Simptome – Sub interdicție

Sunt unele probleme în România privitoare la libertatea de exprimare, când e vorba de partide și instituții. Sunt constatările unor observatori externi. Ne-am aștepta mai puțin să fie în sfera uniunilor de creație artistică, spațiul libertății de creație și de opinie, prin excelență. Și totuși există, scrie Ion Simuț în cotidianul independent Crișana.

Autorul mai scrie:

Am să dau un exemplu referitor la Uniunea Scriitorilor din România (=USR) și la revista România literară, unde conducerea comună a celor două importante instituții este deranjată de exprimarea unor critici de principiu pentru a le îmbunătăți activitatea și imaginează represalii, inventând dușmani de care își apără eroic privilegiile. Cer iertare celor cărora li se pare că exagerez. Sunt subiectiv, dar mă tratez.

Se împlinesc în curând trei ani de când numele meu este pus sub interdicție în revistele USR (cu excepția Convorbirilor literare). Pretextul l-a constituit articolul meu Elegie pentru revistele literare, apărut în mai 2019 în revista Familia, fiind preluat și de alte publicații (ziarul Crișana, Observator cultural). Textul poate fi citit pe internet. Exprimam acolo opinia că sunt necesare măsuri de reformă profundă a publicațiilor culturale, ca urmare a unei severe crize de public. Identificam câteva cauze. Atitudinea a produs supărări exagerate. Rezultatul nu a fost o discutare a temei, despre viitorul revistelor culturale, cum ar fi fost firesc, ci o campanie de denigrare a autorului, inițiată și patronată de conducerea USR și a României literare. Semnalul l-a dat președintele USR, Nicolae Manolescu, inventând că aș pune în pericol apariția pe mai departe a revistelor. A urmat Gabriel Chifu, fost vicepreședinte al USR, care declară alarmat că aș fi săvârșit „un atac împotriva breslei”, din postura de „tomnatic agresor”, ce se manifestă cu „ură și violență”. Edictul de interdicție a fost pronunțat de Mircea Mihăieș (demn urmaș al lui Eugen Florescu), membru în Comitetul Director al USR, în termeni cât se poate de severi: „Într-o lume normală, Ion Simuț ar trebui să devină în toate revistele culturale ale țării nomina odiosa”. Ascuns sub anonimat într-o notiță din revista Orizont, unde e redactor-șef, el se exprimă agramat, pentru că nu știe latină, folosind pluralul în loc de singular. Să trecem.

Întregul documentar, cu date exacte și cu reproducerea textelor in extenso, se găsește în volumul meu Pe ce lume trăim? Simptome, apărut anul trecut la Editura Școala Ardeleană. Am arătat că am fost victima unui adevărat bullying, cu tot arsenalul unei asemenea practici suburbane: agresiuni verbale publice, acțiuni de compromitere, urmate de excluderea din comunitate, în oprobiul general al găștii. Tema propusă spre dezbatere este uitată, iar propunătorul, calomniat. Defăimările sistematice s-au centrat pe persoana opinentului, ignorând problema semnalată, aceea a crizei de public a revistelor culturale, situație care (repet) necesită schimbări profunde în profilul și managementul publicațiilor. A discuta această temă înseamnă a pune în pericol nu revistele, ci clica profitoare, interesată să nu se schimbe nimic și să se perpetueze veșnic în funcții și posturi.

Campania de discreditare a continuat, la comandă, din disperare, în revistele arondate, în mod special în revista Familia, unde eram redactor, și în revista Apostrof. Acoliții au sărit în ajutor, la o falsă alarmă. Nici ei nu discută soarta revistelor literare, ci persoana opinentului reformist. Hoherul a dat directiva, komisarul a dat semnalul; parcă aș fi nimerit în mijlocul unei haite asmuțite împotriva unui intrus. Ioan Moldovan, încă redactor-șef la final de 2019 al revistei Familia, îmi cere demisia, iar apoi îmi redactează chiar el avizul de concediere. Traian Ștef, adjunctul glorios, dublează agresiunea, declarându-mă „un om care și-a pierdut mințile”, ratat pe toate planurile, un biet nefericit care nu merită nici măcar compătimit, dar mai ales nu merită luat în seamă. A doua rundă a bullyingului se desfășoară la locul de muncă. Nimic, dar absolut nimic, despre soarta revistelor culturale – adevărata temă a unor eventuale controverse, înăbușite însă în fașă, să nu producă pagube profitorilor.

