Să fie surprinzător că, între aberaţiile debitate pe malurile Dâmboviţei de armatele de comentatori ai „summitului” din Varşovia, şi-a făcut loc şi cea din foarte citatul ziar francez „Le Monde”, care scria (la 07.07, 10h37) că acesta „este primul din istoria Alianţei Nord-Atlantice care are loc într-o capitală din fostul bloc sovietic”, uitând sau ignorând – deşi nu e tot una – de cel desfăşurat în Praga, noiembrie 2002, al 16-lea din istoria NATO, când, pentru România, a fost un moment cu adevărat istoric, ea fiind admisă în organizaţie în cadrul celui de al doilea val de extindere, şi, evident, de cel de al 20-lea, găzduit chiar de Bucureşti în aprilie 2008, ca şi cel de la Riga, din noiembrie 2006?
Să fie vorba despre altceva decât despre ignoranţă că amintitele plutoane de analişti au sucit pe toate felurile „summitul” de la Varşovia, dar au uitat un fapt aproape minor, dar esenţial: acesta are loc înt-un an electoral prezidenţial în SUA, când se spune despre mandatul şefului Casei Albe, Barack Obama, în cazul de faţă, că este unul „alb”, în sensul că el nu poate lua decizii deosebite pe plan extern decât în caz de forţă majoră, adică război, restul fiind angajamente aproape simbolice, strict punctuale?
Faptul este explicabil, din 20 ianuarie 2017, Statele Unite vor avea un nou preşedinte în funcţie şi, fie că va fi continuitate pe linia Partidului Democrat, prin alegerea lui Hillary Clinton, fie vor veni la putere Republicanii prin Donald Trump, aproape sigur se schimbă foarte multe şi în strategia politică şi militară a NATO. În acest sens aş da un exemplu concludent: când republicanul George W. Bush era preşedinte, a decis ca SUA să amplaseze în Estul european, mai precis în Polonia şi Cehia, un scut antirachetă. Nu intru în amănunte referitoare la obiectivul lui şi la reacţia dură a Rusiei faţă de proiect, doar amintesc aici că, după venirea la Casa Albă, democratul Barack Obama a mutat în România, la Deveselu, o parte componentă a acestui scut. Iar în istoria Alianţei Nord-Atlantice sunt destule exemple ale felului în care fiecare nouă administraţie de la Casa Albă şi-a impus punctele de vedere în strategia ei politică şi militară, confirmându-şi, şi afirmându-şi, rolul conducător mondial incontestabil.
Cu atât mi se par mai importante lucrurile acum, când nu se exclude venirea lui Donald Trump la Casa Albă. Împuşcarea de către un fanatic negru a celor cinci poliţişti albi din Dallas – oraş în care, la 22 noiembrie 1963, era ucisă una dintre cele mai proeminente figuri ale noii politici americane, preşedintele John F. Kennedy – i-a dat noi elanuri acestui incomod candidat la fotoliul prezidenţial. Cel puţin în campania electorală, el este foarte tranşant: SUA vor fi garante ale securităţii oricărui membru al Alianţei, dar acesta trebuie să suporte toate costurile. Pe urmă, să nu ne amăgim că tabăra democrată ignoră această părere cu impact asupra economiei americane, deja sunt voci care au împrumutat-o fără să modifice ceva. Dincolo de ceea ce spun în public – sau nu spun – politicienii occidentali, este limpede că în spatele uşilor închise ei întorc pe toate feţele varianta „Trump la Casa Albă”. Evident, dintr-o atare perspectivă, este vorba şi de NATO, fie că vorbim de componenta politică, fie de cea militară.
Un alt eveniment foarte important evocat adesea doar în trecere când a venit vorba despre problemele cu care s-a confruntat actualul „summit” de la Varşovia îl reprezintă Brexit-ul. Nu vorbesc aici despre implicaţiile ieşirii Marii Britanii din UE, ci despre faptul că, la Londra, vor veni un alt guvern şi o altă viziune a Alianţei Nord-Atlantice. Sigur, nu se va pune problema rolului Marii Britanii, o ţară care, de la crearea NATO, a mers alături de SUA, uneori orbeşte, vezi cazul războiului din Irak, când premierul Tony Blair l-a secondat cu mari costuri pe preşedintele Bush. După Brexit, şi cu un nou şef al Casei Albe, indiferent cum se va numi el, se vor stabili noi echilibre în NATO, iar grupurile de „habarnişti” bucureşteni au dovedit că, între altele, nu ştiu că Londra este singura putere europeană din NATO care, alături de Franţa, este cea care asigură, în tandem cu Statele Unite, comandamentul operaţional suprem al Alianţei în Europa. Ştiu ei cu ce se „mănâncă” aşa ceva şi la ce serveşte? Apoi, aşa cum scria un mare cotidian occidental, cine ştie până unde va merge unda de şoc a Brexit-ului? În context se citează faptul că preşedintele ceh Miloş Zeman a declarat, la 1 iulie, că va susţine un referendum privind apartenenţa ţării sale atât la NATO, cât şi la UE.
Într-un stil specific lătrăilor, comentatorii au abordat propagandistic relaţiile NATO-Rusia. Cu orice risc, eu aş fi fost mai circumspect la acest capitol, ştiind că, dintotdeauna, una se spune în declaraţii publice şi cu totul altceva în spatele uşilor închise, mai ales când este vorba de „cei mari”. Până la rezultatele „summitului” NATO-Rusia, Bruxelles, 13 iulie, aş fi mai reţinut în aprecieri tranşante. Mai întâi întrucât are loc un dialog al părţilor. Apoi aş ţine seama de declaraţia ministrului german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, care, într-un interviu în „Bild am Sonntag”, spunea că, „la ora actuală, nu trebuie agravată situaţia prin zăngănitul armelor şi o retorică războinică. Cel care crede că paradele militare simbolice de tancuri la frontiera estică a NATO favorizează un climat de securitate se înşală”. Şi preşedintele francez, Francois Hollande, a reluat, la Varşovia, reacţia secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, care a respins orice idee a unui nou „război rece” cu Moscova.„Cu Rusia, trebuie să dovedim fermitate când e necesar, iar acest lucru a fost necesar, şi în acelaşi timp dialog. Fermitatea permite dialogul, iar dialogul permite găsirea de soluţii”, arăta Hollande. În fine, să consemnăm şi poziţia preşedintei Lituaniei, Dalia Grybauskaite, care are de obicei o linie dură faţă de Moscova, dar acum a spus că-şi va mlădia poziţia faţă de necesitatea unui dialog cu Rusia, şi că nu e vorba despre „o închidere în spatele unui zid de fier”.
Nu voi ignora aici deciziile militare ale Alianţei vizând zona sa baltică şi cea privind brigada mobilă din România, care se referă, toate, la înmulţirea unor contingente umane, însă aş reaminti că ne aflăm în cazul unei combinaţii complexe oameni-arme, în care nu se poate neglija rolul covârşitor al celor din urmă. S-a făcut mare tam-tam în legătură cu faptul că SUA au transferat NATO scutul de la Deveselu, dar informaţii noştri analişti nu spun, sau nu ştiu că, în vârful Alianţei, ideea nu este împărtăşită de Franţa, care nu vrea ca relaţiile cu Moscova să fie înveninate. Personal cred că, la Varşovia, NATO şi-a reafirmat principiile fondatoare, apărarea teritoriului său, după ani de intervenţii dincolo de frontierele sale, şi prin modernismul abordării dosarelor numeroase cu care se confruntă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.