TRĂIRILE MALEFICE (18)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Se spune că, într-o duminică, mai multe sate, în frunte cu doi preoţi, au plecat spre schitul Sfântului Emanuel Ereticul. Micuţa construcţie nu trăda nici o intrare şi oamenii au căutat zadarnic crăpături în stânca din jur pentru a pătrunde în cămăruţa zidită cu aproape o sută de ani în urmă. Tot cercetând, au dat, totuşi, până la urmă, de nişte galerii sub munte, fără a reuşi însă să pătrundă din ele în chilie. Ieşind din nou la suprafaţă, oamenii constatară uimiţi că nu mai întâlnesc prin preajmă arătările antropomorfe, care, până atunci, mişunaseră pretutindeni în zona interzisă, fără a se sinchisi de prezenţa sătenilor. Totul era liniştit, nu se auzeau decât păsările, un vag zgomot dinspre munte şi foşnetul neîntrerupt al şoaptei copacilor.

Oamenii au rămas noaptea în apropierea schitului, la fel şi a doua zi. Spre seară, l-au zărit pe culme pe Emanuel tânăr, aşa cum l-au descris legendele colportate de mai multe generaţii. Deşi la o depărtare de câteva sute de metri, Ereticul putea fi zărit cu claritate, ţăranii desluşind fiecare por de pe faţa lui bine rasă. Nu era însoţit de androizii săi. Emanuel privi spre mulţimea adunată la poala stâncii, apoi, după câteva minute de linişte, ridică mâna dreaptă. Suprasolicitându-şi ochii pentru a nu pierde nimic din ceea ce vedeau, oamenii începură să simtă lacrimile adunându-li-se sub pleoape.

Mai târziu, unii au pretins că au văzut o arcă de foc şi pe Sfântul Emanuel Ereticul dispărând odată cu ea, alţii l-ar fi zărit mistuindu-se în înălţimi într-un tub transparent şi au fost şi destui care credeau că l-ar fi observat zburând.

Toate aceste mărturii au fost strânse în „Cartea despre minunile Sfântului Emanuel Ereticul şi despre dispariţia Sa”, volum condamnat la ardere pe rug, întrucât, se preciza în sentinţă, nu conţinea decât aberaţii dăunătoare oricărui suflet curat.

S-ar putea ca acea scriere să fi conţinut într-adevăr numai minciuni. Nici chilia ereticului nu mai e de găsit, nici androizii despre care se pretindea că ar fi colindat până nu de mult în voie regiunea. Cu toate acestea, cu peste alte o sută cincizeci de ani, printre textele apărute în Rikola Verlag, colecţie îngrijită de Gustav Meyrink şi profilată pe cărţi de „ocultism şi magie”, s-a aflat şi un volum cu ample comentarii ale unui anume doctor Otto Bann în legătură cu „inexplicabilele realizări ale Sfântului Emanuel Ereticul, călugăr al mănăstirii Santa Lucia, bazate pe un text autentic descoperit de îngrijitorul ediţiei”. Cât de autentic este manuscrisul preluat de acel doctor Bann, precum şi însăşi existenţa presupusului original rămâne astăzi la fel de greu de controlat ca şi identitatea numitului comentator. Lăsând la o parte interpretările fantastice, căutat senzaţionale, ca şi apropierile dubioase, ne rămâne o istorie foarte asemănătoare cu cea relatată de noi.

Încă în 1856 s-au găsit două figuri de lemn şi metal, conţinând în interior o aparatură încâlcită. Obiectele scoase la iveală în preajma micii localităţi Santa Lucia au fost expuse la muzeul districtual, ele explicând şi descoperirile făcute cu ani în urmă şi despre care nu s-a putut da nici o lămurire cât de cât plauzibilă. Ambele figuri – aproape complete – au fost distruse în 1867 de un călugăr fanatic. Ulterior, au mai fost semnalate de către speologi şi alte bucăţi părând să aibă aceeaşi provenienţă, însă atât de lacunare încât nu s-a putut reconstitui nici, până astăzi, măcar unul dintre androizii legendari. De altfel, pretinsele rămăşiţe ale automatelor feudale au dispărut cu desăvârşire foarte repede. În lipsă, a devenit mult mai uşor să li se atribuie orice semnificaţie, de la subansambluri ale unor obiecte zburătoare neidentificate până la abracadabrante urme ale unor civilizaţii de dinainte de potop. Doar numele personajului ni s-a păstrat nealterat şi în fiecare 16 noiembrie, ziua când, după datină, sfântul ar fi dispărut în tăriile cerului, se sărbătoreşte printr-o plimbare la poala muntelui, hramul sfântului eretic, niciodată sanctificat oficial.

