Un caz de asasinat literar – Șerban Codrin și Epopeea Testamentului Dictaturii

Testamentul din strada Nisipuri se aliniază poeziei epice scrise în secolul al XX-lea de nobelabilii Paul Claudel, Capul de Aur; Anna Akhmatova, Requiem; Nazim Hikmet, Peisaje umane; Pablo Neruda, Cânt general; Aimé Césaire, Caietul unei reîntoarceri în patrie. Ceea ce îi unește pe ultimii trei este atitudinea protestatară, comună cu aceea a Testamentului scris de Șerban Codrin între anii 1982-1987, o parodie dantescă a dictaturii comuniste. Adaug la înșiruirea de mai sus pe Ezra Pound în ale cărui Cantos, pe lângă polemica poemului cu istoria contemporană, limba stă parcă în afara și deasupra timpului. Dacă familia Annei Akhmatova a fost arestata, dacă Neruda, Hikmet, Pound, Césaire au cunoscut exilul și închisoarea, securitatea ceaușistă i-a aplicat un alt tratament lui Șerban Codrin și anume îngroparea sub lespedea tăcerii, un asasinat literar care se perpetuează și azi. Asasinatele literare nu sunt o noutate în literatura română, scriitorii asasinați literar sunt mai mulți decât degetele unei mâini, și poate chiar ar trebui scris un tratat pe această temă.

Tăcerea aplicată lui Șerban Codrin (navetând în comunele județului Ialomița de unde nu a mai putut să iasă vreodată) i s-a aplicat și altui scriitor anticomunist, Paul Goma, încă neacceptat de canonul literar. Testamentul din strada Nisipuri nu se afla mai nicăieri comentat de parcă Revoluția din decembrie 1989 nu a avut nici un ecou în literatura română. Tipărit în edituri mai mult sau mai puțin obscure, nu se găsește în librarii. Criticii importanți nu s-au exprimat încă despre carte. Am aflat de existența Testamentului printr-o pură întîmplare. În literatura română, Testamentul se înscrie în linia tradiției liricii epice a Istoriei Ieroglifice de Cantemir și Țiganiadei lui Budai Deleanu care și ele au ajuns la cititori cu mare întârziere. Să fie aceasta o fatalitate? Marian Popa care și-a scris Istoria literaturii în Germania, este singurul critic autor de istorie literară care i-a menționat opera. Eugen Negrici în Literatura română sub comunism nu îl include ca și pe Paul Goma, dar sunt spații alocate lui Dinu Săraru și Ion Lăncrănjan.

În Testamentul din strada Nisipuri MCMLXXXVII alcătuit laolaltă cu poeme din Cartea de Muncă şi rânduit Mai-Prejos-de-Infern, în Infern, Purgatoriu, Paradis şi Mult-mai-Presus odată cu oculta dispariţie a inscripţiilor de la o poartă la alta pe vremea grozavei călătorii, Poetul și Omul Virgil calatoresc prin Infernul, Purgatoriul si Paradisul comunist. Asemeni poetilor din Divina Commedia ei vor sa ajungă în Paradisul de data aceasta al Epocii de Aur unde trăiește Omul Nou ca să vadă și să se convingă de marea realizare a orînduirii comuniste multilateral dezvoltate.
Pe drumul presărat cu bodegi înțesate cu microfoane ascunse și capcane ideologice, urmăriți permanent de informatori sau securiști acoperiți ca scriitori, critici informatori etc care le fură poemele scrise pe șervețelele sau notele de plată, și care raportează tot ce fac și vorbesc cei doi suspecți în informări partinice adunate în final într-un dosar de urmărire în toată regula, Poetul și Omul Virgil (masca lui Labiș?) sunt antrenați într-un dialog filozofico-burlesc-parodic. Temele majore ale existenței se derulează pe tonuri de la parodie la tragedie. Testamentul este și un text cifrat. Aluziile la scriitorii informatori, colaboratori ai securității din epocă abundă și ei pot fi recunoscuți în cei care s-au trecut din viață sau încă se bucură de gloria literară. M-am întrebat de ce stilul epopeic l-a atras pe Codrin și cum se pot explica deasemenea miile de pagini de poezie scrise de el în toate formele fixe și libere, pe toate registrele, în toate mijloacele lirice posibile în Baladierul, Rodierul, Pendulierul, Casandrierul, Marea tăcere, etc. (o selecție poate fi citită în antologia O sută şi una de poezii. Prefaţă de Ion Papuc. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2020).

