SPITALUL (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

În afară de doctorul Cosma, cel care îl vizitase mai-nainte și cel cu care a pus la punct internarea sa în această instituție, medicul șef al secției, acela care se numea Comșa, își luase și el o parte bună din banii oferiți de Lazăr, dar, spre deosebire de primul, era tipul omului cu care nu se putea sta de vorbă deloc. Sau cel puțin Lazăr nu se pricepea s-o facă. Doctorul Comșa era mereu grăbit și când nu era grăbit se dovedea prea puțin dispus să asculte și ceea ce spune celălalt: de obicei se lega de un cuvânt și demonstra apoi pe un ton. exclusivist că interlocutorul se înșală amarnic, că habar n-are de nimic și că ar fi mai bine să nu-și mai bată capul și să lase tot universul să se învârtească după cum stabilea știința nesecată și infailibilă a doctorului Comșa. Arogant și gălăgios, nu puteai să-i faci pe plac decât dacă tăceai și aprobai mut și cu încântare tot ceea ce spunea sau dacă făceai jocul bancurilor sale idioate. Ca de exemplu atunci când, întrebat cum te simți, răspundea! Cosma Comșa (ceea ce se voia o parafrază a lui ”comme ci, comme ça”) introdusă probabil de doctorul Comșa însuși, flatat că personalitatea sa a devenit atât de celebră încât a ajuns să-i figureze numele în tot felul de „jocuri și calambururi populare”. E drept că în felul acesta a trebuit sa-1 pună și pe mai tânărul său coleg în aceeași situație, dar era singurul serviciu pe care i-l făcuse vreodată, așa că în cazul acesta doctorul Comșa se dovedi a fi un mare mărinimos).

Lazăr stătea culcat pe pat fără să se acopere cu pătura, cu toți mușchii încordați, gata să sară la orice moment în picioare. Cumpănea ce e de făcut, renunțase la ideea de a părăsi spitalul, dar avea nevoie de o modificare, de posibilitatea de a ieși o dată la două zile în oraș pentru a-și vedea de treburi, nu mai suporta, îi trebuia îndulcirea traiului de aici în sensul de a-și face în rezerva sa un fel de filială a întreprinderilor sale, petrecându-și în felul acesta timpul în mod util, eliberându-se de plictiseală și convingându-se că nu a fugit ci că operează eficient din umbră. Dar cui să-i spui toate astea? în spital toate s-au schimbat într-o viteză uluitoare, aproape că nu se mai plictisea din cauză că se enerva în fiecare clipă de o nouă mojicie a personalului sau a doctorilor. Abia ieșise Cosma, că, trecând pe acolo, Karci trânti cu piciorul ușa pe care el o lăsase dinadins întredeschisă. Lazăr nu se mai putu abține, se luă după el pe coridor și începu să strige, dar Karci nici nu se obosi să se oprească din mers; îi întrebă dacă n-ar fi cazul să mai primească niște bani… Da, infirmierii nu-i mai erau slugi, nu mai erau nici măcar egalii Iui. deveniseră un fel de temniceri obraznici și lipsiți de orice rațiune. Cu medicii nu mai puteai vorbi deloc. Sigur, ar mai fi fost o posibilitate de a ajunge să-și realizeze dorințele, orice dorințe, banii bineînțeles, dar îl enerva prea tare ideea ca niște neisprăviți să primească și mai mult numai pentru că… numai pentru că el se dovedește prea slab.

Când intră doctorul Comșa la el, Lazăr avea deja pregătit un plic nu prea gros, dar totuși destul pentru a putea determina pe oricine cu el să-l asculte câteva clipe binevoitor. (Cu câteva zile în urmă. Lazăr trecuse printr-o criză de furie văzând afacerea care prospera în jurul lui în spital. Tocmai fuseseră internați un nou mare număr de „bolnavi” și, privind în buzunarul larg al doctorului, observare acolo de-a valma mai multe plicuri boțite. În ziua

aceea îi mai oferi ș i el unul, dar nu băgă în plic decât bancnote vechi, de mult ieșite din uz. Fusese o adevărată istorie până ce reușise să facă rost de ele. Procedeul îl dezgusta pentru că plicul rămâne plic și în afaceri trebuie să existe întotdeauna o ordine: dacă aceasta lipsește, urmează debandada și îl enerva faptul că. dând mereu, apetitul lui Comșa, care-și însușea astfel multe drepturi în plus față de suma convenită la început. Și nici asta nu era cinstit. Dar nu se putuse abține. Știa prea bine că între atâtea plicuri va fi imposibil de aflat cine a dat banii fără valoare și lăcomia fără trebuia să fie și ea pedepsită într-un fel.) De data asta erau bani buni în plicul pe care-l ținea doctorul în mână și mâna în buzunar. Avea și el ambiția să afle cine a îndrăznit să-și bată joc de el și era prea sigur pe el pentru a-și mai imagina că cel care i-a jucat renghiul se va feri s-o facă prea curând a două oară.

— Domnule doctor, începu Lazăr, permiteți-mi să fiu sincer: eu cred că ne-am înmulțit prea mult aici. Vreau să spun…

Comșa încerca să-l privească binevoitor, dar cu el, își aminti Lazăr, nu se poate vorbi.