În ultimii cinzeci de ani, oamenii n-au mai avut impresia de a fi zărit statuia Sfântului Emanoil Ereticul topindu-se în neant. Sau, poate, nu s-a mai făcut public un asemenea zvon. Doar la 16 septembrie 1975, un ziar madrilen pretindea că martori oculari ar fi văzut din nou androizi din lemn şi fier bântuind prin preajma satului Santa Lucia. Alte mărturii n-au mai apărut şi nici ziarul n-a mai exploatat ştirea.

În lipsa fragmentelor de hominizi dispărute atât de misterios, ce explicaţii putem da în privinţa automatelor pomenite în revista „XYZ”? Fotografiile publicate nu demonstrează absolut nimic. Ele pot fi foarte bine doar nişte mistificări – voite sau nu -, însă, dacă nu acceptăm androizii Sfântului Emanuel Ereticul, de ce să credem în porumbelul lui Archinte din Tarent sau în figurile însufleţite ale lui Katoptronos de pe platforma superioară a Farului din Alexandria?

Dacă Hieron din Alexandria a fost în stare să născocească oameni zburători cu ajutorul dublei reflexii a oglinzilor plate dispuse într-un mod anume, de ce să nu fi reuşit aproape două mii de ani mai târziu cineva o performanţă asemănătoare? Iar dacă ufologii, sau partizanii teoriilor despre civilizaţiile dispărute, sau oricare alţii vor găsi explicaţii mai bune, bravo lor! Oricum, nu trebuie să uităm că nu există legendă fără un sâmbure de adevăr.

Moartea în bibliotecă

„Accidentele casnice cele mai frecvente au loc în baie (38,29%), bucătărie (26,88%) și în bibliotecă (26,09%)”

Institutul de Statistică al Accidentelor Casnice

0.

Fiind obligat să se izoleze în casă din cauza autorităților, Oblomov, inițial doar din plictiseală, a vrut să scrie un roman, pe care l-a și întitulat în mod cu totul nepotrivit Goncearov. Asta deși își amintea că mai există și un alt roman GONCEAROV. De fapt, tocmai acel roman, care l-a enervat atât de mult, l-a incitat să scrie și el unul cu același titlu, întrucât și în romanul Oblomov de Goncearov, cât și în romanul GONCEAROV al unui autor nedemn de a-i fi amintit numele, personajul Oblomov este zugrăvit în culori absolut revoltătoare. Așa că Oblomov, virtualul autor al unui roman polemic GONCEAROV, profund jignit, a hotărât să scrie o carte care să-l pună în adevărata lumină pe tizul său. Ce a ieșit din această intenție ar trebui să facă obiectul unei investigații cât se poate de serioase, dar, ca mai întotdeauna în asemenea cazuri, cei în drept să ancheteze cu celeritate faptele au avut alte priorități.

1.

Așadar, Oblomov s-a apucat serios de treabă și în scrierea lui se făcea încă de la primele pagini că acel Goncearov, din romanul autorului al cărui nume nu merită să fie pomenit, ar fi fost un personaj dintr-o altă carte, carte pe care știa că o are undeva în biblioteca sa personală. De găsit însă n-a găsit decât cartea lui Goncearov despre un personaj numit cu totul nepotrivit chiar „Oblomov”. Om de o rigurozitate enervantă, Oblomov, autorul – nu personajul! – a vrut să verifice dacă-și aduce bine aminte de unele amănunte pentru a putea face scrierea polemică de necontestat. Dar mai înainte a vrut să reia aberațiile volumul întitulat GONCEAROV. Pentru aceasta, a trebuit să urce trei trepte pe scara sprijinită de rafturile ce se înălțau până la tavanul înalt al încăperii. Deși înzestrat cu o memorie predigioasă, Oblomov constată că romanul GONCEAROV nu se afla pe raftul al șaselea, acolo unde și-a amintit că ar fi fost pus cu mulți ani în urmă. Imposibil! Așa că Oblomov, aflat într-un echilibru instabil pe cea de a treia treaptă a scării și conștient de pericolul în care se găsea, a mai cotrobăit o vreme printre cărțile înșirate pe raftul al șaselea, ba chiar a și scos din rând câteva volume, gândindu-se că poate romanul GONCEAROV să fi alunecat în spatele altor cărți. Degeaba! Romanul GONCEAROV nu se dădu găsit.

