Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă.
Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit.
Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o virgulă în textul Comunicării. S-ar putea ca însăşi autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească celălalt, nenăscutul?!
Să fie intuiţia actul de prezenţă al altcuiva?! Să nu fie fiinţă umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârşitul?! Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?! Care ar fi rostul Comunicării? Care ar fi rostul acestei întrebări? Să fie Comunicarea întocmai în raport cu fiinţa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile şi comemorările?!
Iată un bun exerciţiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi generaţia anterioară e periculos. Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea Comunicării. Căci proastă educaţie şi tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te îndreaptă către pierderea identităţii.
Artă, în falsitatea ei, oglindeşte vidul. Oglindeşte lipsa Comunicării lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar Comunicarea nu se revendică a fi a artei aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea Comunicării varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate, coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii, alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului. Toţi fiind ai morţii. Moarte drapată de monumente, de fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere aminte, de săpături arheologice.
Să sapi în corpul textului, cu fervoare şi speranţa, să te întorci către subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăşi viaţa. Chiar prezenţa textului pare stranie şi de neconceput. Chiar şi fiinţarea Comunicării ca fiinţă pare de neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida, mărirea.
Deşertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus, încercăm Comunicarea cu noi texte pe care ni le dăruim mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte spre a le descifra sau încifra. E ca şi cum n-am observa încercările la care ne supune Comunicarea ca autoritate a textului fundamental. Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia perversităţii noastre. Limită în fond. Suntem limitaţi, îngrădiţi. Am fost arestaţi prin interpretare.
Aproximăm anumite semne ale Comunicării. Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone da scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă insule. Suntem propoziţii ale Comunicării. Dar ne preamărim. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii pe alţii fără neruşinare. Astfel ne prostește și ne aburește Dana Budeanu, zic niște marțieni mai cu moț, proaspăt sosiți în București. Ne întâlnim la Capșa. Toate serviciile secrete din lume stau cu ochii pe noi, să vezi și să nu crezi.
Vine și Temistocle Popa să țină o conferință în contra vestitei Dana Budeanu, să mori de râs și alta nu. Și gata, conferința începe pe cai mari. Hei, se aude? Acolo, pe Youtube?!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.