The Demutrisation of Bulgaria (II)

După 2009, 2013 şi 2017, partidul GERB al premierului Boiko Borisov a ieşit pe primul loc şi în alegerile pentru cea de-a 45-a Adunare Naţională a Bulgariei, defăşurate duminică, 4 aprilie, fără a fi foarte clar, însă, dacă le-a şi câştigat. Este interesant de semnalat că numărătoarea instituită în 1879, odată cu reconstituirea statului naţional bulgar, după războiul din 1877-78, în care, luptând pentru independenţa României, alături de oştirile ruseşti şi de voluntari locali, mii de români au pierit pe câmpurile de bătălie de la sud de Dunăre, include şi acele adunări parlamentare alese nedemocratic ori în condiţiile regimurilor politice monopartidiste. Tot astfel, merită menţionat faptul că femeile bulgare au primit dreptul de vot, în anumite condiţii, încă din 1937, şi nelimitat din 1944, cu ani buni înaintea celor din Belgia (1948), Grecia (1952), Elveţia (1971), ori Portugalia (1976), cu observaţia că timp de decenii nu au prea avut dintre cine să aleagă. In fine, se impune şi constatarea că parlamentul de la Sofia, la fel ca cele ale tuturor vecinilor României, ca şi cele ale Greciei, Croaţiei ori Slovaciei, este unicameral.

Spre deosebire de februarie 2013 şi noiembrie 2016, când şi-a depus mandatul de premier înainte de termen, Boiko Borisov a rezistat cu stoicism tuturor presiunilor de stradă din cursul anului trecut, ca şi celor venite de la Bruxelles, odată ce, în octombrie 2020, Parlamentul European a aprobat o rezoluţie deplângând faptul că „evoluţiile din Bulgaria au condus la o semnificativă deteriorare a respectării principiilor statului de drept, incluzând independenţa sistemului judiciar, separarea puterilor în stat, lupta împotriva corupţiei şi libertatea mass-media“. Guvernul nu a demisionat nici pe fondul gestionării cu multe probleme a impactului pandemiei de nCoV, iar Borisov a desfăşurat o campanie electorală activă, atingându-şi obiectivul de a împiedica alegeri înainte de termen. Dincolo de uzura inerentă unei guvernări atât de îndelungate, GERB nu a putut anticipa impactul prezentării la urne a principalilor parteneri – dreapta naţionalistă – puternic divizaţi şi nici votul copleşitor în favoarea forţelor anti-establishment, care au atât coloratură de dreapta, cât şi de stânga.

Aceste formaţiuni s-au pronunţat înaintea alegerilor împotriva oricărei formule de guvernare alături de principalele trei partide politice devenite tradiţionale, clasate pe locurile 1,3 şi 4 (ce au întrunit cumulat 51, 68% din totalul voturilor exprimate, excluzându-le pe cele valabile care îi neagă pe toţi candidaţii, iar după redistribuire deţin 148 din ansamblul celor 240 de mandate, fără a se putea, însă, înţelege asupra vreunei formule de alcătuire a unei majorităţi comune). Teoretic, GERB a câştigat şi aceste alegeri, partenerul de coaliţie – SDS (formaţiunea stindard a primilor ani de post-comunism – UFD a preşedintelui Jelyu Jelev) având doar un rol simbolic, cu 26,18% din voturi (sau 25,80% prin includerea şi a celor „în favoarea nici unuia dintre candidaţi“ – 47.749, la nivel global, adică 1,47% dintre toate cele valabil exprimate) şi 75 de mandate în noul parlament.

