TRĂIRILE MALEFICE (17)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

În timpul lungii domnii a lui Filip al IV-lea al Spaniei, pe vremea guvernării ducelui Gaspar de Guzmin Olivarez, în mica mănăstire Santa Lucia din Andaluzia, a avut loc un proces împotriva fratelui Emanuel, acuzat de vrăjitorie.

Lăcaşul, situat în centrul Codrului Oamenilor, era predestinat, mai ales, formării de misionari, ce erau apoi trimişi în ţinuturile de peste mări, aşa că efectivul călugărilor se schimba mereu, mănăstirea fiind mai mult un loc de trecere pentru viitorii mesageri ai Dreptei Credinţe. Printre aceşti aleşi, în cea mai mare parte încă tineri, se afla şi numitul Emanuel, despre care, după investigaţiile Înaltului Oficiu, s-a putut constata că nici nu provenea dintr-o familie veche creştină, ci din nişte strămoşi mai mult decât dubioşi. De aceea, nici nu a mai mirat pe nimeni că tânărul preot studia mai mult tratate de mecanică păgână decât Sfânta Scriptură, că în loc să fie preocupat de pildele Mântuitorului, se ocupa de învăţăturile pierdute de la Crotona, de mărturii nu în legătură cu vieţile sfinţilor mucenici, ci privindu-l pe un Archinte din Tarent, inventatorul antic al porumbelului automat, ori căutând amănunte despre activitatea lui Ktesibios sau a lui Arhimede. Prevalându-se de un asemenea patronat, părintele Emanuel încerca să-şi susţină invenţiile drăceşti, ştiind prea bine că numele verificate ale trecutului de aur precreştin nu sunt obişnuite cu acuzaţiile şi nădăjduind ca, în umbra lor, să-şi poată plasa cântăreţul mecanic sau aparatul de distilat apa marină. Dacă în privinţa celei de a doua invenţii nu existau, în principiu, opoziţii, cântăreţul mecanic, chit că interpreta cântecele potrivite unui sfânt locaş – sau, poate, mai ales de aceea – producea panică printre ceilalţi călugări şi, mai ales, printre credincioşii veniţi din sat să asculte slujba. Automatul producea o voce plăcută, însă avea o înfăţişare sumbră şi îşi făcea apariţia în momentele socotite a fi cele mai nepotrivite, silindu-i pe bieţii creştini să se crucească de mai multe ori, înainte de a părăsi înspăimântaţi capela. Monstrul din lemn şi îmbinări metalice, căptuşit cu tuburi, roţi şi tambururi, nu ar fi putut să-şi îndeplinească îndatoririle pentru care l-a predestinat creatorul său, decât dacă ar fi avut un suflet apt de a pune în mişcare toate acele mădulare ciudate. Şi cum părintele Emanuel însuşi recunoştea că produsul său n-avea parte de un suflu vital, era limpede că doar diavolul a putut să-i dea energie din energia lui, cerându-i, în schimb, să-l slujească. (Necuratul nu dă nimic pe gratis: aşa procedează el mereu!) Însă cântăreţul mecanic nu se producea numai la acompaniamentul religios, ci îl scutea pe stăpânul său de o mulţime de treburi şi, dacă ar fi să le dăm crezare şi numeroşilor martori la proces, se ocupa şi cu tot felul de îndeletniciri specifice adevăratului său patron – Satana. Concluzia ce se impunea apărea absolut logică: fratele Emanuel a devenit unealta diavolului, la fel ca şi jucăria inspirată de acelaşi comandament infernal.

În mod firesc, Sfântul Emanuel – sau, mai degrabă, viitorul Sfânt Emanuel – fu condamnat la ispăşirea ereziei pe rug, însă sentinţa n-a putut fi executată imediat. În celula unde îşi aştepta pedeapsa, condamnatul apucă să mai facă nişte vrăji şi îi înspăimântă în aşa o măsură pe cei ce-l păzeau, încât, pur şi simplu, nu s-a mai găsit nici un curajos dispus să-l conducă la stiva de lemne ce-l aştepta de mai multe zile. (Era aceasta alcătuită din butuci noduroşi şi contorsionaţi clădiţi în curtea mănăstirii, trunchiuri tăiate din Codrul Oamenilor, părând mai degrabă o îngrămădire de leşuri umane clădite unele peste altele¹.) Primii doi călugări însărcinaţi să-l petreacă pe ultimul drum au murit înainte să apuce să descuie lacătul de la intrarea în chilia-celulă. Un fior puternic ca un fulger trecu prin ei şi căzură amândoi carbonizaţi la pământ. Nici următorii trimişi nu s-au bucurat de o soartă mai bună. Zbirii, veniţi direct din capitală, le împărtăşiră soarta. Atunci, s-a decis ca mica fereastră zăbrelită, precum şi uşa cămăruţei, să fie zidite pe dinafară. Ceea ce s-a şi îndeplinit.

