TRĂIRILE MALEFICE (9)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

„A mai plecat odată şi s-a întors. Se va întoarce şi de data asta” s-a spus. Dar n-a mai revenit niciodată la catedrala pe care el a terminat-o.

În schimb, s-a întors la Rek, capitala comitatului de care ţinea şi comuna Zampek, cea ascunsă prin Munţii de Bazalt. Iar de aici provine cea de a treia sursă din care am aflat despre viaţa, faptele şi, în special, gândurile personajului nostru.

Cât Julius a lipsit, şi la Rek viaţa şi-a urmat cursul: localitatea a trecut prin mai multe nenorociri succesive, o iarnă neobişnuit de lungă şi de grea pentru acele locuri, apoi un atac cumplit al bandiţilor înfricoşătorului Sancez, o molimă a păsărilor de curte ce s-a transmis apoi şi la oameni. Şi blândul Episcop a murit şi în locul său a venit un altul. Şi o staţionare peste o altă iarnă a trupelor imperiale în drum spre noile cuceriri, staţionare ce a costat bruma de provizii adunate de localnici. Dar oraşul şi-a revenit de fiecare dată şi numărul populaţiei a rămas cam acelaşi. Doar la Zampek a supravieţuit mai puţină lume şi fiul lui Yoshua Ben Smuel a relatat că cei mai mulţi tineri au părăsit satul patriarhal, iar bătrânii nu mai au cui să lase moştenire meseriile şi atelierele.

În Rek, foarte puţini îşi mai aminteau de tânărul neobişnuit care a plecat de atâţia ani, cel despre care nu se putea spune decât că „Probabil aşa sunt oamenii din satul ascuns în codrii, de unde a venit el”. Dar şi expresia aceasta a fost pierdută.

Zvonurile circulă şi nimeni nu le poate opri până ce, obosite, se sting singure. Aşa s-a aflat şi la Rek despre uluitoarea performanţă a lui Julius Zimberlanus, mare constructor de catedrale, maestrul care a izbutit la Daumberg să termine măreţul lăcaş cu mult înaintea celor mai optimiste previziuni. Aşa că noul episcop l-a chemat şi i-a propus să ridice şi aici un sfânt edificiu, desigur nu o catedrală de grandoarea celei de la Daumberg, pentru aceasta n-ar fi suficienţi bani nici în multe zeci de ani, dar cum vechea biserică episcopală nu mai făcea faţă după atâţia ani şi atâtea greutăţi prin care a trecut, s-o cerceteze şi să spună dacă o poate renova astfel încât să arate demnă de slăvire a lui Dumnezeu sau dacă este mai ieftin să se facă o nouă Casă a Domnului. Ultima variantă, dacă n-ar fi foarte scumpă, ar fi şi cea mai potrivită întrucât se ştie când se pune piatra de temelie, dar nu se ştie când va putea fi sfinţit edificiul, iar în perioada aceea vechea biserică ar putea rămâne deschisă pentru toate slujbele.

Julius n-a dat un răspuns imediat, de altfel nici sursele de bani măcar pentru începutul lucrării nu au fost încă identificate. Aşa că, până una alta, Julius, ajuns la o vârstă venerabilă, îşi petrecea zilele în rugăciuni în biblioteca Episcopiei şi stând printre oamenii din Rek. Când i s-au terminat banii, s-a angajat iarăşi hamal în port, la fel ca atunci când, cu mulţi ani în urmă, a abandonat seminarul. Fiind recunoscut drept cine era, tot ca atunci, i s-au oferit diferite sinecure. Pe care le-a refuzat din nou cu aceeaşi umilinţă.

Peste iarnă, în Rek a sosit o comunitate de străini cum n-a mai fost văzută niciodată până atunci. Bărbaţii erau înveşmântaţi în rase ca nişte călugări şi-şi spuneau sumerieni, strănepoţi creştinaţi ai străvechiului popor din Mesopotamia. Femeile, dar deja şi copiii, purtau haine cernite. Cu toţii susţineau că sunt în doliu pentru decăderea mizerabilă a lumii, iar rugăciunile lor erau către Mesia pe care-l implorau să vină şi să cureţe lumea de groaznicele rele ce tind să înăbuşe orice speranţă curată. Cele vreo treizeci de familii susţineau că sunt doar o mică parte a unei seminţii mari răspândite acum în toată lumea şi că, la fel ca şi ei, alte asemenea grupuri cutreieră pământul cu misiunea să-i convingă pe toţi locuitorii lumii să se roage împreună pentru ieşirea din ticăloşie, pentru că doar toţi împreună vor ajunge să aibă glasul suficient de puternic pentru a fi eficienţi. Cum să convingi Cerul de marea dorinţă, dacă rămâne prezumţia că atâta amar de lume se complace în ticăloşie?