Joi, Boiko Borisov a notificat oficial la Comisia Electorală Centrală în legătură cu cedarea mandatului său de deputat în noul legislativ, deşi fusese ales chiar în două circumscripţii electorale, una din Sofia şi în cea a oraşului Plovdiv (al doilea ca mărime din Bulgaria). In total, au fost 14 astfel de renunţări. A făcut şi o declaraţie pentru presă, chiar de pe şantierul de refacere a drumului spre mănăstirea Rila, cel mai cunoscut monument istoric al ţării, echivalent al mănăstirii Voroneţ de la noi (dar cu pictura murală exterioară de secol XIX), unde, timp de decenii, mormântul golit de comunişti de osemintele ţarului anticomunist Boris III a aşteptat elucidarea unuia dintre misterele definitorii ale Balcanilor. Pe acest drum blocat timp de trei luni din cauza distrugerilor provocate de intemperii, Borisov a afirmat că renunţă atât la salariul de parlamentar cât şi la…imunitate. «I-am învins pe toţi, în ambele raioane, la „dezbaterea“ liderilor, aât pe doamna Ninova [lidera Partidului Socialist – 15,01% din voturi la nivelul întregii ţări şi 43 de mandate, partid ajuns pe locul 3!, după ce a pierdut aproape jumătate din cele 80 de mandate deţinute în 2017, de unde la europarlamentarele din 2019 încă mai aduna spre un sfert din electorat], cât şi pe Hristo Ivanov [din partea formaţiunii «Da, Bălgariya!», membră a coaliţiei DB-O sau „Bulgaria Democrată–Unitate“, cu 9,45% din voturi şi 27 de mandate] ori Slavi Trifonov [adevăratul câştigător, din partea grupării „Există un astfel de popor“ – locul 2 în alegeri cu 17,66% din electorat şi 51 de mandate; în parlament a mai intrat şi coaliţia stângistă „anti-mutre“ cu 4,72% din voturi şi 14 mandate]. Eu n-am nevoie de imunitate!» a precizat Boiko Borisov.

Dacă tot s-a întâlnit cu stareţul de la Rila, episcopul Evloghie, premierul a ţinut să relateze pe blogul său ce i s-a confesat: «Din 31 de circumscripţii, partidul meu a câştigat în 24. Următorul partid clasat [după numărul de districte în care a obţinut majoritatea, chiar şi numai relativă; e vorba de DPS, Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi, construită în jurul consistentei minorităţi musulmane, de peste 10% din populaţie – 10,49% din voturi şi 30 de mandate] are doar trei [Kărdjali, în sud, respectiv Razgrad, la sud de Dobrogea, în Deliorman, şi Tărgovişte]. Cum să ne considerăm învinşi? Să ne dăm la o parte? N-ar fi mai firesc să fim mulţumiţi de ceea ce am realizat? Dăm dovadă de modestie şi toleranţă; s-o facă şi cei cu unul-două districte câştigate. Noi, cu 24, tăcem!» Intr-adevăr, la nivelul ţării, cu excepţia celor trei circumscripţii câştigate de DPS (cu 63%, 40% şi, respectiv, 37,5% pentru cele menţionate anterior şi chiar cu 27,12% în districtul electoral al Silistrei, cel mai mare scor obţinut pentru un loc 2 şi care spune ceva despre cât de consistentă e minoritatea turcă din acea zonă a sudului Dobrogei), nici o alianţă nu a întrunit peste 30% din voturile dintr-o circumscripţie. Socialiştii au câştigat una singură (la Iambol), gruparea DB-O – două (dintre cele trei ale Sofiei), iar ITN – una (la Ruse), cu satisfacţia de a se fi clasat pe primul loc la votarea în străinătate, cu 30,75% din cele peste 170.000 de voturi exprimate.

Consideraţiile lui Borisov sună bine, dar aritmetica votului e puţin mai complicată. Bulgaria are, teoretic, sub 7 milioane de locuitori, deşi ţara s-a depopulat masiv de la deschiderea graniţelor înspre şi în cadrul UE. Ca şi în cazul României, numărul celor înscrişi în listele de votanţi este în afara piramidei vârstelor, de parcă ar fi o naţiune numai de alegători: pentru 4 aprilie, au fost înregistraţi 6.525.625 de electori. Deşi numărul posesorilor de paşapoarte bulgăreşti emise prin mecanismul acordării cetăţeniei celor din afara graniţelor actuale, în special din Macedonia de Nord şi Rep.Moldova, este de sub două sute de mii, totalul alegătorilor, incluzându-i pe cei înscrişi în listele speciale, a crescut la 6.789.605. Rata de participare a fost de 49,1%, peste aşteptări (având în vedere restricţiile epidemiologice şi vremea extrem de urâtă) şi sensibil mai ridicată decât la ultimele alegeri pentru Parlamentul European, când prezenţa a fost de 32,85%. De această dată, doar 44.804 buletine de vot au fost anulate.