Din mănăstirea Sfânta Lucia au continuat să mai plece câteva contingente de misionari în teritoriile de peste mări, până ce, un sfert de secol mai târziu, un incendiu a pustiit clădirile. Chilia-celulă, unde a fost îngropat de viu ereticul Emanuel, era lipită de coama muntelui, izolată de restul lăcaşul, scăpând astfel de pârjol. Dar locul îşi păstrase faima şi legendele îi măriră şi mai mult renumele damnat. Mănăstirea n-a mai fost reclădită niciodată, însă sumbrul schit a devenit un straniu loc de pelerinaj. Aici erau aduşi bolnavii de ciumă şi aceia dintre ei care auzeau la miezul nopţii tot felul de zgomote ciudate, venind din interiorul acelui ciot de construcţie oarbă, se zvonea că se vindecau pe loc. Dovada o constituiau foştii bolnavi întorşi printre rudele şi apropiaţii lor, după ce au străbătut cu forţe proprii cele câteva leghe de teren accidentat până la prima localitate. (Nimeni dinte cei ce-i abandonau pe bolnavi în vecinătatea schitului nu îndrăznea să rămână peste noapte acolo.)

Unii dintre însănătoşiţi povesteau că, în timp ce au zăcut aproape morţi pe pământul gol, noaptea, pe întuneric dens, au simţit cum CINEVA s-a apropiat de ei, cum i-a înţepat în braţ sau în picior, cum s-a îndepărtat, aplecându-se asupra altui bolnav. Odată cu venirea zorilor, numeroşi suferinzi s-au putut ridica de pe jos şi, fără a se mai uita înapoi, s-au grăbit să părăsească locul.

Deşi împrejurimile chiliei ereticului Emanuel s-au dovedit atât de binecuvântate de puteri miraculos-curative, atunci când faima schitului s-a dus prea departe, autorităţile au interzis, sub ameninţarea cu excomunicarea, orice apropiere de regiunea declarată blestemată.

Întorcându-se din Indii, unde a slujit aproape o jumătate de veac, părintele Baltasar, plecat şi el din mănăstirea Santa Lucia, ceru permisiunea să facă un pelerinaj de mulţumire în locul de unde a început misiunea sa apostolică. Nemaigăsind lăcaşul, a dat totuşi de chilia ereticului Emanuel. Spre surpriza oamenilor, revenind din munţi, povesti că l-ar fi văzut pe Emanuel viu, meşterind la un… la ceva… la ceva ce nu există.

Relatarea părintelui Baltasar era atât de confuză, încât a reuşit să stârnească şi imaginaţia celor mai înverşunaţi sceptici. Aşa că s-a hotărât să fie trimis un detaşament de soldaţi pentru a cerceta realitatea. Oştenii reveniră şi raportară că schitul avea şi pe mai departe atât intrarea, cât şi fereastra zidite şi că nu se întrezărea nici o posibilitate ca om sau pasăre să fi putut ieşi de acolo, în ultimii cinzeci de ani. E adevărat, însă, că, lipindu-ţi urechea de zid, puteai auzi din interiorul încăperii zgomote distincte.

Cineva a emis ipoteza că, fiind sprijinită de stâncă, temniţa osânditului ar fi putut avea corespondenţe cu o peşteră sau cu o galerie ieşind într-altă parte din munte. Dar, oricum, locul a fost pecetluit deja de mult drept una dintre cele şase sute şaizeci şi şase porţi ale iadului şi lumea a fost în mod repetat prevenită de pericolele ce decurg din aceasta. Pentru mai multă siguranţă, au mai fost trimişi un episcop şi mai mulţi prelaţi cu scopul de a celebra o slujbă aptă de a neutraliza forţele diabolice.

Doar Don Baltasar² continua să bată câmpii, povestind vrute şi nevrute despre toate câte le-a văzut în acea zonă interzisă. (Lucru cu atât mai ciudat cu cât, de regulă, majoritatea bătrânilor nu contenesc să povestească amintiri din tinereţe şi, dacă ne gândim câte episoade stranii trebuie să fi trăit aievea personajul în tărâmurile exotice vizitate, pare nefiresc să fi renunţat atât de uşor la ele, în favoarea unor afirmaţii uşor de pus la îndoială. De s-ar fi limitat la întâmplări din acea lume străină, cine să-l fi suspectat de minciună, orice ar fi afirmat?)

După foarte puţină vreme, s-a dovedit tot mai limpede că slujba episcopului nu şi-a atins câtuşi de puţin scopul: în localităţile cele mai apropiate au început să apară însufleţite figuri din lemn şi metal. Cele mai multe nu făceau decât să cânte, însă au fost semnalate şi mecanisme de formă antropomorfă trecând pe străzile pustii, golite instantaneu la venirea lor, vorbind între ele într-un grai (aproape) necunoscut, oprindu-se pe câte o bancă şi plecând mai departe. Câteodată, se întâmpla ca două-trei zile mai târziu, unele dintre acele apariţii să revină, îndreptându-se în direcţia de unde au sosit. Creştinii erau sfătuiţi ca, în astfel de ocazii, să se închidă în casă şi să nu privească pe fereastră. Uneori treceau zile întregi până să se mai aventureze cineva în stradă.