Deasupra raftului al șaselea nu se afla decât încă un șir de cărți, dar acelea erau pline de praf, nefiind luate de acolo de cine știe câți ani. Oblomov, aflat pe scară și conștient de pericolul în care se găsea, s-a uitat îndelung în sus. Nu praful îl speria cel mai tare, ci faptul bine știut că urcatul mai sus de primele trei trepte ale unei scării sprijinite de o bibliotecă reprezintă un act de nesăbuit curaj, după cum a prevenit cititorii celebrul librar Mihail Mihailovici Mihailov. De nesăbuit curaj, ca să nu spunem mai mult… În arhive, găsim destule date despre decese survenite fie că s-a căzut de pe scară, fie că s-au prăvălit rafturi întregi de cărți peste victimă. Este cam aceeași statistică tristă, însă dată trunchiat publicității privind situația gospodinelor din Italia. Conform unui material din 1985, reiese că italiencele suferau de trei ori mai multe accidente în bucătărie decât femeile din alte țări: 4.000 de cazuri letale alături de cele 700.000 de accidentări cu 100.000 de sechele pentru toată viața. 52,9% s-au datorat unor căderi a bietelor femei trebăluind în bucătărie și 31,2% prăbușirii unor obiecte contondente peste ele, mai ales din dulapurile suspendate sau dintre ustensilele atârnate direct pe pereți. Acestea sunt datele oficiale oferite presei, însă faptul că cifrele brute au fost rotunjite indică o raportare cel puțin superficială. Totuși, astfel de informații au reprezentat argumente cât se poate de solide pentru o interpelare de la tribuna Parlamentului împotriva „proiectelor imobiliare meschine” ale unor anumiți constructori care au obținut aprobări pentru ridicarea de imobile cu apartamente atât de mici, încât „practic pot ucide. Cifrele prezentate mediei se referă la nenorocirile petrecute în bucătării, însă nu dezvăluie pericolele din întregile apartamente minuscule. Spațiul meschin obligă locatarii să atârne pe pereți tot felul de obiecte care, desprinzându-se din locul lor, pot cădea peste cei aflați în încăperile prea mici, iar în unele cazuri impactul e chiar fatal”. Într-un studiu, folosit opoziției drept argument, s-a arătat că 79,45% dintre consecințele grave ale prăbușirii unor obiecte de pe pereți s-au întâmplat după ce au căzut cărți de pe rafturile bibliotecilor. „Și gândiți-vă că în asemenea <cutii de chibrituri>, neavând unde se juca, pe lângă biblioteca din apartament se pot afla și copiii! Măcar de viețile inocente ale micuților ar trebui să țineți cont!” a subliniat în discursul său șeful opoziției. „Și câte biblioteci personale pretindeți că ar fi în asemenea apartemente?” a ripostat Kalmușin. „Să nu subestimăm cultura poporului nostru!” a strigat Kalâghin. (Aici trebuie recunoscut că opoziției nu i-a răsărit în minte pe neașteptate și doar din conștiință acest protest. Kalmușin, un deputat al puterii, s-a îmbogățit „în mod nerușinat atât de mult din afacerile sale imobiliare, încât pentru sine a construit un palat cu șaizeci și șase de încăperi, multe dintre ele conținând doar lingouri de aur frumos orânduite”. [Ziarul Înainte din 28 martie a.c.] Așa s-a scris într-o anumită parte a presei. Pe urmă, e drept, „blocurile Kalmușin”, edificiile cu treizeci de etaje și cu câte șase mii de apartamente micuțe, n-au mai fost subiect de protest nici măcar în acea parte a presei, atunci când Kalmușin, simțind trendul politic, a trecut, chiar în ajunul alegerilor generale, în barca opoziției, următoarea forță de conducere a țării. Totuși, vechiul protest împotriva spațiilor de locuit prea mici n-a fost retras, ci doar amânat. Probabil până când va avea loc o nouă rocadă politică.)