Pentru prima oară de când participă la alegerile legislative, GERB (alături de SDS), cu 837.707 voturi (adică 12,34% din totalul electoratului scriptic), a realizat sub un milion de opţiuni favorabile. Raportat la absenteism (e de remarcat că, în primul deceniu post-comunist, Bulgaria a experimentat, fără succes, obligativitatea votării), reiese că numai cam unul din opt bulgari mai sprijină politica guvernului. In patru ani, în realitate, partidul de guvernământ a pierdut mai mult de un sfert dintre votanţi şi 20 de mandate. Insă, pe de altă parte, raportat la numărul voturilor primite la europarlamentarele de acum doi ani, GERB a crescut cu 38%, în timp ce socialiştii şi turcii de la DPS au stagnat pur şi simplu, adjudecându-şi doar câteva mii de voturi din cele circa 1,2 milioane exprimate suplimentar! Mai mult, din partidul de guvernământ, s-a desprins şi o grupare zisă a „republicanilor pentru Bulgaria“, dar care nu a întrunit decât 1,3% din electoratul activ.

In plus, nici o formaţiune naţionalistă nu a trecut pragul electoral de 4% (calculat la aproape 128.000 de sufragii, fără a se ţine cont şi de voturile acordate celor doi candidaţi independenţi – 428 ori „cu nici unul dintre cei înscrişi pe buletin“, opţiune electorală firească, pe care legiuitorul bulgar le-a pus-o la dispoziţie cetăţenilor cu drept de vot şi care a fost folosită şi în acest an de un număr de 1.700 de alegători din străinătate, adică 1% dintre cei care s-au deranjat să se deplaseze până la o secţie de votare aflată, nu întotdeauna, la îndemână). Dintre aceste grupări, VMRO – urmaşa temutei Organizaţii Revoluţionare Macedonene Interne din anii ’20 – ’30 ai secolului trecut, cu doar 3,56% din voturi, dar aflându-se, practic, la guvernare în legislatura precedentă, lasă în urmă agenda rigidă a negocierilor pe teme de istorie pe care Sofia şi Skoplje – capitala Republicii Macedonia de Nord – se văd nevoite să le poarte în vederea deblocării dosarului admiterii fostei republici jugoslave în UE. Şi în această privinţă, după veto-ul bulgar din noiembrie trecut, recent, Parlamentul European s-a simţit chemat să intervină, cerând Bulgariei să dea dovadă de oarece moderaţie în ceea ce etichetează a fi retorică anti-bulgară şi negarea rădăcinilor bulgare ale limbii macedonene.

Intransigenţa Sofiei în privinţa delicatei chestiuni a identităţii etnice şi lingvistice a slavilor din Macedonia (inclusiv a celor, atâţia câţi au mai rămas, din nordul Greciei), manifestată încă de la proclamarea independenţei FYROM, în anul 1991 (când oficialităţile bulgare, primele care au recunoscut-o, au menţionat expres că nu recunosc şi o naţionalitate şi o limbă macedonene distincte), nefiind, deci, de dată recentă şi nici influenţată de coloratura guvernelor succesive de la Skoplje, este relativ constantă şi îmbrăţişată de mai toate forţele politice din Bulgaria. Spre exasperarea unora dintre guvernele partenere ale Sofiei din Uniunea Europeană, totul se reduce, în ultimă instanţă, la acceptarea, în Macedonia de Nord, a faptului că mai toate personalităţile istorice ale ţării (excluzându-i, bineînţeles, în urma acordurilor cu Grecia, pe Alexandru Macedon şi pe alţi membri ai anticelor dinastii) au fost, poate nu numai, ci cel puţin şi bulgari.

Dacă această dezbatere s-ar fi desfăşurat în mediul academic, în anii interbelici, când teritoriul în sine fusese anexat de Serbia în urma războaielor balcanice (cu o extensie şi după Primul Război Mondial), încă ar fi prevalat punctul de vedere că locuitorii sunt bulgari. Cu toate evoluţiile de după 1945, când Tito a tutelat crearea unei limbi macedonene şi, implicit, a unei naţionalităţi distincte în cadrul noii federaţii jugoslave, negându-se, astfel, ceea ce se clama în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, că aceşti macedoneni ar fi sârbi, plus fondarea republicii federative, realitatea e mai complexă. Deşi, uneori, se încearcă anumite similitudini cu relaţia dintre România şi Rep.Moldova, situaţia diferă substanţial, pentru că nici un preşedinte al Macedoniei de Nord nu-şi va putea permite să schimbe oficial limba de acces pe site-ul instituţiei de la Skoplje în „bălgarski“ fără a declanşa o furtună. Când preşedintele Maia Sandu a făcut un astfel de gest, la Chişinău, în privinţa numelui „limbii moldoveneşti“, îndată după preluarea mandatului, a avut susţinerea evidenţei că româna din Basarabia (cu toată absenţa literei  din scriere), de la Naslavcea şi până la Giurgiuleşti, ba chiar şi în unele şcoli din Transnistria, e aceeaşi cu limba română de la Turţ ori Beba Veche.

