TRĂIRILE MALEFICE (7)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Crima din tren

Acceleratul se deplasa, ca întotdeauna, în ritmul molcom al trenurilor româneşti. În compartimentul de clasa întâi se aflau doar două persoane: inginerul Ioan Negru, consilierul ministrului, adică eu, şi celălalt, de asemenea inginer, dar sătul de a fi slujbaş la stat, actualmente om de afaceri specializat în lucrări de hidroamelioraţii.

Era o zi neverosimil de frumoasă pentru sfârşitul lui noiembrie, un soare puternic ţintindu-l direct pe tovarăşul meu de drum. Cu un semn uşor, acesta îmi ceru permisiunea de a trage perdelele, după care şi-a reluat lectura. Ca să nu existe nici o îndoială că nu dorea să înceapă orice fel de discuţie, îşi ţinea în urechi casca de la micul său player şi dădea din când în când din cap în ritmul melodiei doar de el auzite. Eu mi-am luat cu mine, ca de obicei, o revistă cu cuvinte încrucişate, îndeletnicirea mea obişnuită pentru drumurile lungi în provincie, dar în ziua aceea, deşi ţineam publicaţia deschisă pe măsuţa de lângă fereastră, n-aveam nici un chef să dezlege vreun careu. M-am rezemat de speteaza fotoliului şi priveam în gol. În faţa mea, vedeam coperta cărţii pe care o citea celălalt: era o culegere de povestiri de Ray Bradbury. Fiind un obişnuit al librăriilor, cunoşteam diferitele colecţii ale principalelor edituri din ţară. Volumul din faţa mea nu părea tipărit în România, avea un design uşor ţipător pentru gustul meu, iar titlul era sufocat de culoarea închisă a unui desen a ceva ce părea să fie un submarin cu cap de peşte. Sunt de multă vreme un fan al lui Bradbury, am citit tot ce am găsit din scrierile marelui scriitor, iar acum simţeam cum îmi creşte ciuda că nu pot desluşi titlul volumului din faţa mea. Să mă aplec şi mai mult în faţă îmi era penibil, să conversez nu se întrevedea nici o şansă. Eu vorbesc engleza destul de bine, însă nu eram în stare să-mi dau seama despre ce carte a lui Bradbury era vorba.

La un moment-dat, celălalt îşi aprinse o ţigară, dar tocmai atunci a venit şi conductorul şi i-a atrase atenţia individului că în trenurile româneşti fumatul este interzis. Iniţial conductorul păru că vrea chiar să-l amendeze, dar omul dădu de înţeles că nu pricepe limba română şi, dezarmat, conductorul cedă, nu înainte de a mi se adresa mie: „Ăştia vin de la dracu’ şi ne dau nouă lecţii de bună purtare! Dar lăsaţi că numai noi suntem de vină: le dăm nas şi ei atâta aşteaptă!” Îi mai comunică o dată prin semne străinului că nu are voie să fumeze, îl gratulă cu o înjurătură autohtonă şi plecă mormăind. Englezul – sau ce o fi fost – se uită lung după conductor. Ar fi fost momentul prielnic să încerc o discuţie. Aşa că am gândit un subiect neutru, de pildă să-i pomenesc despre reglementarea interzicerii fumatului în tren, fără a se asigura măcar un mic spaţiu unde să-ţi poţi satisface viciul pe parcursul unei călătorii atât de lungi. E un subiect bun, mi-am zis, în felul acesta o să se creeze imediat o legătură între noi, amândoi fiind de aceeaşi parte a baricadei. După aceea, dovedind că avem şi gusturi literare asemănătoare, lucrurile o să meargă de la sine.