Am să încep cu ultima întrebare. Ce altceva ar fi putut să facă în exil (sau poate domiciliu obligatoriu?) la Slobozia – care ironic înseamnă a fi liber! – un poet de un asemenea talent, obligat să rătăcească navetist prin comunele și școlile județului Ialomița, împiedicat să fie alături de colegi în metropolele culturii si literaturii? Scriitorii tind să fie alături de scriitori, alături de edituri și revistele literare. Așa își încep viața, asa încep curentele literare și așa mai departe. Dar în timpul lui Ceausescu legea împiedica nu să pleci la Paris, ci orice schimbare de domiciliu în orașele declarate închise. Pentru cei tineri care nu știu nimic despre aceste legi de lagăr concentraționar, dau în subsol adresele unde le pot citi. Și nici buletinul nu era de ajuns. Trebuiau recomandări politice și verificări înalte. Deci Codrin, mai puțin norocos, a stat la Slobozia și și-a scris opera poetică. Tragic pentru om dar un beneficiu pentru literatura română.
Ca să explic atașamentul față de poemul epic voi aminti de anxietatea influenței, despre care scria Harold Bloom în prefața la The Anxiety of Influence. A theory of Poetry (second ed. Oxford 1997) și care vine dintr-un act complex al citirii „greșite”, acea interpretare creativă pe care el o numește poetic misprision, ascunderea deliberată a cunoașterii unui act de trădare sau infracțiune de data asta literară. „Influența” din titlu este explicată ca o metaforă care implică o matrice de relații – imagistice, temporale, spirituale, psihologice. Citirea „greșită” este urmarea unui act de citire profundă, a unei iubiri fulgeratoare cu opera literară. Anxietatea scriitorului este consecința actului de trădare poetică, ascundere deliberată (misprision). Fără Keats citindu-l pe Shakespeare, Milton, Wordsworth spune Bloom, nu ar fi existat Keats și așa mai departe. Fără Șerban Codrin citind Țiganiada nu am fi avut rescrierea sau interpretarea ei modernă și fără ca el să fi fost îndrăgostit de Divina Commedia nu am fi avut Testamentul din Strada Nisipuri care stă alături de opera lui Paul Goma la capitolul literaturii române dizidente în literatura română. Finalurile Tiganiadei lui Deleanu și Codrin folosesc ambele cuvântul „slobozia” – unul în ultimul rind, altul în locul în care epopeea a fost scrisă: Final Deleanu „Du-ne (strâgând), măcar în ce parte, Ori la slobozie sau la moarte!” Final Codrin „Înalţă-te şi fă-ne parte ori de libertate, ori de moarte!” 1812 Lemberg, Galiţia – 1982 Slobozia, Ialomiţa. Nu mai vorbesc de rima interesantă Galiția/Ialomița. Și Deleanu a fost exilat sau autoexilat, după cum știm, în Galiția.
Poemul epic începe cu prologul Mai-Prejos-de-Infern, urmat de un triptic, cu meserii umile muncitoresti în Infern, profesiuni intelectuale în Purgatoriu, profesiuni conducătoare, ale activiștilor comuniști în Paradis. Apocalipsa după lampa lui Ilici (Vladimir Ilici e contrapus lui Dumnezeu, într-un razboi epopeic al religiilor), și Confesiunea omului de Oțel, Stalin formează partea a patra, Mai presus de Paradis, urmată de Cartea infinită, și sumarul sub forma unui Dosar de urmărire informativă.

Citind Infernul scris cu un ton precis taiat, cu o imaginație și inventivitate fabuloasă am văzut izvoarele limbii române țîșnind cu o forță magică ce s-a așezat parcă într-o himalaia a poeziei românești. Personal, nu credeam că se mai poate inventa imagine lirică, metaforă, poezie cu atâta forță în limba română. Cel puțin Infernul, dacă nu tot poemul ar trebui tradus în limbile de circulație. Folosirea pe alocuri a limbajului vechi și a mijloacelor lirice în forme fixe care determină un burlesc nou pot fi citite și ca o reacție la limbajul fad al poeziei române de azi obsedată de postmodernism. Bătaia de joc epică este o reacție pe care am mai întîlnit-o în istoria literelor, așa cum a fost aceea împotriva pastoralismului sau petrarchismului ca să mă refer la secolul al șaptesprezecelea. Rupturi de cadențe, disonanțe, stăpânirea magistrală a limbii, parodia destabilizatoare a formelor poetice, diversitatea limbajelor și formele de versificare în toată varietatea lor vor să creeze o alternativă epică la haosul dirijat al dictaturii. Alegorie cu cifrul greu de decodificat, Testamentul va avea nevoie de note de subsol pentru cititorii de peste treizeci de ani, adică cititorii unei alte generații, ca și Divina Commedia.