Actualmente, o simplă căutare pe net într-un program de traducere instantanee ar conduce la listarea automată a limbii macedonene (denumire pe care nici acordurile cu Grecia validate în februarie 2018 nu au putut-o schimba). Că această limbă e sau nu un dialect al bulgarei rămâne o chestiune deschisă. In orice caz, e instituită pe baza celui mai îndepărtat dintre dialecte, unul în care sunetul şi litera Ă, specifice limbii bulgare literare, sunt înlocuite cu O. Culmea, chiar şi etichetările produselor fabricate în Bulgaria şi destinate distribuirii în Macedonia de Nord, inclusiv în cazul unor banale doze de bere, au inscripţionat numele de origine „Bugarija“, iar nu „Bălgariya“. Oricât ar fi de forţat primul nume (din sârbescul „Bugarska“), după modelul aplicat unei bune părţi a vocabularului macedonean, cu cât mergi spre vest, spre graniţa cu Albania, simţământul apartenenţei slavilor macedoneni la naţiunea bulgară se estompează.

In deceniile de existenţă a FYROM, în cadrul întortocheatelor negocieri cu partea elenă în căutarea unui nume acceptabil pentru noul stat din centrul Peninsulei Balcanice, a fost menţionat şi Slavonomakedonia, propus de greci, aşa cum le-ar fi sunat lor bine. In schimb, denumirea mai la îndemână de Makedoslavija, care ar fi putut fi asociată, firesc, cu etnonimul de macedoslav, nu a fost suficient dezbătută, fiind şi susceptibilă de interpretări, dat fiind că mai bine de un sfert din populaţie sunt albanezi. Chiar dacă ţara se numeşte, în urma istoricului Acord de la Prespa (de fapt, de pe malul lacului Prespa cel Mare, din satul Psarádes, populat acum o sută de ani de… bulgari), Macedonia de Nord – denumire, fără îndoială, corectă din punct de vedere geografic, dar care constituie o victorie pentru filobulgari, realitate sugerată şi de faptul că artizanii înţelegerii cu Grecia sunt ambii originari chiar din arealul cel mai apropiat, fizic şi cultural, de Bulgaria actuală, celorlalţi le-a rămas, totuşi, satisfacţia că locuitorilor ţării li se spune, în ansmblul lor, tot macedoneni, iar statului, uzual, – Macedonia.

Există şi bulgari care susţin că doar locuitorii din valea Strumiţei, cedată Regatului SHS (Jugoslavia, de mai târziu) în 1919, la şase ani după distrugerea visului de a încorpora mai toată Macedonia, le-ar fi conaţionali, dar ei sunt o minoritate. Cum, necum, spre a da satisfacţie Europei, neaccederea naţionaliştilor bulgari în noul parlament de la Sofia va deschide calea spre acel compromis între Bulgaria şi Macedonia de Nord prin care personalităţile istorice care s-au distins în lupta anti-otomană dusă în vilayetele macedonene în perioada dintre tratatele de pace de la Berlin (1878) şi Bucureşti (1913), majoriatea slavi afiliaţi confesional exarhatului bulgar (pe lângă numeroşi aromâni şi greci), celebrate deopotrivă, în prezent, şi revendicate în egală măsură şi de bulgari şi de macedoneni, îşi vor găsi binemeritata pace, spre extinderea UE şi în Macedonia de Nord.