Şederea celor ce-şi spuneau sumerieni a fost primită cu multe rezerve de localnici şi nici Episcopul nu s-a arătat încântat de venirea lor. Dar vremurile erau de aşa natură încât mereu apăreau de niciunde oameni diferiţi ca înfăţişare, cutume şi port. Cei ce-şi spuneau sumerieni măcar n-au venit să ucidă şi să pradă şi se legitimau drept creştini.

Şi sumerienii, auzind că prin preajmă se află chiar marele constructor al Catedralei din Daumberg (şi a altor sfinte edificii măreţe, după cum se spunea), s-au bucurat mai ales că l-au întâlnit pe chei muncind ca ultimul hamal. Acesta era omul în care credeau că pot avea deplină încredere, aşa că l-au abordat, rugându-l să le ridice şi lor o bisericuţă, un lăcaş modest, aşa cum sunt şi ei şi aşa cum dovedeşte şi maistrul că este. Şi fiind atât de modest, poate că nici n-o să le ceară prea mulţi bani, căci ei nici nu au prea mulţi bani. (Dar localnicii erau de altă părere, pretinzând că i-au văzut pe străini bând, la slujbele lor – altele decât slujbele creştine din Rek – din cupe dintr-un aur ce-ţi fura privirile.)

Nici sumerienilor, Julius nu le-a dat un răspuns imediat.

Când s-a primăvărat, l-a căutat cu intenţia de a se întoarce la Zampek, în Munţii de Bazalt, pe evreul cu barca. Dar acesta i-a spus că o molimă a micşorat şi mai mult populaţia comunei şi nu i se mai rentează să facă drumul lung şi dificil pentru doar cei câţiva bătrânii supravieţuitori. Aşa că Julius a pornit singur la drum, însă vremea era încă rece, iar zăpada nu s-a topit. Julius a rătăcit câteva zile printre nămeţi şi deşi primejdia avalanşelor şi a crevaselor acoperite îl înconjura tot mai ameninţător, nu i-a fost nici o clipă teamă: fiind convins că „totul se petrece în favoarea sa, întrucât Dumnezeu este milos şi-i iubeşte pe cei ce-l iubesc”, era încredinţat că nu va muri printre troiene. Iar dacă totuşi se va întâmpla să moară, mai mult ca sigur şi moartea ar fi cea mai bună soluţie pentru el. Chiar dacă n-ar şti de ce.

Dar n-a murit şi peste doar cinci zile şi cinci nopţi a revenit la Rek. Ca să-l salveze, Dumnezeu l-a făcut să meargă în cerc, şi-a spus. Jos, în oraş, nimeni n-a ştiut unde a dispărut straniul personaj, căci nici nu au avut cum întreba. Însă l-au revăzut, după ce l-au căutat atât sumerienii, cât şi un preot trimis de Episcop.

Sumerienii l-au invitat la o ceremonie prin care îl îmbrăcau pe un tânăr în rasa vişinie a bărbaţilor, momentul când copilul se considera că a devenit adult. Julius a asistat la momentul ritual, dar nu numai că a refuzat să le ridice bisericuţa cerută, dar le-a spus că nu poate colabora cu ei:

„Voi vreţi să rămâneţi în Rek?”

„Nu. Dar vom lăsa aici o familie să ne reprezinte.”

„Şi familia aceea se va ruga singură, după ceremonialul vostru în biserica sumeriană?”

„Da.”

„Voi jeliţi tot timpul ticăloşia lumii, voi nu aveţi cum să vă rugaţi la Dumnezeul pe care-l ador eu! Voi credeţi într-un Dumnezeu capabil să fi creat o lume ticăloşită şi pe acela îl pomeniţi în rugăciunile voastre! Eu ştiu că tot ce se întâmplă este în folosul meu! Eu nu pot ridica un edificiu pentru un Dumnezeu care ar fi creat o lume ticăloşită, fiindcă acela nu este şi Dumnezeul meu!”