Era o situaţie cu totul neobişnuită pentru mine: de obicei, nu intervin în discuţiile din compartiment, poate că sunt socotit nepoliticos, arogant, chiar îngâmfat, dar pur şi simplu nu suport ca, timp de atâtea ceasuri, să devin coşul de gunoi al defulărilor celor din jur: mă enervează să aud toate bolile nesuferitei soacre, toate toanele imposibilului şef, comentariile politice suficiente ale unor oameni total neinformaţi, tot acel catharsis izbucnit în prezenţa cuiva pe care bănuieşti că n-ai să-l mai întâlneşti niciodată. Mi-e groază de compania tovarăşilor de drum, dar, de data aceea – mă tot întreb de ce – mă simţeam eu cel jignit de suficienţa celui din faţa mea. Aproape că-mi venea să reacţionez asemenea conductorului revoltat pe străini.

Acceleratul, total indiferent la stările prin care trec cei pe care-i transportă, continua să se comporte la fel ca un personal prost. Aveam impresia că abia se mişcă, mai ales că şinele vechi îl încurajau, prin numeroasele restricţii, să se deplaseze cât mai încet. Şi opririle mi se păreai mai dese decât s-ar fi cuvenit pentru rangul trenului. Fără să-mi pot explica motivul, a trebuit să-mi recunosc faptul că sunt mult mai nervos decât aş fi avut motive să fiu: plecam într-o delegaţie unde era de aşteptat că voi fi primit, după obiceiul balcanic, asemenea unui prinţ, eu fiind omul de la centru, cel care poate duce la Bucureşti o propunere de sancţiune sau chiar de destituire, eu fiind cel ce avea puterea de a sugera un calificativ, eu fiind cel ce putea dezgropa din fundul unui sertar un dosar profund neplăcut sau, dimpotrivă, puteam expedia acolo o acuzaţie recentă. Ca şef al Corpului de Control al Ministrului, eram un fel de trimis al zeilor, putând să vin cu orice fel de mesaj: unul reflectând toanele şefului cel mare sau unul mergând strict pe lege. Pe una dintre legile atât de interpretabile din România. Nu vreau să fac pe mironosiţa: orice om este gâdilat la orgoliu, atunci când se află într-o asemenea situaţie, iar faptul că la Bucureşti nu sunt decât unul dintre cei ce semnează în fiecare zi condica, iar aici mă văd aşteptat la gară nu numai de şofer, dar şi de satrapul local, că mi s-a rezervat nu o cameră la cel mai bun hotel din judeţ, dar chiar un apartament, că mi se face un program distractiv-artistic – pe care de cele mai multe ori îl refuz -, că sunt privit ca un om împlinit şi nu ca o simplă rotiţă din angrenaj, toate astea n-au cum să mă facă nervos. Nici altădată, nici în ziua aceea fatidică. Da, eram agitat: de pildă, stăteam cu respiraţia tăiată ca nu care cumva, în urma uneia dintre prea desele opriri, să urce în compartimentul nostru femeia cu soacra bolnavă ori bărbatul plângându-se de nemernicia politicienilor care – dom’le! – ne duc la sapă de lemn. Până la urmă, m-am sculat de pe locul meu de lângă geam, am risipit servieta şi revista REBUS pe două fotolii, ca să dau impresia că ne-am afla mai mulţi în compartiment, am tras draperiile de la uşă. Străinul s-a oprit din citit şi mă privea. O comuniune, totuşi, s-a înfiripat între noi: eu protejam compartimentul nostru.

M-am aşezat la locul meu, opus celui al străinului, şi am început să-i vorbesc. Cuvintele îmi ieşeau mai greu pe gură ca de obicei, deşi cu doar o săptămână în urmă, însoţindu-l pe ministru la Lisabona, mă descurcasem fără nici un efort în limba engleză. Privind ţintă submarinul cu cap de peşte de pe coperta cărţii lui Bradbury, am declarat că şi eu sunt un mare amator al acelui adevărat senior al literaturii S.F., că-l consider chiar unul dintre cei mai importanţi autori ai secolului XX în general. Neprimind nici un răspuns, am ridicat ochii şi l-am văzut pe celălalt adâncit în lectură, cu căştile pe urechi.