Poetul și Virgil Omul, angrenați în marea calatorie, în timp ce securitatea sugerează acțiuni drastice de punere la punct a infractorilor fără cărți de muncă mișcându-se liber în pofida interdicțiilor, declară: suntem hotărâţi să luăm în braţe modestia şi blazarea, pentru că va fi o călătorie mântuitoare prin catacombele veacului de pomină, al douăzecilea, în ordinea de inventar a istoriei, cârciumă după cârciumă, cale lungă şi întortocheată, în formă de pentagramă, din Infernul poetic spre alpinul Purgatoriu până pe acoperişurile mult-prea-departe-şi-mai-presus, cu stele dezolant de roşii, ale universului destul, în felul său, de răbdător, de îndurător, de îngăduitor în toate ale sale. Blestemele, parodia tuturor limbajelor de la cel golănesc la cel mai înalt posibil exprimând exasperare se concretizează uneori în pamflet politic: prostia e-n toate … Cuvintele ies din versuri ca sudoarea…; destinul izbeşte poeţii de irealitate, şi dă-i şi zdrobeşte-i şi rupe-i şi nenoroceşte-i şi îngroapă-i în coşmare; sunt cârjă, bâtă, bătător de covoare, sceptru şi busolă în căutarea omului insuportabil de nou, (…) avem ciomagul să ne apărăm de inferno-locuitorii vremurilor căzute în mania revoluţiilor … Şi belferii Purgatoriului, cu roşii gărzile Paradisului,.. câţi poeţi se îneacă în paşii tăi, până auzim lătratul partinic din potăi verificate, sterilizate de idei, tipărite, broşate, ori cu măsluite coperţi de mucava, mirosind a proaspătă cerneală…
Poetul și Omul Virgil Rătăcit printre zilele-şi-nopţile veacului vor încerca să înțeleagă lumea nouă comunistă: (Odă politică despre vechi temelii, romanţe, bumbac pentru steaguri)– Scoatere la mezat; nu va mai exista, lume, lume, soro lume,/ nimic din ceea ce părea să fi fost vreodată, constelaţii / în afara celor omagiale, temelii în afara celor Ideologice, pereţi, acoperişuri, mânere de uşi, crătiţi şi cozi / de crătiţi, cozi de păun, cozi de comete, cozi-de-cozi, / opere incomplete, laurii învinsului, edificii Cu proptele filozofice, romanţe lacrimogene, laptele Căii-Lactee de vânzare la litru, întreg universul / se va dilata numai prin coordonare înţeleaptă.

