„Trei sunt binecuvântările mele: Căderea lui Camus, cele două fiice şi cei patru nepoţi”

Fabulos! Acesta este adjectivul care-l defineşte cel mai bine pe actorul, regizorul, dramaturgul, traducătorul, omul-spectacol, Nico Nitai. L-am întâlnit la cea de-a opta ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Independent Undercloud, iar Premiul de Excelenţă i-a revenit celui care joacă “nebuneşte” spectacolul Căderea, după Albert Camus, de peste patru decenii, fiind inclus în Cartea Recordurilor. Publicul bucureştean l-a putut admira, la Clubul Ţăranului Român, în cadrul festivalului, fondat de regizoarea Chris Simion, într-o sală ticsită de oameni pasionaţi de teatru, sorbind fiecare cuvânt al lui Nico Nitai, în ciuda căldurii de afară, dar şi din sală. Printre spectatori, oameni foarte dragi lui Nico Nitai, dramaturgul francez de origine română Matei Vişniec, mai tânărul critic de teatru Octavian Saiu, excepţionala profesoară şi regizoare Sanda Manu, dar şi o spectatoare de 90 de ani din Israel, care nu lipseşte de la nicio reprezentaţie a spectacolului Căderea. Faptul că Nico Nitai are 84 de ani e doar un amănunt biologic, pentru că forţa sa spirituală şi creativă este cea a unui tânăr cu un entuziasm de nestăvilit, capabil să mute munţii din loc. Dar, cum limba ebraică este o limbă a verbelor, poate altul este cuvântul care-l defineşte cel mai bine pe Nico Nitai, care a luat calea exilului în anii ‘60, părăsind Bucureştiul şi luându-şi “casa” pe pământ israelian. A dărui este verbul la care m-am oprit. Dăruieşte fără limite dragostea pentru artă, dragostea pentru oameni. Dăruitorul şi dăruitul Nico Nitai a vrăjit publicul bucureştean, aşa cum a vrăjit publicul din Israel, Rusia, Germania, Finlanda cu prea plinul fiinţei sale artistice şi umane.

Secvenţă din spectacolul Regele Lear, regizat şi avându-l în rolul titular pe Nico Nitai

Aş începe acest dialog cu o “cădere” în timp, ca să parafrazez titlul ultimului roman al lui Albert Camus. De unde vin rădăcinile lui Nico Nitai?

Din România, dintr-un Bucureşti fermecător, unde ca elev năstruşnic l-am avut profesor – eu abia intrasem la Liceul Cultura B – pe Mihail Sebastian. Era în anul şcolar 1942-1943, iar Mihail Sebastian a fost profesorul nostru de limba română, la singurul liceu evreiesc din Bucureşti, din acea tulbure perioadă a României. Tot timpul m-a urmărit figura extraordinară a lui Sebastian, iar peste ani i-am jucat piesele, l-am făcut cunoscut în Israel şi port cu mine o scrisoare de suflet, pe care i-am adresat-o peste timp. Iată un mic fragment din această scrisoare imaginară: “Generozitatea şi dăruirea de sine, această dragoste pentru aproapele său, puţin desuetă, ne-a cucert şi pe noi, nişte puşti de 12, 13 ani, de la Liceul Cultura B. Ce şansă am avut să-l avem profesor, încă înainte de a fi subjugaţi de opera sa, ca un antidot contra cinismului la modă. Datorită Corinei, Monei, Nadiei, mi-am păstrat credinţa în viaţă, în iubire, de acolo mi-am extras dragostea de carte, frumos şi adevăr şi am găsit forţa şi credinţa de a trece peste o perioadă cumplită a istoriei moderne a României. Apoi, a urmat o perioadă cumplită, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar eu am fost martor, adolescent fiind, la cea mai atroce pagina din istoria României. Încerc să uit tot ce s-a întâmplat, marile drame prin care au trecut părinţii mei şi o comunitate întreagă, dar acea perioadă m-a marcat profund. Bucureştiul a însemnat pentru mine şi întâlnirea cu teatrul, sensul existenţei mele. I-am avut mentori, călăuze spirituale – mult mai mult decât nişte profesori – pe Marcel Anghelescu, Mihai Popescu, Ramadan şi Marietta Sadova. Am fost actor al Teatrului Nottara (Teatrul Tineretului, cum se numea în epocă) şi am avut şansa să joc în spectacolele Nota zero la purtare, Filomena Marturano, Hotel Astoria, Steaua din Sevilla. Am făcut şi film, am regizat şi câteva piese, desigur şi Steaua fără nume”.

Spectacolul cvasi autobiografic Domnul sticlă

Cehov, una din marile iubiri ale lui Nico Nitai. O imagine din spectacolul Ultimul act

Cum a fost despărţirea, Exilul?

