Teatrul feminist rom e incomod

Activistă. Feministă. Romă. Mihaela Drăgan este actriță. Astăzi este la New York, la Martin E. Segal Theatre Center. Este una dintre cele șase nominalizate la ediția 2017 a premiului internațional Glider/Cogney, acordat o dată la trei ani unei femei din lumea teatrului internațional. Când ne-a acordat interviul era la Berlin, unde joacă în prezent, și discuția a început de la trupa de teatru rom pe care a înființat-o în România, dar a ajuns destul de repede la problemele pe care le-a întâlnit nu doar din partea Televiziunii Române, unde și-a auzit lucruri pe care nu le-ai bănui, dar și de la o organizație guvernamentală care nu s-a jenat să pretindă că îi sprijină demersurile, cu toate că îi cerea să „îndulcească“ discursul spectacolului cu care merge acum în Statele Unite.

Ce diferență simți între felul în care îți este apreciată munca în România și recunoașterea pe care o primești în afara țării?

În timp ce în România m-am luptat foarte mult ca trupa independentă de teatru rom Giuvlipen pe care am înființat-o să aibă o voce pe scena locală, în afară, procesul acesta a fost mult mai simplu. În Berlin lucrez cu cel mai de succes teatru al Germaniei, „Maxim Gorki“. În România nici măcar nu îndrăznesc să visez că un teatru de stat ar putea fi interesat de munca mea artistică. Cu toate acestea, pe scena de teatru locală independentă din București, deși una marginală, Giuvlipen a primit mult suport de la artiști independenți.

„Ne lovim de rezistenţa autorităților“

Când te-ai îndoit că se poate?

Am înființat Giuvlipen fără ­niciun buget pentru a produce spectacole, fără niciun spațiu de repetiții sau de joc. Oamenii ne întrebau tot timpul dacă avem studii de actorie. Și acum după spectacole încă mai vin oameni la noi care ne spun că avem un talent înnăscut și ne recomandă să facem și facultatea de teatru. Noi le spunem că am absolvit deja facultăți de teatru cu ani în urmă, iar ceea ce ei văd ca „talent înnăscut“ e doar profesionalism și experiență de joc. Cred că le e greu cumva să creadă că avem studii de teatru și merg pe stereotipul că romii „au în sânge talentul de a fi artiști“. Nu știu dacă m-am îndoit că se poate, în ciuda impedimentelor am știut că o să fie un proces mai dificil, că ceea ce face Giuvlipen e total nou pentru public și trebuie să ne dăm timp de ambele ­părți. De fiecare dată când presa străină scria despre noi, aveam impresia că și cei din România ne acordau mai multă atenție. Când Reuters a făcut un material despre noi, imediat au început să apară urmăritori pe pagina noastră de Facebook, share-uri, interes pentru noi. Noi încercăm să ajungem cu spectacolele noastre și în comunitățile de romi care nu au acces la cultură. De multe ori ne lovim de rezistenţa autorităților de acolo. Ultima dată, în Jilava, primarul, directorul școlii au refuzat să ne acorde un spațiu de joc pentru publicul rom din localitate. A trebuit să jucăm într-o curte, în aer liber.

„Nu vrem să dăm lecții“

Din tot ce faci se vede că teatrul nu e doar un domeniu estetic pentru tine, ci mai ales un instrument de lucru cu tine însăți și cu ceilalți. Cum s-a formulat acest mod de a face teatru pentru tine, pe drumul de la Cândești, prin Buzău, până la teatrul din Berlin?

Ba spectacolele mele sunt foarte estetice, chiar dacă vorbesc despre realități și subiecte incomode. Țin foarte mult ca formele de expresie din spectacolele noastre să fie cât mai experimentale și performative, să nu se transforme în conferințe plictisitoare, ci să țină publicul implicat în ceea ce vede pe scenă. Nu vrem să dăm lecții cu spectacolele noastre, ci vrem să ne întâlnim în mod real cu publicul. Să le oferim o poveste și teme de gândire după ce pleacă acasă. Acest mod de a face teatru cred că s-a formulat o dată cu interesul meu pentru teme de actualitate. Ceea ce e personal a devenit politic și ne privește pe toți, fie că suntem minoritari sau majoritari într-o țară. Am avut și o grămadă de persoane inspiraționale pe acest drum, de la care am încercat să învăț. Asta mă preocupă acum, acest mod de a face teatru. Peste 5 ani nu știu dacă va fi la fel.