Tot zăbovind gânditor pe treapta a treia a scării proptite de bibliotecă, lui Oblomov i-a venit în memorie un lucru și mai cumplit. Nu de mult, tot în presă au apărut mai multe reportaje de senzație în legătură cu moartea lui Filip Filipovici Filipov. Acesta, un funcționar conștiincios de numai patruzeci și doi de ani, a fost găsit mort cu capul sfărâmat sub un raft de cărți. Lucrul cel mai fioros s-a dovedit a fi fost acela că volumele din bibliotecă n-ar fi căzut singure de la locul lor, ci ar fi fost prăvălite peste țeasta bietului Filip Filipovici de către numitul Rubin Petrovici Subin. Ancheta, bine condusă, a dezvăluit, fără putință de tăgadă, modul mârșav în care Rubin Petrovici s-a răzbunat pe Filip Filipovici pentru că Filip Filipovici a obținut postul de șef adjunct de birou, post pe care Rubin Petrovici atât de mult și l-a dorit, încât inițial l-a ucis și pe titularul funcției tot prin „metoda biblioteca”. (Dar asta nu s-a aflat decât după ce a fost descoperită cea de a doua lui crimă.)

Și tot atunci, aflat pe treapta a treia a scării proptite de bibliotecă, i-a venit în memorie lui Oblomov ceva și mai cumplit: secvența din serialul venezuelian „Trista poveste a domnișoarei Luiza”, în care domnișoara Luiza, după ce au murit toate rivalele ei la mâna lui Don Manuele Asparagus Fontana, șezând în fotoliu și pregătindu-și voalul de mireasă, a fost ucisă de o cascadă de volume groase prăvălite unul după altul peste superbul ei trup de Miss Univers. Scena a fost filmată cu încetinitorul la sfârșitul episodului XLII și începutul episodului XLIII. Într-adevăr tristă poveste!

Iată doar câteva dintre întâmplările tragice ce au avut loc în preajma unei mulțimi de cărți rânduite pe lângă pereți, întâmplări tragice ca și în bucătăriile prea mici și în băile prea mari! Așadar, aflat deja pe scară și fiind la curent cu toate acestea, este de înțeles că lui Oblomov i-au trebuit câteva minute bune pentru a-și lua inima în dinți până să urce primele trei trepte. Totuși, fiind, așa cum am spus, „un om de o rigurozitate enervantă”, Oblomov a mai urcat-o și pe a patra. Dar, din păcate, nici asta nu a fost îndeajuns. Oricât s-a întins pe vârful picioarelor, tot n-a izbutit decât cel mult să atingă cu unghiile degetelor cotoarele de pe raftul al șaptelea. Nici vorbă să poată lua de acolo vreo carte, plus că strădania aceasta îl făcea să se întindă primejdios, ajungând într-un echilibru mai mult decât precar.

Adevărul este că Oblomov s-a tot consolat că pe raftul cel mai de sus au fost rânduite doar acele volume de care nu prea mai avea nevoie sau, mai bine zis, acele volume de care credea că nu va mai avea nevoie. (Cum să fi bănuit vreodată Oblomov că se va plictisi atât de tare, încât să scrie un roman întitulat nepotrivit Goncearov ? Dar, și dacă ar fi bănuit, rezultatul ar fi fost același, întrucât nu el a fost cel ce a așezat cărți pe raftul cel mai de sus.) Și, uite așa, a ajuns pe raftul al șaptelea, în imediata apropiere a tavanului, și cealaltă lucrare, GONCEAROV – nu cea în care Oblomov este unul dintre eroi, ci chiar autorul. Cum a ajuns această carte acolo, Oblomov nu mai știa și n-a putut decât să bănuiască. Cu ani în urmă, slujnica familiei, o femeie slabă și înaltă ca o prăjină – și care, pe deasupra, și-a arogat anumite drepturi nepotrivite pentru o servitoare – a pus cărțile în locuri atât de nepotrivite. De pildă, a spus că nu este deloc bine ca numeroasele „hârtii, adevărate pachete de praf,” să zacă peste tot în încăperea de lucru a stăpânului și, dacă tot există acolo niște rafturi, toate volumele să fie aranjate în bibliotecă. Intervenția atât de nerușinată a slujnicei, urmată de mai multe insistențe la fel de nepotrivite, l-au făcut pe Oblomov să cedeze, mai ales că, holtei fiind, avea nevoie de cineva care să-i facă de mâncare și să mai deretice prin casă. Avea nevoie de așa cineva, chiar dacă respectiva ființă era slabă și înaltă, încât arăta ca o prăjină. Ca să nu mai amintim că Prăjina a fost în serviciul familiei Oblomov deja de când omul nostru abia se născuse. Cum să te lipsești de ea? Cum s-o dai afară? Deși analfabetă, dar conștientă de poziția ei de neînlocuit, femeia își permitea să-și depășească atribuțiile și rangul și așa s-a ajuns să pună pe ultimul raft al bibliotecii ce cărți a vrut ea sau mai bine spus ce cărți i-au căzut în mână. Printre ele, și cartea pe cotorul căreia scria mare și cu litere aurite GONCEAROV. Nimic altceva decât GONCEAROV! „Analfabeții, mai ales dacă sunt femei, ar trebui să li se interzică prin lege să pună piciorul într-o încăpere cu cărți!” și-a spus Oblomov, aflat încă pe atât de nesigura treaptă a patra a scării.

