Statele Unite ar trebui să se teamă de noua Europă germană

Interviu cu istoricul şi antropologul Emanuel Todd realizat de Olivier Berruyer, postat pe histoireetsociete.wordpress.com.

Dacă ieşim din delirul mass-media “occidentale”, care par să fi revenit la modelul anului 1956, în plin război rece care ameninţa să devină fierbinte, şi dacă observăm realitatea geografică a fenomenelor, rezultă destul de simplu că acest conflict din Ucraina are loc într-o zonă de confruntare tradiţională între Germania şi Rusia. Am sentimentul că Statele Unite, de această dată, din teama de a nu deveni ridicole după reîntoarcerea Crimeii în cadrul Rusiei, au cedat prima poziţie Europei sau mai degrabă Germaniei, pentru că ea este cea care controlează acum Europa.

Primim semnale contradictorii dinspre Germania. Uneori Germania mai pacifistă, pe un model defensiv, de cooperare. Alteori, dimpotrivă, Germania este limpede în contestarea sau înfruntarea cu Rusia. Această linie dură capătă forţă pe zi ce trece. Steinmeier a fost împreună cu Fabius şi Sikorski la Kiev. Merkel vizitează singură noul protectorat ucrainean.

Dar nu asupra acestei înfruntări are Germania controlul. În urmă cu şase luni, când se afla deja într-un conflict virtual cu Rusia în câmpia ucraineană, Merkel a umilit Anglia impunându-l, cu o incredibilă duritate, pe Juncker drept preşedinte al Comisiei. Un lucru şi mai extraordinar, germanii au început să-i înfrunte pe americani, servindu-se de o poveste de spionaj a SUA. Este absolut incredibil, când ştim de cooperarea dintre serviciile secrete germane şi americane în timpul războiului rece. Se pare că astăzi BND, serviciul german de informaţii, spionează politicieni americani. Cu riscul de a şoca, aş spune că, ţinând cont de ambiguitatea politicii germane în Est, sunt cu totul pentru monitorizarea de către CIA a responsabililor politici germani. Sper că serviciile secrete franceze îşi vor face treaba şi vor participa la supravegherea unei Germanii din ce în ce mai active şi mai aventuroase pe plan internaţional. Rămâne ca această agresivitate antiamericană a Germaniei să fie un fenomen nou, de care să ţinem cont. Stilul ei este fascinant. Modul în care oamenii politici germani au vorbit Americii vădeşte o profundă aroganţă. Există un fond antiamerican la est de Rin. Am avut ocazia de a-l măsura în timpul lansării volumului “După imperiu”. După mine, el explică succesul mare în librării a acelei traduceri.

A fost deja un moment în care guvernul german a luat în derâdere reproşurile americane în materie de administrare a economiei. Să contribuie la echilibrul cererii mondiale? De ce să o mai facă? Germania are proiectul ei, de putere mai degrabă decât de bunăstare: să reducă cererea în Germania, să-şi aservească ţările din Sud, să-i pună la muncă pe est-europeni, să arunce câteva firimituri sistemului bancar francez, care controlează Elyse-ul.

Într-o primă fază, în momentul anexării Crimeii, am fost sensibilizat de refacerea Rusiei: o putere care nu vrea să renunţe să meargă pe propriile picioare şi care este capabilă să ia decizii. Acum, constat că Rusia este în mod fundamental o naţiune în curs de stabilizare, chiar dacă lumea o blamează.

Adevărata putere emergentă, înaintea Rusiei este Germania. Ea a urmat un drum fantastic, de la difucltăţile economice de după unificare şi până la refacerea economică şi apoi preluarea controlului asupra continentului, în ultimii cinci ani. Toate acestea merită o reinterpretare. Criza financiară nu a demonstrat doar soliditatea Germaniei. Ea a revelat si capacitatea ei de a utiliza criza datoriilor pentru a-şi subordona continentul. Dacă renunţăm la retorica arhaică a războiului rece, daca încetăm să mai agităm spectrul ideologic al democraţiei liberale şi al valorilor ei, dacă încetăm să ascultăm bla-bla-ul europenist pentru a observa secvenţa istorică în care ne aflăm, dacă acceptăm să vedem că regele e gol, constatăm că:

În cursul a cinci ani, Germania a preluat controlul continentului european pe plan economic şi politic;
În cinci ani, Europa se află aproape în război cu Rusia

Acest fenomen este umbrit de o dublă negare:cea a ascensiunii germane şi cea a decăderii americane.

Aşa este Franţa, care nu vrea niciodată să admită că are o relaţie de servitute voluntară cu Germania. Franţa nu poate gândi altfel, atât timp cât nu admite că Germania a devenit puternică şi că Parisul nu poate să o controleze. O lecţie a celui de Al Doilea Război Mondial este că Franţa nu poate controla Germania, ale cărei capacităţi organizatorice, disciplină economică şi potenţial de iraţionalitate politică trebuie să le recunoaştem.

Refuzul francez al realităţii germane este evident. Vorbeam de Francois Hollande ca de “vicecancelarul Hollande”. Sau ca de un simplu “director de comunicare al cancelarului”. Cotele uriaşe de nepopularitate vin şi din această servitute faţă de Germania.

Citiţi interviul complet în secţiunea Special