Nu! a trebuit să-mi recunosc, a fost doar o iluzie că între mine şi individul din faţa mea s-ar fi legat şi cea mai mică legătură. Am renunţat să-i mai vorbesc şi, în tăcere, ciuleam în continuare urechile pentru a auzi paşii de pe coridor, tot mai îngrozit că vom fi deranjaţi de alţi călători. Acum îmi aduc aminte că doar o singură dată cineva a deschis uşa, a făcut un pas să intre, a privit la fotoliile ocupate de lucrurile mele, a întâlnit privirea mea cea mai neagră şi a renunţat. M-am grăbit să închid uşa pe care a lăsat-o întredeschisă şi m-am întors la locul meu. Celălalt m-a urmărit în tot acest răstimp cu privirea. A dat senzaţia de mulţumire văzând că mă reaşez în faţa lui.

Oricât de frumos ar fi un sfârşit de noiembrie, zilele se scurtează rapid şi nu mult după ora cinci după-amiaza geamul devine o simplă oglindă. Peisajul dispare şi nu te mai vezi decât pe tine. Din când în când, o lumină aleargă în spatele oglinzii, oferind o altă realitate decât cea a unicului univers în care te afli. Pe urmă, lumina aceea dispare şi te întorci în singura lume care-ţi este îngăduită: interiorul unui vagon de clasa întâi al unui accelerat care abia se mişcă şi mai mult stă decât se deplasează.

Am luat nehotărât revista de enigmistică de pe locul de lângă mine, am deschis-o la întâmplare, dar am pus-o în curând înapoi. N-aveam nici un chef de cuvinte încrucişate. Când m-am rezemat iarăşi de speteaza fotoliului, l-am surprins pe Celălalt întorcându-se la cartea lui. Am înţeles că nu era chiar atât de adâncit în lectură, dacă îmi urmăreşte, de fiecare dată, orice mişcare. Călătoream împreună de mai bine de două ore, doar noi doi în acelaşi compartiment şi n-am schimbat nici un singur cuvinţel. O, cât mi-aş fi dorit altădată un asemenea tovarăş de drum! Nu şi acum!

Celălalt purta cizme lungi, acoperite de cracii pantalonilor, iar parte din faţă avea pielea introdusă într-un fel de vârf metalic. N-am mai văzut asemenea încălţări şi în nici un caz n-am mai văzut asemenea cizme bărbăteşti. Dacă te-ar lovi cu ele, m-am înfiorat, omul acesta ar putea să-ţi segmenteze fără mare efort tibia. M-am făcut că-mi cade pixul uitat în mână şi m-am aplecat să văd mai bine botul metalic al cizmelor: păreau să conţină o fisură: prin care ar putea ieşi lama unui cuţit? Eram conştient că începeam să fabulez. Dar ridicându-mi pixul şi revenind la poziţia normală, l-am surprins iarăşi pe celălalt că m-a urmărit tot timpul. Starea de enervare se transforma, pe nesimţite, într-o agitaţie reală: în teamă. Rezemat de speteaza fotoliului, am închis ochii, încercând să mă prefac a dormi. După o vreme, insesizabil, m-am uitat printre genele lăsate. Din nou, celălalt îşi întrerupsese lectura şi mă privea ţintă pe deasupra cărţii deschise. Am închis ochii la loc: nu mai trebuia să verific nimic – simţeam uitătura fixată asupra mea.

Îl vedeam şi cu ochii închişi: înalt, cu ochelari uşor fumurii, bine bărbierit şi emanând un afterspray puternic ce nu s-a diminuat de atâta vreme, purta un sacou maro cu o cravată maro peste o cămaşă albastră şi nelipsiţii ginşi. Despre încălţări tocmai am pomenit. Nu-mi plăceau nici mâinile lui: eram obligat să-i văd degetele cu care ţinea cartea, iar degetele acelea… degetele acelea parcă nu aparţineau unui bărbat, fiind prea scurte, prea îngrijite şi cu prea multe bijuterii. Şi de încheietura mâinii îi atârna un lanţ de aur. Mâinile acelea nu se potriveau restului ţinutei sale sobre.

