, acea preseverență, cum a avut-o mama din prezentul dosar. Și foarte mulți renunță. Sigur că, din punctul meu de vedere, mai există și alte motive, pentru care astfel de victime nu ajung în fața Curții Europene. Fie că sunt dintr-o categorie socială fără resurse financiare, fără informații, nu-și cunosc drepturile și atunci, evident, că nu știu să și le exercite.
Sau, a doua categorie socială, persoane cu un mic statut social, care din dorința de a-și proteja viața privată, poate de a nu ști ceilalți ce li se întâmplă, dar a nu recunoaște că sunt victimele unor abuzuri, preferă să nu depună plângeri împotriva agresorilor, fie că sunt persoane cu un anumit statut social, fie din contră, se gândesc că sunt tații copiilor și nu doresc ca tatăl să aibă cazier, sau, din contră, să fie decăzut din drepturile părintești. Cred că totuși acea rușine, acea teamă, de a nu face publică suferința prin care trec astfel de persoane le determină să nu-și exercite drepturile pe care le au și să solicite tragerea la răspundere.
Hotărârile CEDO au schimbat legislația și mentalitățile din România
Ce schimbări credeți că va produce în practica autorităților române această hotărâre a CEDO?
Să știți că jurisprudența Curții Europene a schimbat multe, legislativ dar și din punct de vedere al mentalităților și a atitudinii instituțiilor publice.
Au fost și situații în care a fost, să zicem o presiune din partea Curții Europene, și avem în spațiul public astfel de exemple, chiar dacă România a ajuns în situația unor hotărâri pilot. Problemele pe proprietate, deși excedem sferei, dar să vă dau exemple, a venit tot ca urmare a presiunii Curții Europene. Condițiile de detenție din penitenciare sunt tot ca urmare a unor hotărâri pilot în fața Curții Europene.
Și în MAI, și în Ministerul Public, în momentul în care, inclusiv în instanțele de judecată, mă refer la CSM aici, atunci când există o hotărâre de condamnare a statului român, această hotărâre, prin intermediul acestor ministere, instituții, ajunge și trebuie să fie prezentată tuturor angajaților. Deci există o informare din partea instituțiilor venită de la Agentul Guvernamental care reprezintă statul în fața Curții Europene, și, sper eu că, văzând orice polițist că a fost nevoie de 4 plângeri pentru ca dosarul să ajungă la Parchet, să seprăm că în viitor, persoanele decidente din MAI vor avea o altă atitudine și vor aborda într-un alt mod astfel de situații.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.