TRĂIRILE MALEFICE (20)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Trista poveste a atât de fragilei domnișoare Valpurgia Karolina Stoenescu

sau

V.K.S., un caz paroxistic de polifobie

Avertisment: pentru a nu naște confuzii, trebuie precizat de la început că în literatura de specialitate, cazul Valpurgia Karolina Stoenescu este consfințit în protocoale și drept cazul Valpurgia Karolina Stănescu. Toate datele converg că e vorba de unul și același subiect. Este cel puțin neplăcut că neglijența unei asistente medicale a putut iniția o asemenea confuzie. Noroc doar că specialiști competenți au corectat din fașă această eroare. (Că a fost o greșeală întâmplătoare sau că s-a urmărit un scop ascuns rămâne de dovedit. Ancheta este în plină desfășurare.)

Micuța Valpurgia s-a născut într-o foarte onorabilă familie, tatăl nefiind altul decât apreciatul medic psihiatru doctor Robert S. Stoenescu, iar mama profesoara de desen Luiza Stoenescu, născută von Bleistift. Căsnicia aceasta atât de trainică s-a născut și din pasiunea lui Robert S. pentru artele plastice, pentru artă în general, fiind un factor important și în viața Valpurgiei. (Se știe că marea majoritate a medicilor psihiatri sunt pasionați de frumos, fiind nu numai receptori, ci, mulți dintre ei, chiar producători de artă.) Fetița a venit pe lume ca orice copil normal, de nu luăm în considerație că avea la mâna dreaptă șase degete, în timp ce la mâna stângă doar patru. („Dacă adunăm toate degetele de la mânuțele copilei, avem un total de zece. Nu zece degete este cifra normală?” a preîntâmpinat orice discuție doctorul Vasici, cel ce a ajutat-o pe doamna profesoară Luiza la nașterea fetiței. Doctorul Vasici are întreaga încredere a familiei Stoenescu, fiind și partenerul de bridge al lui Robert. „Acest caz particular, care se întâlnește doar o dată la unsprezece virgulă optzeci și șase milioane de nașteri, a mai adăugat Vasici, este de mare laudă prin raritatea sa”. De altfel, nu numai de mare laudă, ci și cu consecințe extrem de pozitive: fiind crescută în spiritul pasiunii pentru artă, Valpurgia a ajuns o cunoscută pianistă, iar faptul că nu dispunea decât de patru degete la mâna stângă nu a fost un impediment, știindu-se că, în general, mâna stângă se ocupă doar de acompaniament, în vreme ce dreapta execută partea principală, partea melodică. Or faptul că dispunea de un deget în plus la mâna dreaptă îi oferea realizări nemaipomenite de virtuozitate.)

Da, domnișoarei Valpurgia i se prevedea un viitor strălucit în cariera muzicală, unde a izbutit să-și uimească toți profesorii. (Care niciunul dintre ei n-a fost în stare să-i valorifice în mod vizibil avantajul celui de al șaselea deget de la mâna dreaptă…) Dar deja de la vârsta de trei anișori, fetiței i-au apărut primele fobii. Care, la început, n-au fost luate în seamă de familie, părând reacții obișnuite ale copilăriei. Abia mai târziu au aflat că frica Valpurgiei de a urca chiar și pe scăunelul ei face parte din ceea ce, în termeni medicali, se numește acrofobie, adică frica de înălțime. Pusă pe masă pentru a fi încălțată de mama, fata a început să tremure și nu s-a potolit decât după ce a fost dată jos.