Trenul se oprise iarăşi la un semnal în întunericul câmpului. Brusc, mi-am dat seama că, până atunci, n-au vorbit din mine decât vechile obişnuinţe. Acum chiar eram îngrijorat că nimeni nu vrea să mai intre în compartimentul nostru. Al nostru? M-am sculat din nou şi am început să-mi strâng lucrurile risipite pe celelalte fotolii. Nu trebuia să-mi mai arunc privirea spre el, ştiam că mă urmăreşte atent. Am ieşit pe coridor să mă mai dezmorţesc, dar, în primul rând, să-mi adun gândurile. Senzaţia de nelinişte parcă mi s-a mai atenuat. Prefăcându-mă că mă îndrept spre toaleta de la capătul vagonului, am monitorizat compartimentele prin faţa cărora treceam. Vagonul era plin! Nu ştiu dacă mai erau două-trei locuri libere în total. Doar în compartimentul nostru (?) nu intrase nimeni!

Revenind, am lăsat uşa deschisă.

– E foarte cald, i-am spus în engleză, justificându-mă.

S-a prefăcut, bineînţeles, că mă ignoră, vârându-şi parcă şi mai tare nasul în carte.

M-am prefăcut şi eu: că dorm. Dar urechile îmi erau ciulite şi inima îmi bătea mult mai tare ca de obicei. În afara zgomotului trenului, nu se auzea nici o mişcare. Nici măcar din compartimentele vecine, cu toate că am lăsat uşa deschisă. Am deschis ochii: celălalt tocmai se aşeza la loc. Închisese uşa, dar o făcuse astfel încât pur şi simplu nu l-am auzit, deşi, aşa cum tocmai am precizat, eram cu urechile în stare de maximă alertă. Faptul că nu l-am simţit sculându-se, mergând spre uşă, închizând-o şi întorcându-se la locul său mi-a mărit neliniştea. Care, între timp, devenise spaimă.

Stăteam sprijinit de speteaza fotoliului, cu ochii închişi şi cu toate celelalte simţuri la pândă. Nu eram în stare să iau nici o hotărâre. Mă simţeam asemenea iepuraşului hipnotizat de şarpele pregătit să-l înghită. În continuare, noi şi noi elemente nu făceau decât să-mi mărească groaza: de pildă, fixat de cine ştie când în acea poziţie, abia atunci mi-am dat seama că celălalt, în tot acel răstimp, nu a întors niciodată pagina la carte. Poate că a făcut-o, dar la fel cum nu l-am simţit când a închis uşa compartimentului, nu l-am simţit, oricât de atent aş fi fost, nici răsfoind volumul. O acţiune oricum mai uşor de trecut cu vederea. Aşa că am deschis ochii şi l-am urmărit. Când n-am mai avut răbdare, m-am uitat la ceas. După un sfert de oră interminabilă, cât parcă singura raţiunea a vieţii mele a fost să-l văd întorcând pagina, neluându-mi privirea de pe degetele sale, a trebuit să accept o realitate ce mi se părea de-a dreptul înfricoşătoare: omul nu-şi mişcase mâinile, omul nu a întors nici o pagină, omul nu citea!

