Singurul oraș nuclear al României comuniste

Orașul nuclear Dr. Petru Groza (Ștei)* a fost ridicat de sovietici, de la zero, în doar patru ani (1952-1956). Este de două ori unic în peisajul urbanistic al României comuniste: singurul oraș nuclear al țării și singurul oraș ridicat, în totalitate, de sovietici de la zero.

„Sovrom”-urile și descoperirea minereului uranifer

La 8 mai 1945 era semnat Acordul privind livrările de mărfuri dintre România și URSS. Acesta stipula înființarea așa-numitelor „Sovrom”-uri. „Sovrom”-urile erau societăți sovieto-române cu participare egală, dar capitalizări diferite. Practic, toată economia românească urma să funcționeze sub dublă comandă. Scopul acestora era de a exporta către URSS toate sau aproape toate resursele României pentru a plăti datoriile de război impuse de sovietici.

Printre ultimele societăți sovieto-române care încep să funcționeze de numără Sovrom „Kvarțit”. Deși numele său face trimitere la quarț, el a fost ales special pentru a ascunde adevărata activitate minieră de la Băița-Ștei, Bihor. Zăcămintele de uraniu din zonă fuseseră descoperite în 1949. Acesta reprezenta o resursă neprețuită pentru industria nuclearș sovietică. Stalin însuși era personal intreresat de aceste proiecte care vizau industria nucleară.

Sovrom „Kvarțit” a înființat la 31 decembrie 1951. În aprilie 1952, primele garnituri de tren încărcate cu minereu uranifer plecau de la Băița-Ștei către Uniunea Sovietică.

Construirea orașului nuclear Dr. Petru Groza (Ștei)

Ștei devine oraș în 1952, când sovieticii încep ridicarea lui de la zero. Până în 1956, construcția sa va fi gata. În 1958, anul morții fostului prim-ministru comunist, va fi numit Dr. Petru Groza, în semn de omagiu adus acestuia. Va reveni la vechiul nume Ștei, mult după revoluția din 1989, abia în 1996.

Orașul nuclear Dr. Petru Groza (Ștei) va fi construit după un plan similar cu al altor orașe nucleare din spațiul sovietic. Aceste orașe reproduceau, la o scară mai mică, grandoarea orașelor neoclasice staliniste. Conform teoreticienilor arhitecturii staliniste, aceste orașe trebuiau să emane deopotrivă forță, dar și măreție și trăinicie. Este important de subliniat că în clădirile nou-construite, inițial, nu aveau acces decât cetățenii care erau detașați aici din Uniunea Sovietică. De altfel, noului oraș i se spunea și „orașul rușilor”, creînd de la bun început un anumit tip de segregare pe baze etnice între cei care aveau acces la locuințele moderne (rușii) și restul populației (românii).

Există trei elemente arhitectonice principale care definesc Șteiul: Palatul Administrativ, Casa de Cultură și strada pietonală V.I. Lenin.

Palatul Administrativ a fost ridicat pe o coliniă mică, pentru a-i accentua măreția. Casa de Cultură, care poartă acum numele scriitorului Miron Pompiliu, se dorește o mărturie a forței staliniste a vremurilor. 

În fața acestor clădiri se află o fântână arteziană de pe axul căreia pornește strada pietonală V.I. Lenin.

Alte clădiri reprezentative ale orașului nuclear erau: Primăria, Baza de Cercetări Medicale, Hotelul, Spitalul, Casa de nașteri, etc.

Dezvoltarea orașului nuclear Dr. Petru Groza (Ștei)

Orașul nuclear Dr. Petru Groza (Ștei) reprezenta un secret de stat. Intrarea și ieșirea din perimetru era strict controlată de Securitate. Până și corespondența era cenzurată. Toate cele 3.500 de scrisori care plecau și cele 3.000 care veneau lunar erau verificate. Cele considerate periculoase erau confiscate.

La apogeul exploatării minereului uranifer, Șteiul avea 17.000 de locuitori. În 1956, când este declarat oraș, populația ajunsese la 25.000 de locuitori. Oamenii care veneau aici, din diverse zone ale țării, aveau salarii și pînă la de șase ori mai mari decât salariul mediu. 

Nimeni nu pomenește, însă de riscurile asociate, dintre care cel mai mare este radioactivitatea. Se estimează că 15% dintre decesele cauzate de cancerul pulmonar în rândul nefumătorilor și 50% în rândul fumătorilor erau cauzate de inhalarea unui gaz rar care avea legătură directă cu extracția uraniului: radonul.

După plecarea sovieticilor, în anii `60 se încearcă renunțarea la statutul de oraș monoindustrial. Românii ocupă locuințele în care, până atunci, nu avuseseră acces decât rușii. Apar trei blocuri noi cu nouă etaje și multe altele cu patru etaje. Se construiește clădirea Cooperației Meșteșugărești Progresul. Între 1969 și 1974, Uzina Mecanică ridică pentru angajații săi un micro-cartier de blocuri pe strada Garofiței. În 30 de ani (1956-1986) valoarea producției industriale a orașului a crescut de 27 de ori. 

Plecarea sovieticilor accentuează declinul demografic: dintre cei 25.000 de locuitori pe care orașul îi avea în 1956, vor mai rămâne doar 7.100.

Ștei după 1989

După 1989, numărul maxim de locuitori (10.414) a fost înregistrat în 1992. În perioada 1992-2011, orașul Ștei pierde 40% din populație. Conform recensământului oficial din 2011, Șteiul mai avea 5.398 de locuitori.

Exploatarea minieră a fost închisă în 1997, dar, spre deosebire de alte zone similare, rata șomajului nu a crescut dramatic.

Actuala administrație are o rată bună de absorbție a fondurilor europene. Mai mult, Șteiul a fost inclus în rețeaua ATRIUM a orașelor care păstrează arhitectura sistemelor totalitare ale scolului XX.

Orașul Ștei beneficiază acum de programe de introducere a gazelor în locuințe. La acest lucru a contribuit declararea acestuia, în 2020, „stațiune turistică de interes local”.

*Toate informațiile au fost extrase din articolul lui George Dumitrescu – „Ștei, singurul oraș nuclear al României comuniste. Istoria unei construcții strategice sovieto-române (1952-1989)” -, în „Orașul Socialist. Sistematizare, locuire, cotidian.Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Volumul XX, 2025”, Editura Polirom, Iași, 2025 (pp. 53-76).