Cum o mică parte a teritoriului acelei Macedonii istorice (circa 10%) se regăseşte în componenţa Bulgariei, toată încordarea dintre Sofia şi Skoplje are reverberaţii şi în sud-vestul ţării, unde, chiar şi în ciuda implicării CEDO, iniţiativa pentru crearea unui partid macedonean cu conotaţii etnice nu s-a putut înfăptui. Ca să fie clar pentru toată lumea, recunoscându-şi, totuşi, înfrângerea în recentele alegeri, liderul VMRO, Krasimir Karakaceanov, de pe platofrma evocând sloganul lui Trump „America First” – „Bulgaria mai presus de orice“, a postat următorul mesaj: „Vom continua să apărăm interesele bulgare în Macedonia [de Nord], pentru că, în nici o privinţă, nu ar trebui să existe vreun compromis, oricare ar fi preţul! Onoare şi respect!“. Nu a uitat nici să ceară anularea tuturor voturilor exprimate în Turcia, dintre care circa 90% au fost în favoarea partidului afiliat etnicilor turci. Care anulare tot nu ar fi ajutat partidul să reacceadă în parlament şi să-şi regăsească cele 13 mandate pierdute.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, marile puteri învingătoare au impus denazificarea Germaniei. După două decenii, au devenit evidente nuanţele acestui proces: o denaţionalizare (nu cu sensul din spectrul macroeconomic şi nici o deznaţionalizare etnică), adică o desprindere de trecutul naţionalist, mai accentuată în RFG, denazificarea fiind, uneori, ocultată, în timp ce în RDG aceasta din urmă a fost extrem de dură, dar noul regim şi-a căutat inclusiv o legitimizare prin asumarea unor rădăcini naţionaliste, chiar şi de ordin confesional – lutheranismul, cu ocazia manifestărilor comemorative din 1967. Tocmai atunci, Zbigniew Brzezinski (1928-2017) publica volumul „Blocul sovietic: unitate şi conflict“ în care elabora în jurul unui concept cu care avea să fie asociat – desatelizarea, ce-şi găsea o expresie foarte pregnantă în politica dusă de conducerea (comunistă) a României din acei ani.

Dacă primul proces citat a avut componente majore de impunere şi monitorizare din afară, cel din urmă proces nu a putut fi dus până la capăt numai prin acţiunea forţelor endogene (degenerând, chiar, la noi, în „odioasa dictatură şi sinistra sa soţie“, după expresia memorabilă a unui protestatar din Piaţa Victoriei, în iarna anului 1990). Desatelizarea e un proces îndelungat şi se desfăşoară, încă, sub controlul puterilor dominante ale alianţei nord-atlantice, ce le-a înglobat pe toate fostele state socialiste membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, plus pe unele din spaţiile ex- jugoslav, respectiv ex-sovietic.

Bulgaria a avut o legătură specială cu Rusia (apoi, cu URSS), ca dovadă stând şi faptul că împăratului rus din vremea războiului din 1877-78, Alexandru II, i s-a conferit titlul de „ţar-eliberator“. Aceste simpatii populare au făcut imposibilă şi asumarea angajamentului de a declara război URSS în anii 1941-43, în ciuda tuturor presiunilor exercitate de Hitler. Sunt sensibilităţi ce ţin de străfundurile fiinţei naţionale şi care apar la suprafaţă periodic, cum ar fi scandalul cu reţeaua de spionaj (cam „de doi lei“) în favoarea Rusiei descoperită recent, că anihilită e, poate, prea mult spus. Fiind vorba de facilităţi portuare de la Varna puse la dispoziţia NATO, ce se va întâmpla când Occidentul va găsi de cuviinţă să doteze flotele militare română şi bulgară cu portavioane pentru a contracara Rusia la Marea Neagră, în condiţiile păstrării limitărilor impuse de Tratatul de la Montreux din 1936 (de unde şi recentul deranj cu amiralii turci, în contextul iniţiativei, la un cost exorbitant, de a se deschide un canal dinspre Marea Egee, prin Tracia Orientală)?

