Transhumanţa politică

După ce tălăngile au sunat triumfal la Paris pe Champs-Élysées, în anul 2009, a venit şi rândul românilor din breasla milenară să intre în actualitate. La fel ca minerii, au forţat uşile Parlamentului, reuşind să intre în uriaşul sarcofag al lui N. Ceauşescu. Dând istoria înapoi cu câteva sute de ani, dacă nu mai mult, parcă spre eliminarea unor frustrări metafizice, aceşti oameni liberi au reuşit, li s-a promis un nimic, să-şi păstreze câinii şi dreptul de-a se mişca în propria ogradă. Într-adevăr, dacă “restricţiile” au ajuns la acest nivel, libertatea se află într-un punct critic. Tragic, de ea se ocupă nişte inşi cu arma la ochi, care nu mai suportă nimic în jur lor, pentru eficienţi.

Ţăranii noştri, cărora o tot mai strâmbă politică guvernamentală le oferă un fel de continuitate identitară voit infernală, par a deveni parteneri sociali vizibili, mai mult decât alte categorii sociale. Curajul indus de disperare şi de o inadecvare la formalismul lipsit de bazele adevărului vieţii, în varianta lui corectă ajuns ”ancestral”, a dat încă o probă emoţionantă. Cu toţi infiltraţii printre aceşti oameni ai munţilor, reprezentaţia lor de protest trebuie consemnată drept o breşă în accesarea libertăţii şi democraţiei. Manipularea şi sălbăticia, până la asasinat, care au constituit mineriadele, nu au nicio legătură cu modalitatea prin care urmaşii multora dintre străbunii noştri s-au îndreptat acum spre centrul puterii parlamentare. Departe de a fi un fan al acţiunilor politice forţate, suntem obligaţi să constatăm că numai acestea dau oarecare rezultate, ceea ce arată că mecanismele relaţionale cu societatea sunt inexistente. Clasa ţărănească, precum o parte a proletariatului au reacţionat mult mai corect la provocările realităţii curente a timpurilor decât alte segmente. De la rezistenţa în munţi la protestul de la Braşov, şi chiar disidenţa anti-ceauşistă. Nu întâmplător comunismul a eliminat fostele elite constituindu-şi propria scară de pretinse valori, inerţia totalitară în acest sens funcţionând în continuare spre stupefacţia generală.

Oamenii aceştia veniţi din munţi, poate aduşi, nu putem şti sută la sută adevărul, nu au cum să se lase manipulaţi, pentru că “brânza este pe bani“. Reperele lor sociale sunt total diferite de toxicitatea în care politicienii îi menţin pe români. Ei au demonstrat că se poate schimba ceva incorect, că se pot face ascultaţi chiar cu mijloacele de care dispun. Cei care disperă că nu se poate, că suntem într-o imposibilitate, şi alte asemenea, au un exemplu că lucrurile nu stau tocmai aşa. Acceptarea tuturor aberaţiilor post-comuniste, multe dintre ele asemănătoare până la lacrimă cauzei care i-a coborât pe oieri spre târgul lui Bucur, acoperă de ruşine o ţară întreagă. Pentru rezolvarea situaţiilor, respectiv o legislaţie competentă, nu ar fi nevoie să paralizezi Bucureştiul. O capitală de judeţ mai merge, dar centrul trebuie să inspire el însuşi forţa libertăţii pentru întreaga comunitate românească. Tocmai de accea descentralizarea, bazată pe o Constituţie lipsită de ambiguităţi, care să armonizeze ţara ca pe un întreg hiperfuncţional, nu mai poate aştepta prin sertarele unora care între timp ajung după gratii. Sunt nemulţumiri şi nedreptăţi care cer rezolvare de la un ciclu electoral la altul, pierzându-se în complexitatea răului generalizat. Invadarea Parlamentului nu este o soluţie, dar nici vedetismul creat prin rezolvarea unor lucruri absolut minore, aşa cum se întâmplă. În realitatea ei, clasa politică actuală se află pe aceeaşi spirală, accelerată sau nu, a unor interese extra-sociale. Acest sistem a creat o mitologie cu zei de carton, cu o “etică” şi o “morală” în esenţa lor detestabile.

Plasarea speranţelor reformiste într-o parte sau alta a societăţii apare drept un eşec, o cale sigură spre dezastru. Aflându-ne la sfârşitul acestor etape şi tatonări, ne vedem obligaţi să revenim, desigur cu prudenţă, spre o lume aşezată în acel tip de ordine în care fiecare român să îşi găsească sensul construcţiei interioare, fără a fi din start pervertit. Clasa ţărănească poate recupera, şi poate fi recuperată la rândul ei, după o buclă istorică absolut istovitoare pentru toţi. Venirea oierilor la Bucureşti nu mi-a plăcut, prin disconfortul de abordare, atipic, însă ea poate reprezenta un alt capitol al pragmatismului benefic.

A treia ţară din Europa, prin potenţialul agricol, România are de bine, de rău o resursă-cheie. Fără propagandă, cu spirit aplicat, într-o cu totul altă viziune academică, abordând la scară naţională tehnologiile şi domeniile conexe, prin garanţiile statului democratic, agricultura poate salva ţara. Nu aducerea românilor sub nivelul supravieţuirii, obligaţi astfel să-şi înstrăineze pe nimic pământurile unor investitori improvizaţi, este soluţia. Sunt destule mărturii şi prognoze că în numai câţiva ani, printr-o politică amplă, gândită mai mult în România, şi informativ la Bruxelles, se poate schimba situaţia generală. Agricultura, inclusiv spiritul identitar al ţăranilor noştri, poate fi în aparentul ei paradox actual suportul modernizării. Nu este o idee nouă, adversarii lansării ţării au blocat-o de peste o jumătate de secol.

Oierii ar trebuie să ştie că au deschis, poate fără voia lor, o uşă imensă în zidul care se tot înalţă.