Și nu au dat importanță părinții nici când fata „a făcut urât” și a refuzat categoric să mănânce brânză. Bine, mulți copii refuză anumite mâncăruri. Chiar și adulții pot avea reacții de respingere față de anumite alimente. Dar să nu suporți nici măcar să fi în apropierea brânzei ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă. N-a fost, iar fetiția chiar s-a văzut admonestată când fugea de la masă doar fiindcă acolo se află și un fel de brânză. (Doar mult mai târziu aveau să afle că spaima față de brânză – chiar și numai de mirosul ei – se numește turofobie.) Deocamdată, și această manifestare a Valpurgiei a fost pusă pe seama capriciilor obișnuite la copii. Și tot datorită vârstei, au considerat părinții frica de singurătate a copilei, care făcea atacuri de panică până și dacă mama sau bunica părăseau pentru câteva minute încăperea unde, până atunci, se ocupa voioasă de treburile ei. Să doarmă singură în „camera ei” n-a reușit nici adolescentă. (Și nici mai târziu.) Atunci au aflat că această spaimă majoră față de singurătate se numește autofobie. Au urmat tot mai des și alte manifestări „ciudate” și doctorul Stoenescu îi reproșa soției și, mai ales, soacrei, că au răsfățat prea tare copilul „Și uite unde am ajuns!” Dar, deocamdată, totul a fost pus doar în acești termeni. Și atunci când la vaccinul contra poliomelitei, Valpurgia a făcut o „criză de isterie”, și aceasta a fost pusă tot pe seama proastei creșteri și nici nu s-a bănuit că ar fi fost vorba de fobia numită aihmofobie, frica de ace. Când s-a aflat, în sfârșit, adevărul, „Îngrozitor cum sunt catalogate toate manifestările noastre”, s-a revoltat bunica. Dar cel mai mult și-a supărat copila familia când făcea „aceeași criză de isterie” în prezența bunicului, omul care o iubea din tot sufletul. Asta chiar că întrecea orice limită, așa că, având atâtea „manifestări antisociale” și nici metodele pedagogice ale doamnei profesoare Luiza nedând vreun rezultat, Valpurgia a fost dusă la doctorul Roman Blum, psihiatrul coleg și prieten din copilărie cu doctorul Stoenescu, știut fiind că tratamentul în familie nu este nici indicat și nici nu oferă prea multe speranțe.

„Nu, a decretat doctorul Blum, fetița nu-și urăște bunicul, ea suferă de pogonofobie, adică îi este cumplită frică de oamenii cu barbă. Și, într-adevăr, după ce bunicul, în urma unor lungi insistențe, și-a ras barba, a ajuns să fie tovărășia preferată a Valpurgiei. („Parcă ai devenit alt om!” îi spunea și bunica. „Dar nu ție ți-a plăcut întotdeauna barba mea?” răspundea bunicul, fără să mai insiste.) „Ia să vedem și-a continuat doctorul Blum investigațiile, la ce ați mai observat că micuța noastră pacientă are asemenea reacții majore?” Mama n-a știut ce să răspundă, dar tatălui, apreciat medic psihiatru și el, deși n-a însoțit copilul la colegul Blum, i s-a aprins, în sfârșit, becul: fiica sa se ascunde unde poate când începe să plouă, iar când și tună și fulgeră, panica ei se aseamănă cu cea a fiorosului Miky, câinele familiei. „Pluviofobie sau ombrofobie, a exclamat și unde mi-a fost mintea până acum?” Așa că a început să fie mai atent și să noteze toate manifestările paroxistice ale fiicei sale. Rezultatul s-a dovedit înspăimântător și a urmat o lungă convorbire cu colegul Blum. (Însă înainte de asta, doctorul Robert S. Stoenescu a trecut și el printr-o criză: „Ar trebui să-mi ard diploma, dacă n-am fost în stare să-mi dau seama până acum ce se întâmplă cu fiica mea!” Doar soția a reușit să-l liniștească, amintindu-i că prietenul și colegul Blum și-a dat doctoratul tocmai cu o teză despre fobii. „Da, dar el s-a ocupat de tratamentul agorafobiei și a reușit să tocească două sute treizeci și opt de denumiri de fobii. Atunci am râs de el, zicând că Roman Blum s-a remarcat drept tocilar notoriu încă din prima clasă elementară. Și uite că el a avut dreptate!”.)

Colegul Blum, și el mare amator de artă, ca orice medic psihiatru, cântând la nivel de profesionist la vioară, a propus să o invite pe Valpurgia – la data aceea deja în etate de cinci ani – să facă muzică de cameră împreună și, între timp, familiarizându-se unul cu celălalt, s-o poată observa mai bine. Desigur, barba psihiatrului a fost un impediment major, dar, ca semn de maximă solidaritate cu familia Stoenescu, Roman și-a ras-o. „Că prea semănam cu Freud, iar eu, după cum știi, nu am nici o treabă cu psihanaliza.” „Da, tu ai treabă doar cu memoratul a orice, gândi Robert S., țin minte că în ciclul primar ai câștigat un pariu că poți reproduce până și o pagină întreagă din cartea de telefon! Și, iată, până la urmă tu ai dreptate!” Dar nu asta i-a spus cu voce tare Robert lui Roman, ci s-a străduit să alcătuiască împreună cu el lista fobiilor fetiței.