„Dacă am intra într-un tunel, aş muri!” mi-am zis. Şi imediat mi-am dat seama că suntem de mult într-un fel de tunel: bezna de afară ne-a înghiţit cu totul. Lipindu-mi fruntea de geam, nu mai vedeam nici măcar luminile grăbite străpungând din când în când oglinda. Oglinda! Privind în sticla ferestrei, vedeam ceva, dar privind direct în compartiment, vedeam altceva! Sigur, nu erau deosebiri esenţiale, dar erau deosebiri! Nu sunt un om fricos şi prietenii îmi laudă echilibrul de care dau dovadă şi în momentele cele mai dificile. Nici ieşiri isteroide n-am avut niciodată. Atunci, în tren, am devenit alt om: transpiraţia a început să-mi curgă pe tot corpul. M-am sculat din nou şi am deschis uşa. Simţeam nevoia de aer. După doar un minut celălalt a închis iarăşi uşa.

Am ieşit pe coridor. Prin geamul opac puteam să văd în compartiment chiar fără a mă întoarce. Ba, mai mult: puteam să-i văd celuilalt chiar şi faţa. Faţa pe care şi-a acoperit-o până atunci cu cartea. Părea altă faţă decât cea pe care i-o cunoşteam de acum. O bărbuţă neagră îi tremura tot timpul în vreme ce-şi mişca buzele citind. Aş fi putut să jur că până atunci celălalt n-a avut bărbiţa aceea.

Pe urmă, privirile ni s-au întâlnit. Stăteam cu spatele la el, urmărindu-l prin oglinda ferestrei. Rânjind batjocoritor, celălalt a întors cartea cu paginile spre mine. Un desen mare acoperea foaia din dreapta. M-am străduit degeaba să-l desluşesc. Era şi imposibil: şi prin oglindă, şi de la distanţa aceea. După ce m-a lăsat să-mi mijesc ochii, celălalt apucă desenul cu degetele lui efeminate şi-l scoase din volum: era o sticlă de băutură. Îi deşurubă dopul şi trase o duşcă, nu înainte de a închina cu un gest ironic în direcţia mea. Am rămas înmărmurit, iepuraşul hipnotizat de şarpe. Apoi acceleratul a intrat într-o gară. Geamul s-a luminat şi oglinda s-a topit. Am răsuflat uşurat când în vagon au urcat mai multe persoane pe care le-am simţit ca pe nişte eliberatori. O pereche cu doi copii se chinuiau să împingă în faţa lor mai multe bagaje voluminoase. M-am grăbit să-i ajut, încercând să-i aduc în compartimentul nostru. Mi-au mulţumit, însă mi-au arătat că aveau locurile rezervate în celălalt capăt al vagonului.

Cât acceleratul a zăbovit în gară, spaima mi-a mai trecut. Agitaţia de pe peroane s-a dovedit medicamentul cel mai bun. Pe urmă, însă, trenul a luat-o din loc, luminile de afară s-au tot rărit pe măsură ce traversam periferiile oraşului şi s-au stins cu totul pe câmp. Geamul a devenit iarăşi oglindă. Am privit spre celălalt: îşi schimbase poziţia şi parcă avea înfăţişarea cu care l-am cunoscut la început.

Am reintrat în compartiment. „Oglinzile mint adeseori”, mi-am zis. „Ajunge o pată de murdărie şi imaginea apare alterată. Probabil că aşa s-a întâmplat şi atunci când mi s-a părut că văd bărbuţa aceea…” Raţiunea mi-a revenit cu totul, iar strania nelinişte a început să mă părăsească. M-am aşezat pe locul meu. Eram totuşi condamnat să văd şi mai departe, în faţa mea, coperta cărţii lui Ray Bradbury. Şi mâinile care ţineau volumul. Şi faptul că mâinile acelea continuau să nu întoarcă foile. Trebuia să inventez ceva, înainte de a mă cuprinde din nou spaima.

Am mai făcut o tentativă de a intra în discuţie cu celălalt. M-am adresat din nou în engleză, pomenind despre Fahrenheit 451, cartea pe care o ţin minte în amănunte şi care m-a impresionat profund. Şi – minune! – celălalt lăsă volumul să-i cadă pe genunchi şi mă privi. Omul nu purta barbă. I-am povestit iluzia pe care am avut-o, văzându-l prin oglinda ferestrei întunecate. Mi-a zâmbit, însă zâmbetul se asemăna cu rânjetul cu care a urat către mine, înainte de a sorbi din sticla aflată în carte.