Greu de descris în cuvinte. A fost o desprindere bruscă, forţată de împrejurări. Se întâmpla în anii ‘60, eu aveam doar 29 de ani. Lăsam în urma mea, părinţii, prietenii şi o mare iubire. Tot drumul în avion am plâns. Părea că e sfârşitul lumii. Adaptarea în Israel a fost extrem de dificilă. Am fost multă vreme într-un kibbutz, unde am învăţat limba ivrit, şi încet, încet, am început să mă integrez în societatea israeliană. La început, am trăit un teribil paradox: în România aveau grjă tot timpul să-mi spună că sunt evreu, iar în Israel aveau grijă să-mi spună că sunt român. Dar au trecut toate, între timp, m-am căsătorit cu o israeliancă, o femeie minunată, cu care am două fete şi patru nepoţi. Cum îmi place mie să spun, am fost dăruit cu trei binecuvântări în această viaţă: descoperirea lui Albert Camus şi a extraordinarului său roman Căderea, cele două fiice şi cei patru nepoţi. Am început să joc teatru în kibbutz, apoi am tradus în ebraică multe texte care mă interesau, le-am dramatizat, le-am pus în scenă, le-am jucat. Mi-a luat multă vreme până am pătruns în tainele limbii ebraice, o limbă geometrică, o limbă a verbelor. Învăţam tot timpul. Am avut şansa să întâlnesc nişte oameni excepţionali, care m-au condus pe acest drum unic, uluitor, care este cel al Teatrului. Am jucat la Haifa, la Teatrul Ohel din Tel-Aviv, cel mai vechi teatru din Israel, la Teatrul Naţional Habima. Ca regizor am pus în scenă piesele Trei surori, Duhul pădurii (ambele de Cehov), Vicleniile lui Scapin (Molière), Moartea lui Bessie Smith (Edward Albee), Muştele (Jean Paul Sartre), Domnişoara Julia (August Strindberg), Steaua fără nume (Mihail Sebastian), Ei au pus cătuşe florilor (Fernando Arrabal), Escurial, Don Juan (Michel de Ghelderode), Doi într-un balansoar (William Gibson), Affabulazione (Pier Paolo Pasolini), Prepparaise Sorry Now (Rainer Werner Fassbinder), zeci de piese israeliene, ca să amintesc doar câteva dintre titlurile mele în calitate de regizor. Şi să nu uit că minunatul spectacol Un tramvai numit dorinţă, pe care l-am regizat şi în care am interpretat rolul lui Kovalski, a avut peste 250 de reprezentaţii.

A fost o perioadă în viaţa mea în care nu am vrut să mai joc. Mi se părea că actorul pierde ceva din gravitate şi profunzime, din mesaj, că vrea nu vrea, devine comercial. Dar, în momentul în care am descoperit Căderea lui Camus, m-am întors din nou cu faţa la actorie şi am regăsit profunzimea şi pofta teribilă de a fi pe scenă.

Între 1998 şi 2000 am fondat Teatrul Municipal Hasimta Jaffa, iar din 2001 şi până astăzi, şi sper multă vreme de acum încolo, am fondat Teatrul Karov, care se află într-un mall din Tel-Aviv. Am introdus în cultura israeliană conceptul de théâtre d’environnement, café-théâtre. Am creat ceea ce se numeşte Teatrul acasă (Te-atron bait). Vă daţi seama, după zeci şi zeci de ani de teatru instituţionalizat, eu am ales teatrul independent. El mă exprimă cel mai bine. Aşa cum spunea prietenul meu Matei Vişniec, eu, marele nebun după teatru, am bulversat spaţiul teatral tradiţional israelian, am adus în faţa publicului, teatrul alternativ.

Trupa Teatrului Karov care a schimbat modul de a gândi actul artistic. Karov înseamnă aproape şi din 2001 este reperul teatrului independent din Israel

Este Albert Camus, intelectualul teribil al Franţei, revoltatul dar şi melancolicul autor al unor opere fundamentale pentru literatura universală, o sursă permanentă de inspiraţie? De ce v-aţi oprit obsesiv asupra romanului său Căderea (scris în 1956, ultima sa operă publicată înaintea tragicei sale morţi)?

