Unirea cu Basarabia, la coş?

Oarecum optimişti pînă deunăzi, avînd ocazia de-a citi de-atîtea ori pe ziduri, pe stîlpi, chiar pe stînci inscripţia triumfală “Basarabia e România”, constatăm acum, vai, că o seamă de realităţi nu par a o confirma. Evidenţa sa e pusă în cumpănă. Deoarece unirea Moldovei dintre Prut şi Nistru cu patria-mamă, care ar reprezenta traducerea sloganului în faptă, nu doar că întîrzie, dar apare, în ochii unora, drept ceva anacronic, naiv, inutil. Emanaţie a unui romantism care, în loc să dea pinteni “mersului înainte”, încurcă lucrurile. Ce nevoie am mai avea de unire dacă Republica Moldova a avut satisfacţia de-a semna recent, la Vilnius, Acordul de Liber Schimb şi Asociere la UE? A luat-o înaintea Ucrainei, nu-i acesta un bun prilej de mîndrie? Candoarea tinerilor care, deopotrivă la Chişinău şi la Bucureşti, au demonstrat sub tricolorul unirii, ar trebui lăsată la o parte, tratată ca un simptom al “erei naţionalităţilor”, moartă şi îngropată, cu neputinţă de resuscitat. Băieţii aceştia zadarnic entuziaşti s-ar cuveni bătuţi pe umăr cu condescendenţă, îndrumaţi să se ocupe de ceva mai serios… Cum de s-a ajuns la o atare optică? De ce o iniţială diversiune sovietică se conjugă, atît de surprinzător, cu o tendinţă de ultimă oră (un chic politicesc), cu europenizarea? Va să zică o îmbucare a contrariilor o stranie răsucire a situaţiei; regresul şi progresul “coabitează”, nu-i aşa?

Pentru a obţine o explicaţie se impune să ne referim mai întîi la toxica, prelungita propagandă a ocupantului sovietic, care a inculcat maselor de basarabeni opinii ajunse automatisme ale mentalului lor, potrivit cărora românii ar fi fost adevăratul occupant, identificaţi nu doar cu burghezo-moşierimea, ci şi cu fasciştii. Din motive de igienizare socială, n-ar fi mai bine să nu te mai apropii de aceştia? Cu atît mai vîrtos cu cît există – cum să nu existe? – o limbă moldovenească, o identitate etnică moldovenească, o istorie şi o cultură proprie, dar aici pînă şi cei mai zeloşi propagandişti se poticneau dînd nas în nas cu nume de neocolit precum Ştefan cel Mare, Cuza, Eminescu, Iorga, Enescu, Sadoveanu. Creaţie malefică a lui Stalin, aşa-zisa Republică Moldova a fost insistent fasonată de intenţia unei opoziţii faţă de România. Partea neagră a situaţiei o constituie împrejurarea că nici azi Basarabia nu scapă de tentaculele cumplitului suzeran de pînă mai ieri, dependentă fiind în proporţie de sută la sută de gazele ruseşti şi de optzeci la sută de energia electrică. Şi dacă am atins zona economică, să aruncăm o privire asupra mediului de afaceri din Basarabia actuală, a cărui inflorescenţă se înalţă arogant, cu încrengăturile-i politice cu tot, peste sărăcia obştească. Ce vor aceşti afacerişti? Un ziarist român, Ovidiu Nahoi, a stat de vorbă cu un exponent tipic al tagmei, un anume Valeriu Guma (parodie, cum ar veni, a numelui Goma!), om de afaceri “de succes”, dar şi deputat al Partidului Democrat din Basarabia. Să menţionăm în treacăt că individul a fost dat în judecată în România şi, în mai 2013, osîndit definitiv la patru ani de închisoare (deocamdată e dat în urmărire prin Interpol). Ce-i trece prin cap acestui june “deştept” de la Chişinău? Îl interesează viitorul european al Moldovei, în gradul în care i-ar putea stimula afacerile, însă fără a uita că reglementările UE l-ar putea şi stînjeni. Pe scurt, să profităm de avantajele oferite de Europa: libertatea comerţului, protejarea investiţiilor, dar fără a ne împovăra cu obligaţii care nu ni se prea potrivesc: statul de drept, transparenţa. Bineînţeles, nu trebuie în niciun caz să renunţăm la relaţiile răsăritene, atîta vreme cît ele se dovedesc aducătoare de profit. Mielul blînd să sugă de la două oi! Insuflat de energia omnipotentă ce izvorăşte din sacul cu bani, acest Valeriu Guma face planuri geopolitice. Cea mai nimerită poziţionare a Moldovei ar fi cea de placă turnantă între Est şi Vest: un soi de Elveţie estică. Nu putem a nu desluşi aici, dincolo de elanul lupului tînăr, dornic de o rapidă şi masivă chiverniseală, o trăsătură a unei largi părţi din societatea basarabeană şi anume pragmatismul. Aşa se explică manifestaţia, impresionantă prin alonja sa, de la Chişinău, din toamna anului curent, care a reunit o sută de mii de inşi, în favoarea Vilniusului. Nu unirea îi interesa pe cei mai mulţi, ci putinţa de-a pleca fără viză şi de a-şi căuta norocul în Paradisul occidental. Mizeria jugului sovietic i-a obligat a se preda unui materialism al necesităţilor traiului zilnic. În masa optanţilor pentru Europa, unioniştii, în majoritate tineri studioşi, în bună parte cu studii urmate în România, alcătuiau doar o insulă. Supremaţia criteriului de subzistenţă a eclipsat simţămîntul patriotic…