De la Cluj, Marta Petreu mă pune ironic în succesiunea lui Platon, pentru că vreau să alung poeții din cetate. Cu perspicacitatea-i irefutabilă, ea înțelege că eu vreau să dau „direcții pentru toată cultura română”, fiind bântuit de „rămășițe dirijiste” din vechiul regim. Îmi atrage politicos atenția „c-a mai fost unul care s-a amestecat genial în toate, dar refuz să-mi amintesc cum a sfârșit”. Nici nu știi unde le fuge mintea vajnicilor apărători ai cetății asediate, la cât sunt de înfocați. Asocierea e fabuloasă și avertismentul e protector: să am grijă, la cât sunt de dictator, să nu fiu împușcat în curtea unei unități militare la Târgoviște! Nu te poți pune cu imaginația unei poete, altoită pe intuițiile unei filosofii predictive, de tipul „să nu ziceți că nu v-am spus!”.

Toate aceste aberații sunt agreate de România literară, care le-a preluat cu aplauze și comentarii despre mine ca pericol public. Păcat că nu pot reproduce în întregime paragraful final din articolul Martei Petreu, care mi-a stârnit un haz nebun pentru fabulația lui ideologică și administrativă. Redau numai câteva frânturi: „Concepția despre cultură pe care o etalează fără nicio neliniște sau jenă I. S. este pe cât de primitivă, pe atât de autoritarist-dirijistă: deci totalitară. I. S. nu are deloc, dar absolut deloc, viziunea unei culturi organice și libere (…). Dimpotrivă, el este animat de o viziune și-o voință pur castratoare. (…) Sper ca I. S. să nu ajungă niciodată șef, nici măcar la o fermă de animale, că le-ar tăia de vii în două, cum vrea să procedeze acum cu revistele”. Nu vi se pare suspect acest delir? Conducerea USR jubilează: ce frumos scrie gânditoarea de la Cluj! Operațiunea de discreditare și anulare a adversarului a reușit.

Am fost ținta unui foc încrucișat. Un fleac: m-au ciuruit!

Punctul de pornire era (repet!) întrebarea din articolul meu inițial și o traduc: „Ce să facem ca să salvăm revistele în condițiile nefaste ale acestei crize de public? Cum să readucem la literatură cititorii pierduți?” Reacția a fost (iarăși traduc): „De ce să ne batem noi capul cu soluții de supraviețuire, când vin subvențiile și putem sta liniștiți în confortul de până acum? Articolul lui I. S. este o provocare! Să-l denunțăm pe infractor, un dușman al revistelor, al poeziei, al USR, al culturii române!” Asta e retorica de apărare pe care a reușit să o stârnească articolul meu, pornit cu cele mai bune intenții. Apărătorii, falșii apărători ai revistelor literare în agonie nu pot fi scoși din acest limbaj panicard și acuzator. Nu folosește la nimic să spun și să repet: nu sunt un dușman al revistelor decât în măsura în care mai binele este un dușman al binelui.

Rezultatul? Am fost ponegrit, marginalizat și, da: numele pus sub interdicție în publicațiile USR. Nu se mai vorbește despre mine în România literară decât la modul negativ, consecvent defăimător. Cel mai recent, în numărul 5 din acest an al României literare, Nicolae Manolescu scrie despre mine ca despre „un recidivist” (să mă scot și eu cu infantilismul din finalul notei lui N. M.: cine zice ăla e?), comentându-mi opiniile cu distorsiuni și răstălmăciri, pe care nu are rost să le mai îndrept.

Hulit pentru delictul de opinie (nu pentru altceva), nu mi-a rămas decât să mă refugiez în colțul unui ziar de provincie, căruia îi mulțumesc pentru ospitalitate.

Din 2019 încoace am publicat trei cărți, niciuna nefiind măcar semnalată, necum analizată: una despre Mihail Sadoveanu (un volum colectiv), alta despre condiția istoriei literare azi și încă una de publicistică, Pe ce lume trăim?, în care este documentat minuțios acest caz de punere sub interdicție și de bullying. Știu că multora nu le vine să creadă că așa ceva e posibil. Eu pot fi un caz minor, neglijabil, dar comportamentul agresiv al unei instituții culturale rămâne de analizat de către cine mai are un rest de spirit civic. Această practică deplorabilă, simptomul unei anomalii, se întâmplă în cea mai importantă publicație a USR, finanțată prin Ministerul Culturii de la bugetul de stat. Din păcate, nu sunt un exemplu singular de punere sub interdicție. Alte nume, mai importante, sunt ocolite, ceea ce are drept consecință faptul că România literară, în loc să aibă o politică de deschidere, face din literatura română, prin excluderi, o literatură din ce în ce mai mică.

Dar revin: ce facem ca să recâștigăm cel puțin o parte din publicul pierdut pentru literatură și pentru publicațiile culturale? Îi ponegrim pe indezirabili, pe cei care pun întrebarea? Probabil că nu mai avem nimic de făcut. Mi-e silă și mi-e rușine cu ce reacții m-am confruntat.

Articol preluat integral din publicația Crisana

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.