Căderea mi-a schimbat viaţa. Citisem multe dintre romanele şi piesele sale de teatru. Dar, în momentul în care am descoperit Căderea, s-a produs miracolul. A fost o revelaţie. Imediat, mi-am dorit să traduc romanul în limba ebraică şi a fost o muncă teribilă. Mai mult de doi ani am lucrat la tălmăcirea romanului. Scriam cu creionul până la epuizare, iar când hârtia se rupea de la atâtea ştersături, o luam de la capăt. În timp ce o traduceam, o şi vedeam pe scenă. Iniţial, m-am gândit că va fi jucată de doi actori, dar mai apoi, mi-am dat seama că ea nu poate fi jucată decât de un singur actor. Aşa a început marea aventură a Căderii, mereu altfel, mereu în schimbare, în funcţie de publicul pe care-l am seară de seară în faţa mea. De altfel, există o vorbă în Israel: publicul se împarte în două – înainte şi după Căderea. Am spectatori care, ca şi mine, au crescut cu acest spectacol. Chiar astăzi (n.n: în seara de 29 august, când a prezentat spectacolul-monolog de peste două ore, la Clubul Ţăranului Român) s-a aflat în sală una dintre cele mai devotate spectatoare ale Căderii, o minunată doamnă de 90 de ani. A venit special din Tel-Aviv ca să nu piardă această nouă reprezentaţie. Eroul sau anti eroul Jean Baptiste Clamence sunt eu sau mai bine-zis Eu sunt Jean Baptiste Clamence. Căderea este portretul fidel şi necruţător al omului modern, adept declarat al progresului, culturii şi libertăţii, care, de fapt, a devenit un martor mut şi colaborator de ocazie al opresiunii, ignoranţei şi sclaviei. Clamence, fost avocat al „nobilelor” cauze la Paris, îşi petrece zilele şi nopţile de judecător pocăit într-un bar rău famat din Amsterdam. Din această postură dirijează fără concesii propriul lui proces, dezvăluind nemilos laturi degradante ale caracterului său. Portretul lui devine oglinda noastră, radiografia unei societăţi profund corupte moral, uman şi politic. În cele din urmă, se pune întrebarea dacă Jean Baptiste Clamence a condus procesul lui de conştiinţă sau procesul întregii societăţi civilizate a Occidentului de astăzi. De câte ori îl joc – am ajuns la peste 3.000 de reprezentaţii, în Israel sau în lume (n.n: în urmă cu şase ani Căderea a putut fi văzută pentru prima oară în România, la Bucureşti, Sibiu, Timişoara, Craiova şi Brăila) – eu interacţionez cu spectatorii, mă uit direct în ochii lor, iar ei intră în jocul meu, devin partenerii mei de joc. Sunt un spectacol în sine, întrebările pe care spectatorii le pun după fiecare reprezentaţie, toate dezbaterile care au loc în jurul acestui monolog.

Afişul coproducţiei anglo-americane The Jesus Film, realizat în 1979, unde Nico Nitai îi dădea viaţă Sfântului Petru

Mai urmează ceva după spectacolul-fenomen Căderea, cel mai longeviv one-man show din lume?

Chiar în timp ce noi stăm de vorbă, acasă, la Teatrul Karov se fac pregătiri pentru noua stagiune. Încă de anul trecut am pus în scenă Regele Lear, unde joc rolul titular, un personaj care m-a fascinat şi continuă să-mi ridice foarte multe întrebări de conştiinţă. Cel mai mult m-a atras la acest text genial al lui Shakespeare problema devotamentului, tragicele consecinţe ale politizării vieţii personale. A fi la putere este sinonim cu o condamnare inevitabilă. Nu ai cum să nu te transformi în monstru. Puterea, de orice natură ar fi ea, te dezumanizează, te degradează, te denaturează. Sunt foarte atras de personajul Ducelui de Kent, un exemplu de devotament nefiresc pentru un om. Explorez resorturile care-l determină pe Ducele de Kent să fie atât de neverosimil de uman.

Nu de mult, am scris şi pus în scenă o piesă cvasi-autobiografică, Domnul sticlă, despre bătrâneţe. Pe vremuri, el a avut o băcănie, iar la bătrâneţe a dezvoltat o adevărată obsesie pentru sticle. Casa lui este sufocată de sticle, pe care el îşi doreşte să le readucă la viaţă, să le redea preţul pe care l-au avut odinioară. Din acel moment, el începe un război total, cu vecinii, cu familia, cu lumea în care trăieşte.

Şi am multe vise, multe proiecte, pe care trebuie să le aduc la viaţă. Îmi doresc să fac o piesă intitulată Tristul Caragiale, un autor fenomenal, nu doar pentru piesele lui, dar şi pentru proza sa, mai puţin cunoscută. Şi da, visez la un nou Mihail Sebastian, dar şi la o montare inedită după mai multe piese ale lui Matei Vişniec. Eu i-am pus în scenă în Israel spectacolele Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal şi Hotel Europa. Ea se va numi Livada cu Vişniec. E un om pe care-l iubesc foarte mult. De altfel, toate întâlnirile mele cu personalităţi emeblematice ale culturii, de la Hannoch Levin la Ariane Mnouchkine (n.n: a lucrat împreună cu marea creatoare de teatru la Noaptea miraculoasă cu Théâtre du Soleil), de la Mihail Sebastian la Matei Vişniec, m-au influenţat decisiv, dar nu în sensul tradiţional, ci m-au inspirat, m-au provocat, m-au surprins, m-au pasionat.

La începutul vieţii mele am fost un romantic incurabil, dar cu fiecare an care s-a adăugat, am câştigat în luciditate, rigurozitate, ironie. Pentru un romantic fără leac, ironia este un mijloc de apărare în faţa barbariei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.