După care mi-a răspuns. În româneşte! Avea o voce profundă, total nepotrivită pentru mâinile sale efeminate. Nu-i puteam urmări şirul vorbelor. Din întreaga sa fiinţă răzbătea o ameninţare pe care nu reuşeam s-o pun în cuvinte. Năucit, continuam să-i răspund pe engleză. Până când m-a întrebat din ce ţară vin. Am bâiguit nişte scuze. Era evident că mă domina total. Şarpele şi iepuraşul. Se sculă în picioare şi am constatat că era mult mai înalt decât aş fi bănuit. Celălalt a luat din plasă o geantă din care a scos o pungă cu mere. Mi-a oferit şi mie, dar am refuzat înspăimântat. Când a început să-şi cojească mărul cu un cuţit care mi s-a părut mai degrabă un şiş, am început din nou să transpir. Şi iarăşi nu mai auzeam nici un zgomot venind din celelalte compartimente, nici măcar din cel în care a intrat perechea cu cei doi copii. Or, copiii fac întotdeauna gălăgie…

După ce a terminat de mâncat, baschetbalistul a aruncat resturile în coşul de gunoi, dar a uitat să închidă şişul. Pe care l-a pus neglijent alături pe fotoliu. Baschetbalistul? Mai degrabă matahala! Spaima mi-a revenit şi mai pronunţată. Nu-mi puteam lua ochii de pe cuţit, deşi eram conştient că el este la curent cu starea prin care treceam şi că nu face decât să se amuze pe seama mea. Rânjetul transformase şarpele într-o pisică, iar pe iepuraş într-un şoricel. Se distra cu mine, ştiind că nu mai pot să-i scap. Pisica este singurul animal sadic, îmi trecu prin minte, după care am încercat să-mi abat gândurile, verificând dacă şi alt animal – desigur în afara omului – mai simte o satisfacţie în a-şi umili victima, înainte de a o devora. M-am concentrat cât am putut mai tare pe acest subiect, dar eram prea înspăimântat spre a-mi putea ordona ideile. Între timp, celălalt vorbea. Acum părea că nu se va mai opri niciodată. Probabil că tocmai a exprimat ceva ce voia să fie foarte hazliu, întrucât rânjetul i s-a transformat într-un hohot scurt, iar de sub bărbie îi sălta bărbiţa.

– Mă scuzaţi două minute! Se sculă şi o luă spre uşă. Dacă ar fi tras draperiile, sunt sigur că aş fi leşinat. A revenit şi şi-a luat şişul. Pe coridor s-a oprit îndelung, privind cu luare aminte în dreapta şi în stânga. Părea că se află în faţa unei hotărâri foarte importante. Până la urmă, o luă spre capătul din spate al vagonului.

M-am furişat şi eu până la uşă şi am privit în urma lui. Silueta înaltă atingea tavanul, aşa că păşea uşor încovoiat. Pe urmă a dispărut şi imediat s-a aprins becul care indica faptul că toaleta e ocupată.

M-am aşezat înapoi pe fotoliul meu. Mi-a trecut prin cap să-mi iau repede lucrurile şi să mă mut în alt vagon. Dar abia mi-am dat jos geamantanul din plasă, că am realizat că fuga nu reprezenta decât o soluţie de moment: dacă spaima mea are şi cel mai mic fundament real, ea nu mă va mai părăsi niciodată. Oricât de neplăcut ar fi, va trebui să lămuresc situaţia cât mai repede. Altfel, frica risca să se transforme în boală.

