TRĂIRILE MALEFICE (19)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

2.

Degeaba se spune că „noaptea e un sfetnic bun”! Oblomov n-a izbutit să pună geană peste geană. Cu ochii țintă la tavanul mult prea înalt pentru o încăpere atât de mică, a cântărit ore în șir cum să procedeze a doua zi, fiind mai mult decât evident că o decizie trebuia luată cât mai repede. O amânare n-avea nici un rost și amenința să-l facă să se tot gândească la volumul de pe raftul cel mai de sus din bibliotecă și astfel să nu mai scrie în veci cartea despre Goncearov. Iar de nu va scrie cartea despre Goncearov, se va plictisi în continuare și-l va cuprinde iar lehamitea cumplită. Oblomov, stând ceva mai liniștit culcat în pat și tot privind prin semiîntunericul nopții tavanul înalt, se gândi la tânărul doctor Iuri Petrovici cu care a fost coleg atât în școală primară, cât și la liceu. Doctorul Iuri Petrovici a tot tocit la cărți până ce a ajuns doctor, dar într-o zi, logodnica sa, Mașa Ștefanova, i-a făcut capul calendar până ce s-a plictisit atât de tare încât a ajuns să-și pună întrebarea diavolului, „Ce rost are?”. „Ce rost are să mă însor cu Mașa Ștefanova? și-a spus doctorul Iuri Petrovici, ce rost are să-i ascult vorbăria fără șir până ce moartea ne va despărți? Ce rost are să mă plictisesc cu ea și fără ea?” Degeaba a amânat nunta, degeaba a plecat într-o călătorie prin Grecia și Albania, degeaba a încercat senzații tari la cazinoul din Monte Carlo, unde chiar a și câștigat ceva bani, lehamitea i s-a tot accentuat, iar întrebarea diavolului, „Ce rost are?” nu l-a părăsit nicicum. Așa că după ce l-au găsit fără viață, prăbușit în sufragerie, Romulus Emilianovici a pus diagnosticul corect: Doctorul Iuri Petrovici Waisman a murit de plictiseală. Drept urmare și cu acest exemplu tragic în față, Romulus Emilianovici l-a sfătuit pe Oblomov să-și aducă în apartament un televizor, așa cum are toată lumea și să-și treacă vremea cu seriale, cu emisiuni de știință și cu meciuri sportive. (Programele de știri să le evite, întrucât acelea nu fac decât să-ți dea nesfârșite motive de cumplită îngrijorare.) Oblomov l-a ascultat, dar tocmai o emisiune științifică l-a făcut să abandoneze și televizorul. Directorul grădinii zoologice din Braton Fleming (în sud-estul Angliei) a dispus ca în cușca unor maimuțe să fie instalate televizoare. Maimuțelor, care până atunci au fost atente la apariția vizitatorilor, nu le-a mai păsat de prezența copiilor care le aruncau banane, fiind cucerite iremediabil, mai ales de unele programe de pe micul ecran: curse de cai și filme cu animale. Numai că lui Oblomov nu i-au plăcut de mic animalele, de când, jucându-se cu alți copii și fugind o dată prin curte, un câine s-a luat după el și l-a mușcat de picior. După ce a trebuit să ia o mulțime de injecții pentru a nu se îmbolnăvi de turbare, lui Oblomov nu i-a mai plăcut nici de câini, nici de cai și nici de alte animale. „Nu-i destul că trebuie să socializez cu oamenii? Măcar pe ăia câteodată îi înțeleg ce vor. Dar câinele care m-a mușcat ce a vrut de la mine? Și caii ăștia, care aleargă unii după alții, ce-or fi gândind?” Oblomov nu înțelegea nici animalele și nici rostul emisiunilor de la televizor. Mai bine în bibliotecă, și-a spus, stând culcat pe spate și privind țintă spre tavan. Și așa i-a venit ideea să-i dea o replică ucigătoare autorului, al cărui nume nu merită să fie pronunțat, autorului care l-a descris defăimător pe un personaj numit tocmai Oblomov.