Identitatea este una dintre temele recurente în piesele în care joci sau pe care le scrii. În ce fel ai resimțit ca diferite reacțiile spectatorilor din diferite colțuri ale țării și de afară?

În spectacolele Giuvlipen vorbim despre identitatea noastră romă, dar nu despre viețile noastre personale, ale actrițelor. Preferăm să nu ne expunem experiențele individuale și să ne jucăm mult cu ficțiunea, chiar dacă poveștile de la care pornim sunt reale. De exemplu: în spectacolul „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?“, am pornit de la un caz real, povestea unei fete rome care s-a sinucis la 17 ani, lăsând mesajul: „Școala sunt eu“. Am ficționalizat acestă poveste încercând să recreăm într-un spectacol de teatru povestea Szomniei și motivele care ar determina o adolescentă ca ea să recurgă la un astfel de gest. Reacțiile spectatorilor sunt diferite chiar și în România, de la un public la altul. În general, sunt foarte bune de la publicul ne-rom, negative de la romii conservatori, dar foarte interesante de la publicul rom din comunități fără experienţa de spectatori. Cred că ei înțeleg foarte bine spectacole noastre și se regăsesc cel mai mult. În afară simt că e mai multă curiozitate, căci romii nu sunt atât de vizibili ca în România.

„Cenzura încă mai e aplicată“

Cum te simți când auzi după toate astea că ești autoare de „pasaje de critică radicală și exacerbată prin generalizarea unor manifestări cu tentă rasistă“, din partea unei instituții publice?

Trebuie precizat că instituția publică ce a afirmat aceste lucruri e Centrul Național de Cultură a Romilor, instituție subvenționată de Secretariatul General al Guvernului României, în contextul în care le-am solicitat sprijin financiar pentru prezentarea unui performance Giuvlipen. Aceste afirmații sunt făcute după ce le-am trimis scenariul performance-ului inspirat din scrierile lui Jean Genet despre ­Black Panthers, mișcarea de civil rights din SUA din anii ’60 care a continuat până în 1982. Mă simt absolut șocată că într-un stat democratic cenzura asupra producțiilor artistice încă mai e aplicată. Mă simt rușinată de acești romi care conduc acestă instituție, de nivelul lor de incompetență și de modul în care au internalizat principiile rasiste. Practic mi s-a argumentat că acest centru „nu are libertatea de a susține arta politică“, dat fiind că acest performance conține pasaje ale experiențelor de discriminare la romi sau opresiunea asupra Fâșiei Gaza din Palestina. Nicăieri scrierile lui Genet nu sunt interzise. Țin să precizez că rezistența și ignoranța asupra artei politice și feministe reprezintă un caz particular în ceea ce privește o parte a mișcării rome din România. În alte țări, romii au mișcări politice progresiste, nu înțeleg prea bine de ce aceste persoane ne reprezintă în România. E absolut halucinant și bănuiesc că teatrul nostru feminist rom e incomod pentru acest centru cultural rom format din persoane conservative, tradiționaliste și, din păcate, fără nicio pregătire pe teatru sau cultură, în general.

„Pot schimba lumea cu teatrul“

În ce fel e importantă e pentru tine nominalizarea la Glider/Cogney International Theatre Award?

Dacă e să fiu onestă, e importantă la nivelul la care o actriță romă reprezintă România, o țară care mai are încă multe probleme la capitolul discriminare. E important și ca romii să aibă modele pozitive care să le dea puțin empowerment. Eu nu reprezint doar România la acest premiu, ci și romii, oriunde s-ar afla ei. În ultimul rând, e importantă și pentru cariera mea ca actriță. O nominalizare la un premiu de teatru internațional ajută, iar munca ta artistică primește mai multă validare și interes. Însă nu vreau să „mi-o iau în cap“, cum se zice. Tot ce fac, fac din credința că pot schimba lumea cu teatrul și nu mă interesează succesul sau faima.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.