Sumerienii, altfel blajini, au considerat cuvintele lui Zimberlan drept o blasfemie şi au aruncat în el cu pietre. Sumerienii l-au întrebat, după ce Zimberlan a fost acoperit de răni:

„Şi această zi este în folosul tău?”

„Desigur, a răspuns, desigur, chiar dacă încă nu ştiu ce beneficii mi-a adus”.

Şi Episcopul şi-a trimit un mesager la Julius Zimberlanus. Părintele Paul, secretarul particular al Episcopului Ioan de Rek, a scris o „Istorie a Sfinţilor Episcopi din Rek” şi, referindu-se la Ioan, ne-a lăsat a treia sursă despre Julius.

Transcris într-un limbaj al zilelor noastre, iată ce a scris Părintele Paul, secretarul particular al episcopului Ioan din Rek şi a următorilor doi episcopi: „Julius Zimberlanus din localitatea Zampek aflată în Munţii de Bazalt, fiul croitorului Mauricius Zimberlanus, a fost un constructor de Sfinte Lăcaşuri, printre care Marea Catedrală din Daumberg. Pentru modestia sa şi pentru credinţa sa nestrămutată în Bunul Dumnezeu şi numai în Bunul Dumnezeu, a fost de acord că nu fie răsplătit de mulţi, după cum ar fi meritat, însă nimeni nu s-a putut îndoi de mai sincera sa cuvioşenie. Fiindcă a spus că nu poate colabora cu oameni care nu sunt convinşi că tot ce s-a făcut, se face şi se va face nu este decât opera unui Dumnezeu bun, aşa că a te plânge de necazuri şi suferinţe înseamnă că nu crezi că Dumnezeu le orânduieşte pe toate doar spre binele tău. Întrebat de ce a fost dispus să construiască catedrala, dacă nu crede în rugăciunile oamenilor care se mai şi vaită, a spus că nădăjduieşte că între zidurile ridicate de el să vină şi oameni a căror vorbe să fie doar către Unicul Dumnezeu, Dumnezeul bun. Şi a citat din Deuteronom 39: <Să ştiţi că eu sunt Dumnezeu, şi că nu este alt Dumnezeu în afară de mine!>. Nici lumea şi nici chiar Episcopul nu l-a înţeles, dar el a rămas nestrămutat. Când a plecat la Zampek, în Munţii de Bazalt, a spus că se întoarce în Rai. Întrebat cum vine aceasta, a spus că Raiul este în burta mamei. Şi oamenii iarăşi nu l-au înţeles ce a vrut să spună cu vorbele acelea. La care Julius le-a mai repetat doar cuvintele lui Iisus, aşa cum ni le-a transmis Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 18, 3: <De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor>. Şi mult mai târziu, când Julius Zimberlanus din Zampek a ajuns în satul natal şi când un bătrân de acolo a povestit că venerabilul constructor de catedrale şi biserici a apărut acolo asemenea unui prunc şi după aceea a dispărut, abia atunci l-au înţeles şi alţii ce a vrut să zică. Nu toţi – nici vorbă! -, însă atunci unii l-au înţeles şi şi-au putut lămuri şi de ce Julius Zimberlanus din Zampek a fost mereu atât de senin, orice a făcut şi orice i s-a întâmplat. Şi de aceea a fost el un om atât de venerabil.”

Spargerea de la Casa de Licitaţie Emanuel’s

În faţa Casei de Licitaţie Emanuel’s, are loc o modificare esenţială a prezenţei poliţiei. Dacă până deunăzi, pe trotuarul de vizavi putea fi întâlnit zi şi noapte doar câte un agent în civil, plantat acolo pasămite pentru a proteja magazia cu importantele piese destinate a fi vândute, mai nou, pe acelaşi trotuar îşi fac rondul poliţişti în uniformă, iar la cele două colţuri ale străzii sunt parcate maşini cu alţi ofiţeri la pândă.

