Am ezitat multa vreme inainte sa astern pe hartie randurile acestea. Am zis sa las timpul sa curga asemenea firelor de nisip din clepsidra… Da, asta imi aminteste desenul meu cu o clepsidra sparta, din care curge nisipul afara in timp ce un personaj minuscul il aduna intr-o desaga pe care apoi, urcandu-se pe o scara, o rastoarna inapoi in ceasul de sticla. Cat se pierde prin spartura, atat se recupereaza prin partea superioara… Nimic nu se pierde, totul se transforma… Timpul sta pe loc si asta inca de pe vremea comunistilor cand unii au schimbat strachina pe farfuria de Sèvres luata cu japca de la boieri.
Deci, ziceam ca trebuie sa-i dau domnului Marga timp ca sa ne arate ce vrea sa faca la sinecura pe care a primit-o in schimbul cascadei de incriminari pe care a varsat-o peste chelia lui Basescu. Mi-am dat seama ca as putea astepta mult si bine, nu vom vedea nimic bun, “aceeasi Marie cu alta palarie” (sau poate invers?). Sper sa nu ajung sa-l regret pe Augustin Buzura, ca sa nu mai zic de ultimul presedinte de la ICR, “nomina odiosa”. Dar, atunci cand vad pe cine a numit la conducerea Institutului Cultural de la Paris — domnul Alexandru Dobrescu, banuit de escrocherii si legaturi cam prea stranse cu Securitatea si doamna Ramona Calin, despre care gurile rele spun ca ar fi avut lipici la degete pe vremea cand lucra la ONU — sau la New York — unde sotii Uricariu pot lua o gura de aer dupa ce au tras mata de coada ani de zile in Brooklin — inteleg ca institutia pe care a acceptat domnul Marga sa o conduca nu va ajunge nicaieri. Nema program, cu fondurile taiate, ICR va ramane doar o agentie de voiaj a Serviciului de Informatii Externe (SIE) pentru ultimii mohicani la pensie. “Cultura Nationala” (ma refer la cea de azi — daca mai poate fi numita astfel — nu cea fondata de Nae Ionescu si Vasile Parvan cu tipografia adusa de la Viena de bancherul Aristide Blanck) va ramane asa, locala, nu va deveni internationala.
Profesorul Andrei Marga, chemat degraba de la Viena (ca sa vezi!), unde scria o carte impreuna cu un neamt, numit repede — “pe genunchi”— presedintele ICR, cand abia coborase din aeroplan, si-a scrantit piciorul, se pare, din primul pas si va schiopata de acum inainte. Ceasul rau! Profesorul Marga nu avea oricum nici o sansa. A crezut ca ICR e o misiune simpla, pe masura sa. Dar ICR, asemenea Ministerului Afacerilor Externe, este o institutie parazitata, acaparata de serviciile secrete, in primul rand de SIE, deci subalternii domnului profesor vor raspunde la alte ordine decat ale sale. In plus, vechea conducere a aplicat tactica pamantului parjolit, cheltuind in ultimele luni tot bugetul pe anul acesta si lasand noua conducere fara resurse pentru programele aflate in derulare. Cand profesorul Marga a ajuns in Aleea Alexandru, a gasit un balamuc de nedescris si a fost nevoit sa-si inceapa activitatea cu un inventar, ca dupa potop. Iar atata timp cat fosta conducere (in principal presedintele Patapievici, ordonator de credite) nu va fi trasa la raspundere ca sa plateasca personal eventualele abuzuri constatate de Curtea de Conturi, nu se poate face nimic. Sa vezi cum s-ar duce dracului prietenia Patapievici-Liiceanu daca primul, strans cu usa sa scoata banii pentru cartile nevandute din depozite, s-ar duce la patronul editurii “Humanitas” sa-i ceara. Si apoi, ce inspiratie proasta a avut domnul Marga sa numeasca diverse personaje controversate, sprijinite de pile dubioase, in loc sa supuna candidaturile judecatii unei comisii senatoriale.