Politicienii, la rîndul lor, se aliniază conştiincios factorului economic. Nu numai pentru a-şi asigura jinduitele voturi trebuitoare preţioasei lor prezenţe în zona decidenţei (răspund astfel favorabil rezervei faţă de ideea unirii, defetismului unui număr considerabil de alegători), ci şi, simplu, întrucît ei înşişi fac parte prea adesea din structurile afaceriste ale ţării. Şi acolo ca şi la noi, politica şi afacerile sînt cele două feţe ale aceleiaşi monezi. Semnificativ, vine vorba că odrasla lui Voronin (e drept, un antiunionist sadea acesta) s-ar afla în posesia unei mari părţi din economia moldovenească: o avere fabuloasă. Dar mai presus e atracţia puterii, de pe treptele căreia toate avantajele decurg de la sine. Cum ar abandona oamenii politici de la Chişinău şansa lor de-a conduce un stat, aşa restrîns, aşa sărăcăcios cum este? De-a avea covorul roşu sub paşii lor oficiali, de-a apărea în faţa lumii egali cu cîrmuitorii pînă şi ai statelor celor mai impozante? Să punem degetul pe rană: egoismul lor constituie piedica de căpetenie în calea unirii Basarabiei cu România. Deloc întîmplător, părelnic blajinul, benevolentul prezident de la Chişinău, Nicolae Timofti, la el acasă ca şi-n vizită la Bucureşti, n-a suflat o vorbă pe acest preadelicat subiect (dacă l-ar fi abordat, ar fi fost ca şi cum ar fi atins un obiect care frige!). În timp ce Iurie Reniţă, ambasadorul moldovean la Bucureşti, oscila cu ambiguitatea specifică intereselor clasei d-sale, declarînd ca şi cum şi-ar roti privirea ultraprudentă în toate părţile: “Optăm pentru o integrare cît mai repede în UE, dar ştim că urmează o perioadă de tranziţie pe care ne-o dorim cît mai scurtă. Nu ne permitem, totuşi, riscul de a rupe relaţia estică, neavînd încă o relaţie aşezată şi ireversibilă cu Bruxelles-ul. Trebuie să recunoaştem că, deocamdată, drumul R. Moldova spre UE nu este unul ireversibil”. Fără a omite să adauge: “Pe agenda politică a Chişinăului nu figurează astăzi unirea Republicii Moldova cu România”. Iar Marian Lupu îl depăşea, afirmînd apocaliptic: “Unirea cu România nu se va face niciodată”. Chiar aşa…

Dar intelighenţii? Ei bine, cu excepţia tinerilor pe care i-am menţionat, aceştia nutresc nu o dată aceeaşi poftă de “independenţă” pe care o găsim la actanţii politichiei. Vor să fie ce sînt acolo unde sînt (funcţii, stipendii, mediatizare, distincţii). De ce să-şi asume grijile unui “amestec” cu confraţii de peste Prut, ale unei integrări instituţionale în cultura căreia de facto îi aparţin? De ce să-şi strice tihna legîndu-se la cap cu unirea? Opţiunea europeană fără unire, la nivel de stat, “dă bine” şi peste hotare. Să ne facem că nu ne mai aducem aminte de unirea celor două Germanii! Iată ce se mărgineşte a scrie, cu un aer superior, Vitalie Ciobanu: “Abordarea naţionalistă poate să obtureze angajamentele sale (ale Moldovei -n.n.) ca stat de frontieră a Occidentului, cu o misiune civilizatoare la est de Prut, aşa cum şi-a asumat-o şi Polonia faţă de Ucraina”. Şi cu aceeaşi gravitate, d-sa găseşte nimerit a da şi consilii: “România trebuie să-şi lase de-o parte prejudecăţile. Să-şi lărgească baza de simpatie în Moldova, să nu se limiteze la «unioniştii» declaraţi, să discute cu toţi acei care privesc (sau ar putea privi) spre Occident şi atunci implicarea ei nu va mai trezi «fantome iredentiste»”. Aşadar “naţionaliştii” ar fi un fel de “trouble fête” care le-ar putea strica ploile înaltelor oficialităţi moldovene în raporturile cu temutele puteri ale Occidentului, iar “unioniştii” (ghilimelele sînt ale autorului citat, spre a relativiza, a ridiculiza termenul) n-ar prea trebui luaţi în seamă la Bucureşti, pentru că n-ar fi decît nişte… “fantome iredentiste”. Iată unde am ajuns! Să fi devenit idealul unirii Basarabiei cu România un bau-bau pentru diverşi privilegiaţi şi ambiţioşi care poftesc să rămînă sub pulpana “independenţei” statului moldovenesc, aşa cum erau şi în 1859 antiunioniştii epocii, de data aceasta cu un surplus de cinism? Să fi devenit europenizarea un surogat al unirii? Dacă e aşa, autorul prezentelor rînduri, fiu al Basarabiei, nu poate fi decît cu deosebire mîhnit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.