E greu de spus dacă din pricina androizilor Sfântului Emanuel se numeşte pădurea din jurul schitului Codrul Oamenilor ori dacă denumirea este mai veche. Localnicii pretind că mulţi copaci bătrâni au forme antropomorfe şi că, încă din vechime, uneori, câteva trunchiuri noduroase cutreierau ţinutul, asemenea unor vagabonzi uriaşi.

Androizii nu se arătau periculoşi în mod direct: n-au atacat niciodată vreun sat sau vreo casă mai izolată, n-au ucis animalele oamenilor şi n-au stricat recoltele. E drept, unii ţărani au murit în timpul trecere copacilor prin sate, fără a se putea exclude nici simplele coincidenţe. Mai ales că, alteori, dimpotrivă, au fost şi muribunzi care s-au făcut bine, fără să se fi găsit cineva care să fi observat că arătările acelea ar fi intrat în contact nemijlocit cu suferinzii. Cineva a răspândit zvonul că Sfântul Emanuel ar fi cunoscut Numele Suprem – Numele care nu se ştie, dar se evocă. Cine-l cunoaşte dobândeşte puteri cereşti. Ereticul ar fi pătruns taina.

În curând, automatele ereticului Emanuel, după cum au început să fie numite de toată lumea, au ajuns să se înmulţească în aşa o măsură încât nu se mai găsea bătrân sau copil, locuitor al regiunii, care să nu le fi întâlnit măcar o dată. Era sfârşitul lumii, se afirma, însă humanoizii nu aduceau nici potop, nici cutremure, nici incendii. Doar treceau în grupuri mai mici sau mai mari, se întreţineau între ei, se deplasau spre ţintele lor necunoscute şi se reîntorceau fără a le face creştinilor nici cel mai mic rău. Erau ceasuri când ţăranii îngroziţi aveau impresia că întregul Codru al Oamenilor s-ar fi trezit şi ar fi pornit din loc.

Soldaţii trimişi împotriva mesagerilor diavolului nu reuşiră să le pricinuiască nici un fel de neplăceri. Lancea se frângea de corpurile lor puternice, sabia se îndoia, iar imprudenţii care au încercat să-i atingă cu mâna goală s-au sfârşit instantaneu, ca şi cum ar fi fost loviţi de fulger. (Un tablou al unui pictor anonim din secolul al XVII-lea pare să fi ilustrat tema. De mirare că pânza s-a păstrat…)

Un copil nesupravegheat s-a rătăcit în vecinătatea schitului ereticului. Înspăimântat de mulţimea de diavoli din lemn şi metal ce mişunau prin preajmă, băiatul şi-a găsit o ascunzătoare într-o crăpătură de stâncă. Acela a fost locul unde şi-a petrecut toată ziua, însă noaptea n-a îndrăznit nici pe atât să iasă. Dimineaţa s-a aventurat şi mai adânc în scorbura de piatră şi a nimerit într-o reţea de canale aflate sub munte. Numeroşi androizi meştereau la alcătuirea unor semeni de-ai lor, dar şi la alte proiecte, rămase neînţelese pentru copil. Impresionat de forfotă, dar şi de disciplina perfectă a ciudatelor făpturi, băiatul a povestit surescitat, la întoarcerea în sat, întreaga incredibilă scenă văzută. Ca să nu se sporească panica, s-a hotărât că martorul contaminat este la fel de vinovat ca şi făptaşii şi, drept urmare, s-a luat decizia să fie făcut să tacă pentru totdeauna. Există mai multe versiuni în legătură cu moartea sa: fie că ar fi fost ştrangulat, fie că ar mai fi trăit după ce i s-a tăiat limba, fie că ar fi dispărut răpit de humanoizii ereticului. Oricum, decizia s-a luat prea târziu şi ceea ce a văzut copilul a început să circule printre localnici. Atelier al diavolului sau al unui sfânt, schitul cu uşa şi cu fereastra zidite, unde pe vremuri se vindecaseră numeroşi ciumaţi, a devenit un loc de refugiu pentru urgisiţi.

Degeaba nu pricinuiau rele plăsmuirile din lemn şi metal trimise de Emanuel. Numeroşi predicatori au fost aduşi în regiune pentru a le explica tuturor păcătoşilor că răul se produce, fiind mai adânc, pătrunzând până după moarte, ispitind şi sufletele nenăscuţilor, ale urmaşilor până, într-a şaptea spiţă. În legătură cu androizii: nu contează ceea ce se vede, explicau reprezentanţii Sfântului Oficiu, ei acţionează nemijlocit asupra sufletului. Nici ameninţările nu erau neînsemnate pentru cei ce nu se supuneau încă de pe lumea aceasta, pentru cei ce încercau în vreun fel să ia legătura cu ereticul sau cu solii aceluia: de la excomunicare şi până la arderea pe rug, nici o pedeapsă nu a fost uitată.

Delatorii îşi făceau conştiincios datoria reclamând în stânga şi în dreapta, însă unii acuzaţi, se şoptea, erau răpiţi de androizi din închisoare, alţii de pe rug. Nimănui nu-i mai era frică de pedeapsa oamenilor: nădejdea într-o salvare miraculoasă a rămas vie până în ultima clipă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.