În acest timp securitatea ordonă: „Tematica orientativă privind culegerea de informaţii în probleme de poeţi, poezii şi toate celelalte diverse domenii infestate de indivizi fără conştiinţă de răspundere la cerinţele politicii de partid şi de statul nostru al clasei muncitoare în ascendanţă spre noi împliniri”. Se are în vedere prevederea de prevenirea infracţionalităţii contra vicierei atmosferei din mediu. Omul şi poetaşul, două elemente descompuse în multipli periculoşi vagabonzi şi aventurieri şi haimanale şi transfugi peste graniţele ideologice din câmpul muncii cinstite, în loc să contribuie la măreţe realizări, se fofilează în cârciumi degradabile şi în alte (corectat, înalte) prăvălii cu subsoluri şi vinuri, unde consumă ţuici, mastici, romuri Cuba Bibere, friptane asortate cu sfeclă roşie, evident revoluţionară, însă cu dispreţ pentru victoriile noastre dialectice şi profund istorice, corect şi atotcuprinzător exprimat „şi unuia şi celuilalt, fir-ar mintea lor de inconştienţi”.
Peisajul Infernului este asortat nu doar cu imagini oribile ci si cu sunete insuportabile și ura de clasă: – 7. (Măreţe irealităţi de pe meleagurile cu desfăşurări de difuzoare şi fiare vechi) Turbatele; urlă, e mizeria trecutului, urlă şi zbiară şi zbiară şi urlă şi urlă şi zbiară, e hodorogeala, e zdruncinătura, e hărmălaia infernului, a infernului nostru, a infernului însorit, înflorit, a infernului cu portrete de-ale tovarăşilor pe umeri, pe după gât, pe ziduri, pe frontispicii, ura, ura, ura!; a infernului cu drapele în alianţă cu trompete, cu tromboane, cu tobe şi măciuci, cu gimnastica tambur-majorului, ura, ura, ura!, cu idolii … Fiecare personaj de altfel din Infern, Purgatoriu și Paradis este într-o relatie cu securitatea – lucreaza pentru ea sau e spionat de ea sau e îngrozit de ea etc.
Evadații din programul educativ obligatoriu al speluncii epoca de aur, descriu o lume părăsită de Dumnezeu, a terapiei cu tenebre, a iadului clasei muncitoare trăind în arhitectura zidurilor cu sîrmă ghimpată a epocii de aur. Satana de fapt îl înfruntă pe Dumnezeu pe tot traseul epic descriind o metafizică a încleștării dintre bine și rău lipsită de speranță. Această lipsă de speranță este ceea ce produce nu doar grozăvia viziunii epice dar și aș spune deficiența poemului. O Beatrice nu există ca și speranța. Filozofia se arată neputincioasă să facă ceva pentru condiția umană. In alta ordine de idei, asemeni epopeilor antice si poemului epic in general, Testamentul este o consolidare a cunoașterii lumii secolului prezent.
Purgatoriul trece ca un acid printre scriitorii și poeții, critici, filozofii epocii. De regăsit printre aluzii Gabriel-gânditorul-cu-târnăcopul (alias Artur Silvestri, criticul anti-Goma de la Luceafărul, pe care îl chema chiar Târnăcop), Valerică mă mănâncă, Rică-fante-de-editură latră dinţii fără gură (Valeriu Râpeanu), Laurenţiu-de-pe-ulicioară, cu strigătura „Săriţi, poetaşii mă omoară şi premii literare-mi sug din călimară!” (Laurențiu Ulici), Sunt măr de lângă şanţul fără gard (Mihai Beniuc), aluzii la Liiceanu și Pleșu se află în numeroase părți ale poemului, mai ales în relația cu divinitatea etc. Bardul tuturor brazilor e construit pe aluzii păunesciene-vadim-tudor-maiakovski-beniuc. Testamentul parodiaza toată literatura realist-leninistă, dar nu trebuie citit ca un pamflet, ci ca un bocet, cum spunea undeva poetul, fie chiar la căpătâiul lui Dumnezeu mort.

Iata debutul celei de a treia părți a poemului epic: III. Călătoria în Paradis 1. (Rătăciţi, cu mâinile în cap) Rătăciţi printre zilele-şi-nopţile veacului,/Cu mâinile în cap, sǎ nu ne nimereascǎ lovituri de bunǎ / primire, eu, poetul, amărât călător în pericol / de rătăcire, şi el, omul Virgil, ne furişăm / spre misticul Paradis-Împărăţia-lui-Dumnezeu- / Patria-tuturor-muncitorilor-şi-ţăranilor-Viitorul-/ de-aur-al-omenirii-Rai-Nirvana, …
Satira scriitorilor fără talent ținuți la mare cinste este și ea prezentă în Paradisul fericirii absolute astfel imaginat: Astfel veţi zidi şi zidări şi fandosi absoluta fericire, întâi, zi cu zi, prin revoluţii permanente, ceas cu ceas, prin insurecţii, minut cu minut, prin ştreanguri şi gropi comune, secundă cu secundă, prin gloanţe de mitralieră, mai apoi prin steaguri şi butoaie cu votcă, prin urale din fiecare cap de băutor, / Până în apoteoza pe culmile extazului perpetuu.”
Cei doi poeți călători își bat joc de Paradisul revolutionarilor, informatorilor, torționarilor, de ideologia Omului Nou: Fericiţi de fericirea lor, vom râde, le vom mângâia / Cu inima, cu ochii, cu sufletul minunatele / Ziduri încoronate cu sârmă ghimpată, superbele /Zone interzise, fermecătoarele şanţuri de apărare, / Încântătoarele posturi de pază şi control, /Le vom asculta trepidantele sirene, mulţumesc, Ulise, /Copilul meu, tatăl meu, Bunicul meu, de alarmă, …
Limba este epurată în Paradis de cuvinte contrare ideologiei Omului Nou, un grotesc pe care mulți dintre noi l-am trăit: S-au smuls definitiv din dicţionare/ Foame, bani, gunoi, buruiană, templu, exploatare, groază, ţâţă, / Dumnezeu, nefericire, sex, tristeţe, moarte,/ Bătrânii să le ducă în mormânt, copiii să le uite, nou-născuţii / să nu le mai înveţe niciodată,/Ajung 333 de cuvinte de lemn./ …La cererea unui grup de împletitori de coşuri, istoria s-a rescris, / câmpiile au devenit iazuri, munţii s-au mutat mai la stânga, / să facă loc proaspetelor ogoare de sorg roşu pentru mături, / poeziile s-au corectat petele de pe soare s-au anulat, cele 12 constelaţii au devenit Cele-12-Înfăţişări-ale-Supremului- / Inspirator, legile matematicii au primit fundamentalele / indicaţii, operaţiilor de ridicare la putere li s-a demonstrat / caracter duşmănos, fluviul a mărşăluit mai la dreapta…