Pana la urma, nici nu stiu de ce ma agit pentru ce se va intampla cu Institutul Cultural Roman. Timp pierdut. In anii douazeci ai secolului trecut, Octavian Goga scria aceste cuvinte pline de speranta: “Suntem generatia sacrificata, care nu poate avea alta consolare decat ideea ca a facut din jertfa ei puntea de trecere intre trecut si viitor. Fericiti cei de maine. Ei, din mustul care fierbe astazi, vor gusta vinul pur, dupa ce fermentatia a incetat, unda s-a limpezit si drojdiile, vai, drojdiile s-au coborat la fund…” Au trecut aproape o suta de ani si drojdiile sunt tot la suprafata, cateodata chiar ne conduc! Cultura romaneasca… Cine se mai intereseaza de asta? Politicienii grupati in asa zise partide, in fapt, niste gasti care fac si desfac tot ce stiu ele? Schimbarea regilor, bucuria nebunilor!
Eugen Mihaescu
P.S. Am citit ce scria Ion Spanu astazi, in Cotidianul, si mi-am amintit cateva randuri pe care le-am notat pe 8 octombrie 2009 dupa ce am asistat intamplator la o lansare de carte la Paris:
Inafara fondurilor risipite pentru traducerea volumului “L’aile tatouée” (in romaneste “Orbitor-Aripa dreapta”), Institutul Cultural Roman i-a oferit autorului Mircea Cartarescu, din bani publici, si un sejur la Paris. L-am zarit, pe 7 octombrie, in libraria “L’écume des pages” invartindu-se printre standurile de carti, cu un pahar de carton in mana, strivit de notorietatea castigata pe banii statului roman. Astepta “asaltul” admiratorilor invitati sa-i solicite autograful pe volumul mirosind inca a cerneala. N-a fost sa fie! N-avea cum sa fie, cu toti banii cheltuiti de Romania! Cateva minute inainte de ora anuntata, libraria, cam inghesuita din cauza spatiului prea stramt, a parut neincapatoare cand si-a facut aparitia Institutul Cultural Roman de la Paris, reprezentat de directoarea Carneci Magda (ca o Walkirie incaruntita) si de fotograful om-la-toate, mai preocupat de propria sotie, pe care o urmarea din ochi si obiectiv, ca sa nu scape pruncul agatat intr-un ham pe burta.
Curand, tantos, si-a facut intrarea Edy Reichmann, imigrant de meserie, colaborator din cand in cand la “Le Monde”, autorul celor doua cronici care au aparut in cotidianul francez si care erau expuse in vitrina librariei. Trei romani din “imigratie” s-au apropiat pentru pupaturi. Autorul (mult mai scund si mai urat decat mi-l imaginam) a zambit fericit ca trebuie sa se incline ca sa o sarute pe pitica Wanda Mihuleac, odrasla securista stabilita la Paris.
Cand, in fine, a aparut si Nicolae Manolescu, ambasadorul Romaniei la UNESCO, insotit de fetita de noua ani, care tine locul nevestei, s-a trecut la bla-bla-ul de rigoare. Baconschi a tras chiulul, nu-i nimic, afla el, Zeus, si il rezolva! A vorbit Reichmann, cu o voce mica si hrapareata, inghitind vorbele, fericit ca lipsa microfonului camufleaza saracia de idei si franceza stalcita. S-a inteles perfect cuvantul “scatologie” — pe care l-a repetat de mai multe ori — o notiune pe care atat vorbitorul, cat si scriitorul o cunosc foarte bine, fiind mari amatori. Edy a continuat cu o bombaneala pripita, in care a rezumat laudele nesemnate si deci neasumate (le-o fi scris Cartarescu?), de pe coperta a IV-a a volumului proaspat lansat: “cel mai mare…cel mai publicat”. A incheiat discursul cu “nu ne mai ramane decat sa asteptam premiul Nobel”. In acel moment, Cartarescu a zambit discret, bataindu-se de pe un picior pe altul, ca un catel dresat. Ii mai venise inima la loc dupa chestia cu “scatologia,” care ii placea, nici vorba, dar parca nu suna bine in acel decor si il facuse sa rostogoleasca ochii spre vorbitorul gangavit.
Ceremonia s-a incheiat prin interventia responsabilului de carte, care nu contenea sa multumeasca Institutului Cultural Roman pentru contributia substantiala care l-a facut cunoscut in Franta pe Cartarescu. Asteptam, si noi, cifre exacte pe site-ul ICR!
Atmosfera s-a mai animat cand cei cativa clienti intamplatori au fost nevoiti sa ramana in librarie, pentru ca afara ploua cu galeata. Cand stropii s-au mai rarit, Reichmann a iesit sub o umbrela de cucoana si s-a oprit sa-si mai citeasca o data articolele expuse in vitrina.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.