Cu doar câteva zile în urmă, marţi, a fost stabilit un nou record, o năframă atribuită ultimei prinţese Rabu a fost vândută cu 83 (optzeci şi trei) milioane de dolari. Prinţesa moştenitoare din Rabu n-a mai ajuns să moştenească tronul şi probabil această singularitate a făcut ca licitaţia să ajungă la o asemenea sumă. Un astfel de succes l-a hotărât pe însuşi secretarul de stat de la Interne să se intereseze în amănunt în legătură cu cele ce se petrec la Casa de Licitaţie Emanuel’s, cum de se pot obţine sume atât de mari pentru, în fond, nişte obiecte destul de banale, dacă proprietarul plăteşte impozitul cuvenit, dacă nu cumva clienţii sunt păcăliţi ori chiar escrocaţi şi, dacă, da, ce metode sunt folosite pentru acest delict. Un roman al lui Schlesby a descris procedeele prin care, la o casă de licitaţii, clienţii au fost drogaţi cu un halucinogen servit în şampania şi în tutunul oferit la venirea oaspeţilor. Aşa că demnitarul în persoană şi-a făcut apariţia în somptuosul edificiu la licitaţia de vineri. Încă de la intrare, a fost primit din partea casei cu o cupă de şampanie şi cu o havană (pe care le-a refuzat). În sala mare erau prezentate piesele expuse pentru a fi licitate: câteva tablouri în rame aurite, servicii de porţelan aurit, bijuterii, cărţi rare, mobilă, timbre. În a doua încăpere erau pregătite obiecte ce au aparţinut unor celebrităţi. Aici se înghesuiau cei mai importanţi clienţi, deşi acele piese nu aveau valoarea efectivă a obiectelor scumpe din prima sală. Totuşi, domnul secretar de stat a constatat că tocmai aceste obiecte atingeau preţurile cele mai mari, fie că era vorba despre o haină (destul de ponosită) pe care ar fi purtat-o Napoleon I, fie un lănţişor (destul de subţire) care ar fi fost bijuteria preferată a ducesei von. Raubertall, fie un volum de contele Lev Tolstoi cu adnotaţii pe margini cu scrisul original al lui Rasputin ori una dintre pipele lui I. V. Stalin. În cea de a treia încăpere n-avea acces decât un public atent selecţionat: acolo se găseau piese de lenjerie intimă a altor celebrităţi, la loc de frunte fiind cotaţi chiloţii de dantelă ai însăşi Mariei Slobotka. Şi, în fine, în ultima încăpere, unde se intra doar cu o invitaţie specială, se aflau obiecte chiar folosite la sex de către cele mai importante VIP-uri, cum ar fi un prezervativ „încă plin” găsit în camera de hotel unde şi-a petrecut ultima noapte celebrul gangster James S. Sancez.

La ce să păzeşti asemenea lucruri? s-a întrebat domnul secretar de stat şi hotărî să retragă paza din faţa clădirii. Dacă s-ar găsi cineva să facă o spargere şi ar dispare cu asemenea obiecte, cine i-ar oferi şi cel mai mic preţ pentru o haină ponosită ori pentru un lănţişor valorând la orice talcioc doar zece cenţi? Cum s-ar putea vinde pe piaţa neagră asemenea vechituri la un preţ uriaş, fără a avea posibilitatea hoţul de a dovedi apartenenţa mărfii sale la o celebritate recunoscută?

Domnul secretar de stat s-a înşelat. Domnul secretar de stat s-a înşelat de două ori: o dată, când a crezut că poate să-l prindă pe Emanuel cu evaziune fiscală, când a trebuit să constate că nu există nici un Emanuel, ci doar un comitet discret format din nişte oameni de care nici măcar un secretar de stat nu se poate atinge. Şi s-a înşelat a doua oară când a hotărât să retragă supravegherea asupra clădirii: când au fost furate un etui al lui Franklin, o broşă din alpaca a Doamnei de Pompadour şi o pereche de mănuşi de box folosită de Casius Clay într-un celebru meci câştigat prin K.O. deja în repriza a doua. Domnul secretar de stat s-a înşelat când au fost furate aceste obiecte şi încă multe altele (dar nimic din somptuoasa primă încăpere). Toate au fost recuperate contra unei sume aproape la fel de piperate cum s-a obţinut pe năframa ultimei prinţese Rabu. Fără să-i pese că a cumpărat ceva ce i-a aparţinut, Casa de Licitaţie Emanuel’s a tratat cu cei ce au furat-o, ba a făcut şi publicitate asupra acestei afaceri. Urmarea a fost că, după ce şi-au îmbogăţit istoria prin faptul că au fost răpite, respectivele obiecte şi-au dublat preţul de strigare şi au bătut noi recorduri de vânzare.

*

Domnul secretar de stat a aflat că furtul în cauză ar fi fost o simplă înscenare, dar acum, după ce ştie mai multe, i se pare mai înţelept să păstreze informaţia pentru sine.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.