Poemele omagiale îl determină pe Conducător să afirme: Numai eu şi lozincile mele suntem singura promisiune / autentică de viaţă, adevăr şi cale de urmat, la capătul căreia / se află ţinta sacră de atins şi adresa predestinată,/ Iată mântuirea şi sarea pământului, iar prin mine, luminătorul / şi cartea voastră sacră a cărţilor de călătorie, …Are loc catalogarea anomaliilor dictaturii, perversiunilor sociale, aberațiilor, constrîngerilor, libertății furate, alterarea istoriei, catalogarea torționarilor, demonilor comitetului central, posedaţii comitetului executiv, membrii supleanţi şi secretarii de stat, chelnerii cu grade, spionii cu munci de răspundere, tovarăşele cu discrete misiuni de tovarăşe de viaţă, ateismul. Glorificarea dictaturii în Paradis este nemărginită: Insurecţiile vă bat la uşă cu secera şi ciocanul!/ Vă ordon, plutoane de execuţie, uniţi-vă!/Pentru a depune mărturie, proletari din toate tavernele, extaziaţi-/ vă în universalul banchet /Şi cântaţi-l până vă muţeşte răguşala pe Creatorul Paradisului / predestinat, omul nou, în frunte cu divinii lui Conducători! Liderul de sindicat, studentul la romanistică, învăţătorul, fiul poliţistului şi funcţionarul de poştă jură partinic: Numai prin explozii şi execuţii, noi, demonii, vom înfăptui visul roşu, de aur;
Omul nou este de fapt criminal: Oamenii noi, cei mai noi, dărâmă de pe taluzuri direct în gropile comune toate turmele inutile de bipezi învechiţi, degeaba consumatori de pâine, apă, aer şi lumină în vilele cu perdele de lăuruscă, îmbătrâniţi şi burtoşi, cu papioane, cu trabucuri între plăcile dentare, cu junghiuri între colecţii de artă, cu starlete însoţitoare în călătoriile de plăcere, transoceanice, şi aruncă deasupra, cu lopeţile, var nestins în entuziasmul viril, purificator/ portretele celor mai iubiţi patru Cavaleri ai Apocalipsei bântuie …

Iată și torționarii: Acolo, sus, la tribuna din cerul blindat cu toate gladiolele roşii, ale pământului, cele mai miraculoase, izbăvitoare pălării şi şăpcălii salută batalioanele muncii în marş cadenţat, energic, apăsat, apăsat, apăsat … Salus revolutionis, suprema lex, din temelii vor construi o nouă lume pentru oameni noi, cei mai aliniaţi sub steaua roşie, cei mai impecabil Tunşi după regulamentele de ordine interioară, cei mai surâzători, cu muşchii cei mai sculptaţi, cu dinţii cei mai sănătoşi, cu inimile/ Şi minţile cele mai adaptate, aliniate, devotate luminii din soarele viitorului, viitorului, viitorului;/ Încă o dată, omenirea la înflăcărata sărbătoare le prezintă lor, celor mai umaniste şăpcălii, pălării, preoţilor de partid ai iluminatului Cult al Omului Nou, raportul pe toate uriaşele, pe toate edifictoarele, pe toate coloratele panouri de întrecere spre groapa comună, comună, comună.
Cartea Infinită reprezintă Arhivele Securității care se scriu de fapt și în prezent: … noi, entuziastul colectivul de oameni ai muncii în uniforme de istorici literari conştienţi şi critici supraveghetori am câştig acerbe lupte cu duşmanii poeziei; Şef-de-stat-major al Diviziei de anchetatori-critici-literari… Colaboratorii cu poliția secretă au titluri de Autopsieri literari, Estetician-major de serviciu, Doctorand-în-filologie-discretă, Critic-literar-adjutant, Plutonier-major-literar, Anchetator-universitar-doctor-docent etc. Satan e culminarea Paradisului pentru ca în Mai-Presus-de-Paradis să se afle dictatorii Lenin și Stalin, revoluționarii de profesie.
Șerban Codrin este un poet care scrie cu virtuozitate impresionantă în toate stilurile posibile – trubadurești, clasice, moderne, premoderne, postmoderne.