Și lista a tot crescut, deși, la un moment-dat, unele fobii păreau să fie doar complementare altor fobii, de pildă acluofobia (teama de întuneric) fricii de a dormi singură în încăpere. În schimb, altele apăreau pe măsură ce copilul creștea. Faptul că Valpurgia părea să se simtă bine când făcea muzică de cameră cu doctorul Blum – dar și doctorul Blum abia aștepta acele ore – au dat prilejul medicului s-o observe în liniște. Da, acele ore păreau să fie cele mai benefice: fetița progresa excepțional la pian și – la doar șapte ani! – a dat primul recital la Școala de muzică, iar, puțin mai târziu, a cântat și prima parte dintr-un concert pentru pian și orchestră la Filarmonică. Despre Valpurgia Karolina Stoenescu se vorbea ca despre un copil minune. („Da, dar Mozart a devenit celebru la o vârstă și mai mică, mult mai mică!”, făcea pe modesta, flatată, mama micului geniu.)

La pian tânăra se simțea liberă, dar în rest era bântuită de tot mai multe spaime „iraționale”, lucru care o izola de cei din jur. „Fata noastră este bolnavă” își recunoștea, în sfârșit, medicul, iar apropiații, inclusiv Roman Blum, îl consolau, amintindu-i că toți creatorii de excepție sunt „bolnavi”, pentru că „altfel n-ar putea fi de excepție!”. Dar lista cu fobiile se tot lungea. Pentru ca să le noteze, Blum și Stoenescu au trebuit să întâlnească fiecare reacție în parte în comportamentul Valpurgiei. Blum, care a devenit tot mai legat de ea – fiind valabilă și reciproca – a notat că, odată, adolescenta plângându-se de dureri de cap („cefalee”), a vrut să-i dea un analgezic, însă ea nu numai că l-a refuzat, dar a făcut o nouă „criză de isterie”. A reieșit că suferea și de teamă patologică față de medicamente. Față de orice medicament conștientizat drept medicament. Mai mult, când s-a îmbolnăvit de scarlatină și a fost internată la pediatrie, reacțiile ei au înspăimântat toată secția. A reieșit că, pe lângă farmacofobie, adică pe lângă teama față de medicamente, avea și alte spaime în același context: de pildă, teama patologică față de seringă, față de înțepături cu ace în general, belonofobie. Lista se completa dintr-o fobie în alta. Atunci, când a fost internată la pediatrie, a ieșit la iveală și nosocomofobia (teama excesivă față de spitale). De data asta, tatăl, doctorul Stoenescu, autoanalizându-se, a realizat că până și el, care-și petrecea jumătate din viață la psihiatrie, unde credea că și-a găsit menirea și vocația, suporta spitalul doar în calitate de medic: când a trebuit și el să se interneze pentru o operație de ulcer, abia a așteptat să scape din rezerva unde se afla. „Măcar frica de spital a moștenit-o de la mine” și-a spus. Numai că fata nu suferea doar de nosocomofobie, ci și de o spaimă mult mai puțin obișnuită: dacă majoritatea oamenilor vor să scape cât mai repede din spital, Valpurgia a făcut – simultan! – și un sindrom de oicofobie, adică o teamă morbidă față de întoarcerea acasă. „Asta n-a mai moștenit-o de la mine” și-a recunoscut doctorul. (Pe măsură ce tânăra pianistă era tot mai apreciată, părinții, atunci când primeau laudele, ignorau multele ei fobii, da, atunci se bucurau că ei sunt cei de la care odrasla lor, copilul minune, a primit în ADN uriașul talent.)