— Lasă, domnule, treburile astea pe seama mea. Nu putem să ținem spitalul deschis numai pentru dumneata. Nici n-ar fi rentabil. Dumneata, în calitate de negustor, ar trebui să mă înțelegi, nu? În afară de asta și din punct de vedere medical e mai bine ca bolnavii să nu fie singuri într-o încăpere…

— Dar…

— Dumneata știi că în cele mai mari spitale din lume există hale în care sunt plasați zeci de bolnavi? Puteai să înțelegi asta și din filme. Din cele americane, de pildă. Numai la noi a mai rămas ideea asta stupidă de sanatoriu, de pensiune. Și mai ales acum, în caz de război…

Păi. dumneata știi cât de greu am menținut eu secția a ta să rămână civilă? Nu vezi că totul s-a

rechiziționat?

Lui Lazăr îi părea sincer rău că i-a mai dat un plic lui Comșa. Desigur, e clar că doctorul a plătit gras pentru a-și putea menține secția, la fel de limpede e și că trebuie să se aleagă și el cu ceva din toate astea. Dar chiar în halul în care vrea Și pe urmă, să nu uităm ei au făcut un fel de contract. Lazăr și Comșa. Cine își calcă în felul ăsta cuvântul nu merită să

mai…

— Până la urmă o să ne dea pe toți afară!

— Asta eu hotărăsc!

— Dar nu pricepeți?

— Eu nu pricep? Am impresia că dumneata nu pricepi nimic! Eu cu sila nu te mai țin! Mai ales că spațiul mă presează. Fiecare pat a devenit acum mai mult decât necesar!

— Eu am plătit patul meu!

— Vreți banii înapoi?

— Vreau să nu stricați totul!

— Daca vreți banii înapoi, o să-i primiți! Nu uitați că dumneavoastră depindeți de mine și nu eu de dumneavoastră! Pentru că…

— Și dumneavoastră depindeți de mine!

— Zău? Atunci n-aveți decât…

— Dacă n-ați depinde de mine, ați fi deja de mult pe front sau dracu’ știe unde!

— Așaaa? Bine. De astăzi veți mai primi un tovarăș în cameră și dacă va mai fi nevoie de mâine mai băgăm trei.

— Unde?

— Supraetajăm paturile, nu vă faceți dumneavoastră griji! Mai ales că de săptămâna viitoare vă externăm. Nu vă reținem cu forța aici! Așa să mă ajute Dumnezeu!

— Nici n-ați putea!

— Ce să nu? Ba, de putut am putea. Am putea și altele și mai și, domnule Lazăr! Aici nu suntem în prăvălia dumneavoastră în care un client intră și dacă vrea cumpără și dacă nu, nu. Aici eu hotărăsc și dacă vrei să știi, domnule Lazăr, te pot ține aici până la sfârșitul zilelor

dumitale.

Comș a ieși și mai bombăni din ușă: „adică după ce că eu-i fac un serviciu, atunci când el nu știe nici pe unde să-și scoată cămașa, îmi vine cu niște… cu niște…” Și, între timp ținea în palma-i transpirată plicul tocmai primit.

Lazăr se duse la geam: în curte un cal sur păștea rătăcit pe gazon. Îl urmări o vreme, apoi se culcă și de data asta se acoperi cu pătura. Era lucid, era foarte lucid și simțea că trebuie să ia o hotărâre. Făcea parte dintre oamenii care, dacă-și bagă un lucru în cap, trec imediat la îndeplinirea practică! Acum era furios, turba tot și știa că în ademenea situații trebuie să se descarce pe cineva. Nu era în stare să țină furia în ei și nici nu-i făcea plăcere să se auto tortureze savurându-și veninul. Îl enervau pe rând cu toții și nu găsise pe cineva asupra căruia să fie posibil să se descarce. Trebuia sa ce gândească bine cum să procedeze, cu ăștia nu-i de glumit, îl au la mână. Probabil că ar fi într-adevăr mai bine să iasă săptămâna viitoare din spital. De fapt, de ce-ar mai rămâne? Ar putea să iasă liniș tit, mult mai liniștit decât ai aici. Se și imagina „afară”. Păi, asta era. Trebuia să plece. Simțea o nevoie aproape dureroasă de a pleca chiar în clipa aceea. Dar nu, nu trebuia să le arate că-i ard călcâiele. Patru-cinci zile va mai putea rezista! Mai bine să aibă ei impresia că-1 dau afară. Până la urmă o să-i mai facă cine știe ce greutăți! Odată ieșit, o să-și pună oamenii, cei care i-au mai rămas, să răzbune toate clipele astea. O să-și muște unghiile… acești…

Numai că acele clipe erau încă totuș i prea îndepărtate. Iar fierea din el se aduna cu fiecare clipă și măcar o supapă de evacuare tot va trebui să-i găsească. Măcar pe unul dintre cei doi infirmieri dacă ar putea să-l pună la punct, să -l vadă târându-se pe lângă pereți, schelălăind. Asta i-ar face sigur bine. I-ar da forțe să mai reziste o săptămână. Dar cum s-o facă? Și mai ales cine s-o facă? Ambii golani erau mari cât ușa, cine putea ș ti cum s-ar fi terminat o confruntare directă? Și, pe urmă, nici nu era momentul să se ia la harță cu ei. Lucrurile nu s-ar sfârși cu o simplă ciomăgeală de o parte sau de alta. Acum ei erau cei tari, reprezentau nici mai mult, nici mai puțin decât un fel de aparat represiv îndreptat împotriva sa. Era un simplu prizonier intrat cu bucurie și eforturi în angrenajul acestui mecanism pe care nici nu-l cunoscuse înainte. Și căruia nu-i dăduse nici o importanță, atunci când venise întâmplător vorba de el. Spitalul reprezentase întotdeauna un loc în care-și „va trimite dușmanii,” balamucul o metaforă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.