Inventivitatea lui este fabuloasă. Filozof profund, dotat cu o gîndire enciclopedică, în el trăiește, se manifestă vie forța lirica aluvionară a poetului adevărat. Uluitor e că deși pare prea mult, nimic nu e de prisos în Testament, metaforele sunt curate, inedite, se mențin în ele însele cu splendoare, iată câteva: Toamnă, răstimp de metal învechit … Vântul foşneşte prin aurul modest al flămânzilor. Timpul pumnal: Timpu-i în paza minutarelor, pumnale c-un ceas pe creştet se-înfig tăios la intersecţii, Pumnale în inima înflorită a rondurilor cu bujori;… Astfel strigând, fluierând, alergând îmi trec rostul printr-o mulţime / de primăveri, de toamne şi iarăşi de primăveri. Codrin apoi deschide poezia spre teatru, convoacă toate procedeele puse în acțiune de dramaturgi și poeți și asta face ca Testamentul la nivelul scriiturii să nu aibe vîrstă. Codrin posedă limba română adevărată a basmului și cîntecului popular, a blestemelor, limba țăranului, a muncitorului, a intelectualului, a gânditorului, a misticului, a poetului metafizic, tragic, umoristic, epic – limbajul complet numit homeric. El manevrează și posedă limbajele fără crispare, cu eleganță. Inventeaza verbe, cuvinte, flexiuni, declinari în acord cu regulile limbii române. Asistăm la alunecari amețitoare de imagini prin metafore parcă imposibile. Este vizionar, cu o imaginație lirică fenomenală, necrispat, sigur pe el, fără păsare, așa cum este poetul adevarat folosind toate straturile limbajului și limbii.
Poetul și Omul Virgil, antrenați într-o călătorie de investigație, vor descoperi în final adevărul ascuns: De aceea ne târâm într-o nenorocită călătorie, tu, domnul nostru poetul, eu, decăzutul şi deşucheatul şi mofluzul, să descoperim adevărul ascuns… Dar odată ce l-au descoperit a venit și sfîrșitul, pentru că moartea Omului Virgil și arestarea Poetului închid traseul aventurii.
Testamentul poate fi citit ca poem epopeic, ca roman, ca piesă de teatru, farsă tragică și comedie absurdă. Infernul e cât de cât uman, ruina începe cu Purgatoriul intelectualilor, Paradisul e abject, Mai Presus de Paradis e deja lipsa totală a umanului, iar Cartea Infinită este infinitul urii și al prostiei. Uneori mi s-a părut că am auzit în aceste pagini glasul profetului Ieremia 20:7-9 care se tânguia lui Dumnezeu mărturisindu-i că nu ar fi vrut să spună ce spune, dar că trebuie să mărturisească cu orice preț din cauza focului mistuitor din suflet: 7. M’ai înduplecat, Doamne, şi m’am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decît mine şi m’ai biruit! În fiecare zi sînt o pricină de rîs, toată lumea şi bate joc de mine. 8 Căci ori de cîte ori vorbesc, trebuie să strig: ,,Sîlnicie şi apăsare!„ Aşa încît cuvîntul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. 9 Dacă zic: ,,Nu voi mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!„ iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.
Testamentul din Strada Nisipuri este o lectură care îl lasă pe cititor nu doar cu inima grea dar care ridică alte întrebări greu de răspuns. De ce colaborarea cu ocupantul comunist din interior și elementele lui de represiune a avut o asemenea magnitudine în România? Să fie de vină sutele de ani de confruntare cu rușii, cazacii, otomanii, sau domniile fanariote care au putut altera o esență a națiunii, cu totul altfel în descrierile cronicarilor? Testamentul oferă un contrapunct literar istoriei reale a experimentului Pitești, ororilor din închisorile comuniste, genocidului de la canalul Dunăre-Marea Neagră, represiunilor împotriva partizanilor comuniști din munți, cenzurii feroce aplicate gândului românesc, crimelor politice care au fost îndeplinite prin unelte autohtone, fără o conștiință națională și patriotism.

Mirela Roznoveanu