Lăsând toate lucrurile risipite pe fotolii, am ieşit din compartiment şi m-am îndreptat spre toaleta care, după becul roşu, arăta că este ocupată. Ajuns în micul spaţiu de la urcare, am dat un ţipăt de spaimă. Celălalt nu era în interiorul cabinei, ci lângă uşa vagonului. Cu o mişcare scurtă, a scos mâna din buzunarul de la haină. Am avut impresia că ţinea în pumn şişul. Însă tocmai atunci s-a deschis şi uşa toaletei şi un bărbat corpolent, respirând greu, se strecură cu greu pe lângă noi şi se îndepărtă pe culoar. Celălalt rânji din nou. Iepuraşul se uita ţintă la pumnul închis din care i se părea că vede ieşind marginea şişului. Celălalt ridică pumnul şi, cu o mişcare de prestidigitator, îl desfăcu: era gol. Era mai mult decât evident că era la curent cu spaima mea, care îi producea o imensă satisfacţie. Nu-mi puteam desprinde ochii de la pumnul său închis, fiind de data aceea sigur că pot desluşi marginea şişului. Un acces de panică m-a transformat în stană de piatră. O piatră moale în care lama şişului putea intra oricând. Şi lama aceea chiar se apropia de mine.

Acceleratul frână, prin geamul uşii vagonului începură să intre tot mai multe lumini. Ca smulşi dintr-un vis, intram amândoi în celălalt vis, în cel al semnalelor luminoase tot mai dese şi tot mai puternice. Scrâşnind din toate încheieturile, trenul opri într-una din nenumăratele gări de pe parcurs. În faţa urcării se făcu agitaţie. Încet, celălalt îşi apropie pumnul strâns de corpul meu inert. Îşi transformă iarăşi rânjetul într-un hohot scurt şi, cu o mişcare la fel de rapidă, deschise uşa toaletei şi dispăru în cabină.

Am rămas pe spaţiul acela, înghesuindu-mă într-un colţ spre a lăsa doi călători să urce şi să se deplaseze de-a lungul coridorului. Le mai auzeam paşii, dar nu-i mai puteam vedea. Continuam să stau lipit de colţul în care m-am retras. Şarpele trebuia să iasă din clipă în clipă din cabina toaletei. Îmi dădeam seama că, dacă spaima mea era cât de cât întemeiată, nu făceam decât cel mai prost lucru cu putinţă: mă ofeream pe tavă oricărei agresiuni. Dar eram la fel de conştient că, de nu voi termina pe loc acel coşmar, el mă va urmări până ce voi înnebuni cu totul.

Îmi era frig: trenul luase viteză, iar ultimii călători urcaţi au lăsat uşa vagonului larg deschisă. Am făcut doi paşi spre a închide uşa, dar m-am reîntors imediat în colţul meu: am avut impresia că se mişcase clanţa de la cabina toaletei şi, surescitat, mi-am spus că aflându-mă în dreptul uşii deschise, matahala n-avea decât să mă împingă doar cu un singur deget în gol. Acum, exact la fel cum am privit lung spre coperta volumului, cum l-am ţintit pe celălalt prin oglinda geamului, cum n-am putut să-mi mai iau ochii de la pumnul în care aveam impresia că văd marginea şişului, acum eram hipnotizat de clanţa uşii toaletei. A trecut o veşnicie în care mi se tot părea că văd clanţa imperceptibil coborând, dar uşa nu se deschidea. Între timp, îmi aduceam aminte de oameni aruncaţi din tren, de Thérése Raquin a lui Zola sau de Pivniţele Vaticanului a lui Gide. Mai ales de crima gratuită din romanul ultimului. La un moment-dat, a apărut o femeie, venind din interiorul vagonului, dar, văzându-mă că aştept şi eu, s-a întors de unde a venit. „A fost, poate, ultima mea şansă”, m-a fulgerat prin gând şi propoziţia aceea nu m-a mai slăbit din clipa aceea.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

Nu mai raţionam de o bună bucată de vreme, cuvintele acelea îmi tropăiau prin tot capul, fără a mai purta vreun sens anume.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.