Altădată, ieșind la un picnic cu prietenii, familia Stoenescu a avut parte de o nouă cascadă de fobii ale fiicei lor. Așternându-și păturile pe malul lacului din mijlocul câmpiei nesfârșite, tânăra a dovedit că suferă și de o „teamă irațională” față de spații întinse, adică de cenofobie. De data asta a izbutit să dea chiar și o motivație pentru această spaimă: întinderile fără o margine clară îi dădeau senzația că se află singură într-un deșert. (Eremofobie, a notat conștiincios doctorul Blum, dovedind încă o dată că n-a fost degeaba tocilarul facultății de medicină.) „Păi că tu nu ești singură aici! a încercat s-o liniștească mama. Cum să te simți singură, părăsită, cum spui, când, iată, suntem trei familii la acest minunat picnic. Adică suntem unu, doi, trei, patru, cinci…, opt persoane. Plus câinele Miky, la care ții atât de mult…” Degeaba, Valpurgia nu-și putea stăpâni tremuratul. Sperând că o s-o liniștească baia, mai ales că Valpurgiei îi plăcea de mică să petreacă ore întregi în cadă și, apoi, în bazinul de la ștrand, toată societatea a intrat în apele lacului. (Dacă n-ar fi fost binecuvântată cu excepționalul ei talent muzical, fata ar fi putut deveni o înotătoare de top. Din păcate, nu era nici ea mai mult decât un om și este limpede că nu poți să exersezi zilnic multe ore la pian, pe lângă obligațiile comune ale unui școlar și, în același timp, să te antrenezi de asemenea mai multe ore pentru înot. Alegerea a fost simplă: pianul, cel care i-a oferit deja atâtea laude binemeritate.) Însă când să i se potolească tremuratul, tânăra a văzut o broască sărind din lac pe uscat. Tremuratul a revenit și mai sălbatic, atât de sălbatic încât buna înotătoare n-a mai reușit să se țină deasupra apei. Batracofobie, a notat doctorul Blum, teama patologică de broaște. Degeaba i s-a explicat fetei că o broască, oricât de mare, nu-ți poate pricinui niciun rău nici în apă, nici pe uscat, „broaștele nici măcar nu mușcă”… Degeaba. Petrecerea la iarbă verde era definitiv compromisă. Și, cireașa de pe tort: când familia Stoenescu a început să-și strângă lucrurile pentru a se întoarce acasă mai repede decât era planificat, Valpurgia a leșinat. Când și-a revenit, a spus că a văzut o albină „la numai câțiva centimetri de mine. Și nu puteți să pretindeți că nici albinele nu reprezintă un pericol! Un pericol major! Am citit că unii oameni au și murit după ce au fost înțepați de albine. Mai ales în zona gâtului.” Da, s-a dovedit că fata a studiat în amănunțime acest capitol. (Iar doctorul Blum a notat apifobie, teama patologică față de albine.)

Doctorul Stoenescu i-a amintit colegului său că în viață, atât în jurul nostru, cât și în noi, există o infinitate de primejdii, unele letale. „Tu chiar ai memorat numele fiecăreia?” „Nu a fiecăreia, pentru că tocmai ai spus că suntem captivi într-un univers extrem de agresiv, <o infinitate de primejdii, unele letale> ai spus. Pe măsură ce vor primi un nume, le voi învăța pe fiecare.” (Iar bunica, altădată atât de bine crescută, a exclamat la cină: „Fire-ar dracului blestematul, cu toate numele lui! Că dacă n-ar fi inventat atâtea nume, n-ar fi nici spaimele bietei fete. Că dacă un ceva nu are nume, nici nu poate exista!”)

Trăindu-și spaimele, domnișoara Valpurgia Karolina a ajuns un nume mult apreciat. Abia ajunsă la Conservator, unde a fost admisă când nu a împlinit încă nici cincisprezece ani, a început să dea concerte cu numeroase orchestre, chiar și în străinătate. Apoi, câștigând două concursuri internaționale de pian, cariera ei părea sigură.

Familia Stoenescu trăia mândră ascensiunea artistică a fetei. Și avea și de ce să fie mândră! Valpurgia devenea o femeie tot mai frumoasă, iar faptul că avea șase degete la mâna dreaptă și doar patru la mâna stângă s-a dovedit a fi un avantaj. Singura problemă era că nu i se găseau mănuși potrivite, iar mâinile pianistei trebuiau protejate de frig. Așa că, în zilele geroase, purta manșon. Și îi stătea bine.