Prăjina a profitat și de faptul că natura a înzestrat-o cu un trup deosebit de înalt, așa că ea a putut, fără mari eforturi, chiar și de pe scara a patra să pună volumele luate de-a valma pe raftul cel mai de sus. După care a avut și nerușinarea să spună că „Acum arată ca la oameni odaia asta!”, iar bietul stăpân a trebuit să înghită și această obrăznicie și chiar s-o aprobe pe slujnica de care n-avea cum să se lipsească. Așa că n-avea nici cum s-o dea afară. Stând tot pe treapta a patra, Oblomov, cu un cap mai scund decât Prăjina, nu reușea decât să admire mai de aproape cotoarele cărților de pe raftul al șaptelea și astfel a descoperit la vreo trei metri mai la stânga și volumul pe al cărui cotor scria doar GONCEAROV.

Descoperirea odată realizată, și-a dat seama că nici dacă ar fi fost mai înalt, nici din locul unde a proptit scara de bibliotecă, tot n-ar fi ajuns la volumul căutat, fiind nevoit să coboare și să proptească scara chiar sub cotorul GONCEAROV. Așa că a coborât, a luat scara grea și a dus-o la locul potrivit. Acolo a încercat – de mai multe ori! – dacă scara era bine fixată. Părea bine fixată, dar Oblomov, un om de o rigurozitate enervantă, a încercat dacă scara este bine fixată și când a urcat o treaptă, și când a urcat și pe treapta a doua, și pe treapta a treia, și pe treapta a patra, unde s-a aventurat cu maximă vigilență, știut fiind că urcatul mai sus de primele trei trepte ale scării sprijinite de bibliotecă constituie un act de nesăbuit curaj, ca să nu spunem mai mult… (Aici ar mai fi de amintit că Mihail Mihailovici Mihailov, cunoscutul bibliotecar, n-a ținut cont de acest adevăr de el însuși enunțat și a fost găsit pe dușumea, strivit de Enciclopedia Britanică prăbușită de pe raftul de sus, unde a fost depozitată de când lumea folosește mai mult Google. Totuși, Oblomov a cutezat să urce (pentru a doua oară!) și pe treapta a patra. Dar nici chiar de acolo n-a izbutit decât să atingă partea cea mai de jos a cotorului, deși, într-un gest de curaj absolut inconștient, s-a ridicat chiar și pe vârful picioarelor. Degeaba! Nu ajungea decât cu capătul degetelor la raftul al șaptelea. Concluzia era clară: fie renunță să consulte cartea, fie va trebui să mai urce o treaptă. A cincea!