În continuarea nopții, Oblomov și-a făcut curaj și a imaginat un plan concret și unul de rezervă care să limiteze pe cât posibil primejdiile, așa că nici n-a mai așteptat ca Prăjina să-i aducă micul dejun, că s-a sculat și după ce a fost în baie, s-a și pus pe treabă.

– Planul unu, cel cu riscul mai mic, a fost să ia din debara peria de luat păianjenii de pe plafon și cu partea lată să încerce să scoată volumul GONCEAROV din rând, dar nesimțita de Prăjină a îndesat atât de tare cărțile, pesemne ca să încapă cât mai multe, încât n-a fost chip să desprindă tomul dorit din rând. S-a chinuit cât s-a chinuit, dar a trebuit să abandoneze planul unu. (Ar mai fi fost și un plan 0, adică s-o pună chiar pe cea care a pus cărțile sus să ia de acolo volumul GONCEAROV, dar asta ar fi dovedit că slujnica este mai iscusită decât stăpânul, lucru cu totul inacceptabil. Așa că planul 0 trebuia uitat imediat.)

– Planul doi. Mai înainte a dat covorul la o parte din locul unde a sprijinit scara, apoi a încercat de mai multe ori dacă scara este bine fixată. După care a făcut o pauză și a mers în sufragerie, știind că e timpul ca Prăjina să-i aducă micul dejun. (Dacă slujnica ar fi deschis ușa odăii de lucru, ar fi zărit dintr-o ochire covorul dat la o parte și scara sprijinită de bibliotecă. Și n-ar fi fost deloc exclus ca obraznica să se ofere să ia chiar ea cartea GONCEAROV de pe raftul de sub tavan. Asta ar fi fost așa, de parcă ar fi spus: „domnia ta nu ești în stare, dar eu pot!”. De la Prăjină, Oblomov se putea aștepta la orice!)

A mâncat puțin la micul dejun, știut fiind că nu e bine să urci pe scară cu stomacul plin. Apoi a revenit în camera sa și și-a încălțat pantofii cu care obișnuia să plece în excursii, adică până în Pădurea Verde aflată la doar câteva sute de metri de casă. Acolo putea să stea în liniște și să gândească la lucruri mărețe. (Bineînțeles că lua întotdeauna și o carte cu el – pentru că, dacă întâlnea pe cineva, să pară că a venit să citească la aer curat. Când după atâta purtat, coperțile cărții se murdăreau prea tare, lua cu el o altă carte. Dar bineînțeles că nu din raftul de sub tavan.) Pe urmă, așa cum a hotărât de cu noapte, a căutat și a găsit într-un sertar un mosor de sfoară groasă și a legat cât de strâns a putut scara de unul dintre stâlpii pe care se sprijineau rafturile. După care a mai verificat de câteva ori stabilitatea scării.

Astfel pregătit, a urcat pe treapta întâi. După o pauză de doar puține minute, a urcat și pe treapta a doua. Și acolo a făcut o pauză pentru a-și aduna gândurile, după care a urcat pe treapta a treia. Până acolo n-a avut cine știe ce emoții, așa că în fiecare pauză a putut să se concentreze la lucruri frumoase, abătându-și astfel gândurile. Dar examenul începea de la treapta a patra, fiind bine știut că urcatul mai sus de primele trei trepte ale unei scări sprijinite de o bibliotecă constituie un act de nesăbuit curaj. „De nesăbuit curaj, ca să nu spunem mai mult…” (Mihail Mihailovici Mihailov) De pe scara a patra a mai încercat încă o dată, pentru orice eventualitate, să ajungă la cartea căutată, mai ales că se afla chiar dedesubtul ei. Și, tot ca și cu o zi înainte, oricât s-a întins, n-a reușit decât cu vârful degetelor să atingă volumul GONCEAROV. Nu-i mai lipseau nici zece centimetri și totul ar fi fost în regulă.