Mai neplăcute erau momentele când i se declanșau numeroasele fobii, dar doctorul Blum le-a dat speranțe părinților că pubertatea ar putea să amelioreze mult spaimele. „Da, a admis doctorul Stoenescu – să nu uităm că și el este psihiatru – pubertatea este o răscruce: ea poate declanșa tulburările psihice și poate stinge tulburările psihice.” În cazul domnișoarei Stoenescu, lucrurile nici nu s-au agravat și nici nu s-au ameliorat. Doar au continuat, iar carnetul doctorului Blum s-a tot umplut. Pe lângă fobiile depistate la tânăra artistă – la tânăra mare artistă – fobii care astfel puteau cât de cât să fie evitate, apăreau mereu și altele noi. De pildă, o repulsie exagerată și față de cea mai mică murdărie (misofobie, cum a notat Blum). Asta l-a speriat cel mai mult pe doctorul Stoenescu, fiindu-i teamă să nu trădeze un început de schizofrenie. În practica sa, a dat de asemenea cazuri. Deja de mică, Valpurgia a avut probleme cu olița, (scatofobie, dezgustul exagerat față de excremente a fost notat de mult de către Blum). Cât a fost mică… Cât a fost mică, problemele au fost mici, pe măsură ce se maturiza, problemele deveneau tot mai greu de rezolvat. Și au devenit tot mai greu de rezolvat când domnișoara Stoenescu a devenit o artistă tot mai cunoscută, când nu mai putea fi socotită „copil minune”, dar nici nu ajunsese încă o celebritate mondială. Dacă a fost învățată să nu privească sala și nici membrii orchestrei, pentru a nu da de cineva cu barbă, moment ce ar fi putut să-i declanșeze o criză, a trebuit să evite să concerteze cu dirijori cu barbă și să fie ferită de o întâlnire cu bărboși înainte de a urca pe scenă. Da, dar i-a apărut o altă fobie, o spaimă pe care doar extazul din timpul interpretării partiturii o elimina: urofobia, teama paralizantă de a nu fi surprinsă de nevoia urinării în timpul concertului. Luni de zile a trebuit să lucreze cu ea un psiholog, renumitul profesor Bunrath, pentru ca tânăra să aibă din nou curajul să revină pe scenă. (Și, totuși, s-a mai întâmplat ca în mijlocul unei interpretări, Valpurgia să părăsească în fugă pianul. Dar doar o singură dată…)

În rest, cariera Valpurgiei Karolina Stoenescu se dezvolta glorios. V.K.S. devenind, încetul cu încetul, un brand.

Dacă pubertatea nici nu i-a agravat și nici nu i-a ameliorat problema numeroaselor fobii, în schimb, adolescenta, devenită domnișoară – și „arăta al dracului de bine!” cum a subliniat un redactor de la o revistă de cancan – era privită tot mai iscoditor de masculi. Și Valpurgia a început să privească selectiv bărbații. Revistele despre VIP-uri n-au contenit să se intereseze de viața intimă a vedetei în ascensiune, fapt care, la început, i-a umplut de mândrie pe Stoenești: ce părinți și ce bunici n-ar fi fericiți ca odrasla lor să intre sub luminile celebrității, să ajungă chiar și pe coperta unor reviste mondene? Ca să nu mai vorbim că reclama aceasta i-a netezit și ascensiunea: și impresarii o căutau tot mai insistent.

Ceea ce nu știau nici autorii știrilor mondene, dar nici măcar familia, era că tânăra stea trecea prin noi suferințe: deși a ajuns să fie atrasă de câte un tânăr, relația nu depășea niciodată faza platonică, rămânând cel mult la momentul sărutului. S-a dovedit că Valpurgia, pe lângă toate celelalte numeroase fobii, suferea și de gimnofobie, adică aversiunea patologică față de nud, față de trupul gol. Dar chiar și faza platonică nu se desfășura cum ar fi vrut cei doi parteneri: când s-a îndrăgostit până peste urechi de Richard și când și Richard i-a declarat că a găsit în ea „sufletul pereche”, când au visat deja la o familie, când în mass-media au apărut deja împreună, ea i-a mărturisit că nu-i plac pruncii, că nu-și poate imagina să țină un bebeluș în brațe și i-a povestit că, fetiță fiind, nu s-a jucat niciodată cu păpuși, că pur și simplu nu suportă sugarii. (Pedofobie, ar fi notat doctorul Blum, iar doctorul Stoenescu și-ar fi amintit că a avut un caz asemănător, o pacientă cu schizofrenie. Tatăl s-ar fi îngrozit la suspiciunea aceasta, noroc că nici doctorul Blum și nici doctorul Stoenescu n-au fost la curent cu discuțiile dintre Valpurgia și Richard. Ei doar au constatat că logodna tinerilor s-a rupt. Păcat că s-a rupt!)