Aici trebuie consemnat că Oblomov nu numai că nu se opunea ca locuințele să fie atât de mici, dar era chiar revoltat că locuia într-un apartament unde camerele erau într-adevăr mici, dar înalte. Asta, spunea Oblomov, face ca încăperile să fie mult mai greu de încălzit iarna, dar și să permită unor persoane inconștiente – asemenea slujnicii sale – să folosească pereții până sus! Asemenea gânduri nu se datorau doar faptului că Oblomov era scund și tocmai avea greutăți să ajungă la locul de pe raftul al șaptelea, acolo de unde dorea să ia jos volumul pe cotorul căruia era scris doar GONCEAROV. Asemenea gânduri n-au cum să nu-ți vină în minte când ai aflat ce a pățit bietul Leon Ivanovici Grunzik, cumnatul unui verișor primar al lui Oblomov. Sărmanul om ședea după vechiul său obicei în fotoliul lui favorit de lângă geamul care dă în frumoasa curte interioară, când servitoarea, o slujnică la fel de nerușinată ca Prăjina – unde sunt servitoarele de altădată? – l-a rugat să-și mute fotoliul mai încolo pentru că ea trebuia să măture fix atunci și fix acolo unde și-a pus bietul Leon Ivanovici fotoliul favorit de unde putea admira frumoasa curte interioară. (Care, trebuie să recunoaștem, era – și mai este și astăzi – cu adevărat minunată.) Nebănuind tragedia, Leon Ivanovici s-a tras cu fotoliul său vreo doi metri mai încolo, drept lângă frumosul perete pe care se găsea un gobelin înfățișând o scenă bucolică înrămată într-o splendidă ramă blondel. Este vorba de lucrarea de 1,20 m. pe 0,90 m. realizată de bunicul lui, Leon Ivanovici, o adevărată operă de artă, după cum s-au exprimat toți cei ce au avut fericitul prilej s-o poată admira. (Cine și-a permis să atârne tocmai acolo acel gobelin? Bineînțeles că slujnica obraznică pe care nici Leon Ivanovici nu putea s-o dea afară. Și, de parcă n-ar fi fost destul că a prins exact pe acel perete impozanta lucrare, dar neobrăzata se încăpățâna să și șteargă de praf masiva ramă de cel puțin două ori pe săptămână!) După ce gobelinul cu scena bucolică a căzut, cu tot cu ramă, pe bietul Leon Ivanovici, sfârâmându-i țeasta, nimeni, nici un comisar de poliție și nici un procuror n-au deschis o anchetă pertinentă pentru a dovedi că slujnica a fost cea care a determinat victima să se mute la locul acela fatal și că aceeași slujnică a șters rama cu doar câteva minute înainte de a se produce nenorocirea! Niciun comisar și niciun procuror nu și-a pus măcar problema dacă n-a fost cumva vorba despre o crimă cu premeditate! Adică „ucidere din culpă”, în cel mai bun caz! Niciun comisar, niciun procuror nu și-a pus măcar problema să ancheteze acest caz revoltător!)

Aflat pe treapta a patra a scării sprijinită de bibliotecă, Oblomov a zăbovit îndelung: „Sunt doar două posibilități, și-a spus, fie renunț să ajung la volumul pe cotorul căruia nu scrie decât GONCEAROV, fie trebuie să urc încă o treaptă. Dacă mă dau bătut și nu mai consult cartea, voi rămâne cu impresia că Goncearov al meu nu este decât copia celuilalt Goncearov. Dacă voi mai urca o treaptă, s-ar putea să cad de pe scară sau cu scară cu tot și să nu mai apuc să scriu și eu o carte întitulată GONCEAROV. Oblomov a zăbovit pe treapta a patra și a cugetat îndelung. Afară se întuneca și prin geamurile scunde abia mai pătrundea o geană tot mai palidă în încăpere. Un zvon de cânt de păsări își făcu auzit ecoul. Să urci până acolo unde se afla era destul de periculos și pe lumină, așa că lui Oblomov i-a venit gândul cel bun și aducându-și aminte că „noaptea e un sfetnic bun”, a coborât încet până pe covor. „Da, și-a spus, faptul că scara se află pe covor o face și mai nesigură. Mâine va trebui să mut covorul și să pun scara direct pe parchet, deși Prăjina a lustruit și parchetul, făcându-l periculos de alunecos.” Așa că Oblomov n-a răsuflat ușurat nici când s-a văzut coborât de pe scară. Abia după ce s-a culcat în pat s-a considerat mai în siguranță, deși chiar și din pat se poate cădea cu urmări nefericite pentru întreaga viață, așa cum a pățit Elena Vasilievna, care visa mult și dormea atât de zbuciumat încât, într-o noapte, spre dimineață, visând ceva zburdalnic, s-a răsucit în somn, a căzut din pat și și-a rupt bazinul. De atunci umblă cu greu chiar și sprijinită în baston.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.