Aflat pe atât de periculoasa treaptă a patra, Oblomov și-a amintit de vătraiul cu cârlig pe care l-a folosit pe când mai încălzea locuința cu lemne și cu cărbuni. A fost acela un obiect nu numai util, ci și o adevărată piesă de artă făcând parte dintr-un set cu toate cele necesare pentru întreținutul focului. Din păcate, după ce au fost întroduse caloriferele, garnitura aceea moștenită din moși strămoși a dispărut. Mai mult ca sigur că Prăjina a arunca-o. A mai stat și s-a tot gândit cu ce altceva ar putea să ajungă la volumul de pe raftul al șaptelea, dar amintindu-și că n-a reușit nici măcar cu peria de luat păianjenii de pe plafon să miște cu un milimetru cartea și, mai ales, realizând că dacă ar coborî și n-ar găsi ceva cu ce să se ajute, n-ar mai avea încă o dată îndrăzneala să urce atât de sus, a oftat prelung și a decis să riște până la capăt.

Era deja cu un picior în aer pentru a-l pune pe scara a cincea, când a auzit slujnica în camera vecină. Acela a fost un moment cât un ceas, un moment cât o zi, un moment cât o viață. Adică, un moment când a avut răgazul să-și amintească atât de tragica poveste a lui Leon Ivanovici, mort după ce i-a căzut în cap gobelinul moștenit încă de la iubitul său bunic, dar și-a amintit și de odioasele crime săvârșite prin „metoda biblioteca” de Rubin Petrovici Subin. Apoi i-au venit în minte și secvențele din serialul în care domnișoara Luiza – cu trupu-i demn de Miss Univers – a fost ucisă de o cascadă de volume groase prăvălite unul după altul peste superbul ei corp. Și i-a mai rămas timp lui Oblomov să facă o descoperire sumbră în timp ce se afla cu un picior pe primejdioasa treaptă a patra și cu un picior în aer, gata de a urca chiar pe treapta a cincea de pe scara sprijinită și legată de un stâlp al bibliotecii: slujnica lui Leon Ivanovici, după ce că n-a fost niciodată măcar anchetată, se spune că a ajuns unica moștenitoare a fostului ei stăpân și – ca să vezi! – a fost prietenă cu Prăjina. Etete! „Nu, și-a spus Oblomov, Prăjina nu este nicidecum de încredere. După ce criterii alege soarta slujitorii? De ce n-a putut Oblomov, autorul, să aibă un servitor ca Oblomov, personajul, un servitor cinstit și fidel până la capăt, cum a fost Zakhar, bunul servitor al eroului lui Goncearov?” O tristețe cumplită l-a cuprins, așa că atunci când slujnica a intrat în încăperea unde se afla cu un picior pe primejdioasa treaptă a patra și cu un picior în aer, gata de a urca chiar pe treapta a cincea de pe scara sprijinită și legată de un stâlp al bibliotecii, Oblomov a fost încredințat că Prăjina va proceda la fel ca netrebnica servitoare a lui Leon Ivanovici, văzând că aceea n-a fost luată la întrebări de nimeni. Revelația aceasta l-a făcut pe Oblomov să se sperie atât de tare încât piciorul de pe scara a patra a alunecat și a rămas doar cu mâinile prinse de scara legată de stâlpul de care se sprijineau rafturile. Oblomov a fost un cetățean scund, dar îndesat, chiar puțin obez. Greutatea sa a făcut ca stâlpul să cedeze și să se prăbușească întreaga bibliotecă. Cartea care i-a sfărâmat țeasta lui Oblomov a fost chiar volumul GONCEAROV, cel scris de un autor ce nici măcar nu trebuie amintit. Și nici pe Prăjina n-a luat-o nimeni la întrebări, și, la fel ca în cazul slujnicei lui Leon Ivanovici, Prăjina a ajuns moștenitoarea stăpânului ei.

Astfel decesul lui Oblomov face parte dintre cele 36,9% accidente întâmplate în bibliotecă. Dar s-a interesat cineva câte au fost accidente și câte crime cu premeditare?

Goncearov a scris un roman întitulat în mod cu totul nefericit Oblomov, asta se știe. Întrebarea este dacă și Oblomov ar fi apucat să scrie un roman întitulat în mod cu totul nefericit Goncearov, unde am ajunge, dacă și alte personaje, folosindu-se de acest precedent, s-ar apuca să nareze despre autorii lor? Și cum vom mai ști cine este autor și cine personaj? Iar dacă va fi vorba și despre o crimă, pe cine să tragă justiția la răspundere, personajul sau pe însuși autorul?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.