Pe fondul suspiciunilor că orice guvernare de stânga în Bulgaria ar fi mai atentă la interesele geostrategice ale Rusiei, Boiko Borisov şi acoliţii săi au oferit partenerilor externi o lungă stabilitate şi previzibilitatea aşteptată, fără a susţine, însă, ideile ce reapar periodic privind o posibilă revizuire a tratatului Strâmtorilor. Pe plan intern, duritatea acţiunii guvernamentale şi erodarea continuă a palierului socialist, amintind vag de stilul specific de control al regimului parlamentar şi de reprimare a stângii implementat vreme de peste două decenii de regele Boris III în timpul domniei sale (1918-1943), s-a răsfrânt în larga mişcare actuală împotriva sistemului, după cum societatea bulgară a fost bulversată de insurecţia din 1923, de sângerosul atentat din 1925 (pus la cale şi executat de anarho-comunişti) şi, mai presus de toate, de acaparea puterii din anii 1944-46 de către stânga tutelată de Moscova. O stângă oprimată sistematic, înabuşită, trăind sub spectrul eliminării fizice, şi cu sute de mii de aderenţi, nu de ordinul celor maxim o mie de comunişti din România anului 1944. Dacă Siguranţa Statului primea, uneori, rapoarte că la cârciumile din Balcic se mai proferau injurii la adresa dinastiei române, extremiştii din Sofia au găsit firesc să arunce în aer o catedrală numai pentru a-şi ucide regele (obiectiv ratat miraculos datorită întârzierii de câteva minute a suveranului la slujbă).

In zilele noastre, pe fondul unui capitalism sălbatic şi, în acelaşi timp, cu răbufniri ironice şi etichetări reciproce între protagonişti ce fac deliciul spectatorilor, cum ar fi „nepoţii nomenclaturii roşii“, „cap tare de dovleac“, ori „voievodul-şkembe“ (de la ciorba de burtă), bulgarii s-au cam săturat de jocul politic, considerat perdant de cei mai mulţi dintre ei – scepticii şi cei deschis anti-sistem. După «dekomunizatsiya» ratată timp de trei decenii fiindcă a fost lăsată pe mâna comuniştilor, un alt proces de anvergură pentru naţiune risca să aibă o soartă similară: «demutrizatsiya» făcută de mutrele însele, conform memorabilei reflecţii: „In alte ţări, în stat există o mafie. In Bulgaria, mafia are un stat!“.

Probabil că Borisov&Co ar fi putut gestiona şi criza post-electorală, dacă nu ar fi apărut complicaţiile metematice şi o oarecare resemnare a premierului, care se teme de repetarea alegerilor, deşi previzibila (re)unificare a naţionaliştilor i-ar mai deschide calea unei majorităţi în parlament. In plus, Boiko Borisov pare a nu se regăsi într-o lume politică fără principalii săi sprijinitori externi – Donald Trump şi Angela Merkel, a cărei retragere din funcţia de cancelar al Germaniei va avea loc la toamnă. Lovitura de graţie i-a fost aplicată acum câteva zile de mişcarea surpriză a DPS, partid ce nu a fost, nici el, scutit de numeroase acuzaţii de corupţie de-a lungul deceniilor. Acesta, cu cele 30 de mandate, este brokerul unei coaliţii a noilor forţe din parlament. Etnicii turci vor asigura o majoritate de 122 de voturi (din 240), fără a pune condiţia participării la formarea guvernului , dacă formaţiunile clasate pe locurile 2, 5 şi 6 vor fi în stare să se pună de acord în privinţa alcătuirii noului executiv. Dar, deocamdată, liderul ITN, Slavi Trifonov, pare a se fi îmbolnăvit de COVID-19.

Dacă GERB va lăsa gestionarea zecilor de miliarde de Euro ce vor fi alocaţi de Uniunea Europeană „rezilienţei“ Bulgariei, spunând adio sutelor de kilometri noi de autostradă şi altor proiecte majore, înseamnă ori că aceşti bani vor fi mai degrabă virtuali, ori că ajutorul financiar respectiv vine însoţit de un pachet fiscal greu de acceptat şi, mai ales, de implementat, ori că se recunoaşte, practic, imposibilitatea îndeplinirii condiţionărilor legate de „statul de drept etc.“, ori poate că e vorba de toate cele trei ipoteze întrunite simultan. Chiar dacă Borisov (care ar fi declarat, cândva, că «mutra» e doar un om de afaceri bine îmbrăcat, fără nici o conotaţie dintre cele atribuite de opinia publică) se retrage „din fruntea bucatelor“, aparatul administrativ al ţării va rămâne înţesat de oamenii săi, promovaţi, firesc, în ultimii doisprezece ani.

Gabriel S.Jivănescu 12 aprilie 2021

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.