Cu Vladimir, lucrurile au ajuns mai departe. Dar nu suficient de departe. Valpurgia n-a putut să ducă amorul până la capăt, deși, conștientă că nu poate suporta să vadă un trup gol, nici măcar pe cel pe care și-l dorea atât de mult, a acceptat contactul doar pe întuneric. Da, dar atunci a revenit hadefobia, frica de întuneric, cea care a terorizat-o toată copilăria. De data asta, doctorul Blum a notat greșit agrafobie, dar femeia nu respingea sexul, ci doar nu putea avea parte de el. Păi, agrafobia este urmarea unei experiențe traumatizante trăite personal sau doar în calitate de martor (prin vizionarea unui film, de pildă), ceea ce nu a fost cazul Valpurgiei.

Acest nou eșec din viața ei intimă a fost pustiitor și fragila domnișoară Stoenescu nu l-a putut depăși. În seara de 23 martie, în fața unei săli arhipline, a dat un concert televizat care a părut – și chiar a fost – apogeul artei ei. După aplauzele nesfârșite, care au rechemat-o de nenumărate ori înapoi pe scenă, după ce a dat și trei bisuri, s-a retras în cabină. Admiratorii au așteptat-o ore în șir la ieșirea din clădire, însă extraordinara pianistă cu șase degete la mâna dreaptă și doar patru la mâna stângă n-a mai ieșit. Într-un bilet de adio, transmitea familiei că recitalul din seara aceea a fost „cântecul ei de lebădă”, adică modul prin care și-a luat rămas bun de la ai ei, de la Vladimir, de la fani și de la lume.

„Cântecul de lebădă” este cu totul altceva, a spus doctorul Blum, care a redactat o comunicare pentru Congresul de Psihiatrie de la Basel, unde a folosit-o pe Valpurgia Karolina Stoenescu drept studiu de caz. El a mai adăugat, pe lângă numeroasele fobii ale subiectului și chrometofobia, refuzul de a atinge bani (descriind, în protocol, o scenă la care ar fi asistat când genialei pianiste nu i s-ar fi înmânat cecul cuvenit pentru premiul întâi la Marele Concurs și Festival de la Ragona, ci un plic voluminos cu bancnote, scenă când, deschizând plicul în fața asistenței care aplauda în delir, l-a aruncat cât acolo și a părăsit în fugă podiumul.) Familia Stoenescu n-a avut cunoștință de acest episod și l-a acuzat pe Blum că ar fi inventat totul, mai ales că Valpuriga, aflată mereu sub lumina reflectoarelor, nu ar fi putut fi ignorată tocmai într-un asemenea caz. Iar când Blum a publicat întregul protocol în Revista de Psihiatrie, doctorul Stoenescu a citit și concluzia colegului său: tânăra s-ar fi sinucis ca urmare a unui tipic exemplu de frică de fericire, așa cum a fost descrisă noua fobie în cartea psihologului Peter Lambrou, Codes to Joy. Asta a fost prea mult și părinții Valpurgiei l-au dat în judecată pe doctorul Blum pentru că nu numai că a călcat grav codul deontologic, violând secretul profesional, popularizând suferințele unui pacient, dar și pentru că ar fi abuzat și altfel de frumoasa tânără femeie. Procesul s-a terminat fără ca doctorul Blum să fie condamnat pentru vreo culpă, întrucât în comunicarea sa, și de asemenea în articolul publicat, nu apare niciunde numele subiectului, ci apar doar inițialele V.K.S..

CD-urile Valpurgiei – din păcate prea puține – sunt cumpărate în tiraje de sute de mii de exemplare, iar faptul că Blum n-a putut fi osândit a mărit și mai mult succesul postmortem al genialei pianiste. Care a părăsit atât de devreme scena vieții.

V.K.S., un caz paroxistic de polifobie

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.