Exerciţiu de analiză a 13-lui din coadă

Începe cu muzică bună în surdină şi cu tine. Doar tu cu tine. Însă nu-i o reţetă obligatorie. E după preferinţe.

E un fel de… revista presei pe un an, ca să nu-i zic retrospectivă… şi că i-ai dat şi nume, acum poate rezulta un of că a mai trecut un an sau poate nu… că doar a fost unul cu 13 în coadă. Până la urmă, diferenţa vine din povestea scrisă în revista presei fiecăruia. Şi atunci lansez un exerciţiu: scormoniţi-vă sufletul şi aflaţi-vă povestea.

Nu prea îmi vine să o aştern pe a mea pentru că nu ştiu dacă până acum am mai avut aşa un an şi nu ştiu nici cum m-am întâmplat în acesta. Nu ştiu nici dacă concluzia îmi e clară, însă ştiu că la finalul analizei mele nu am oftat, deşi nici n-am zâmbit. Poate că unele vise nu s-au împlinit, sau poate da, cu linguriţa, dar nu dau vina pe 13 pentru că nu-s superstiţioasă.

A fost un an început alături de oameni dragi pentru că „noi” îi implica şi pe alţii… însă printre ei şi unii de care directivele vieţii m-au îndepărtat. Dar “Drumurile noastre poate,Se vor întâlni vreodată!”, grăia regretatul Spătaru şi mă liniştesc versurile acestea acum deşi pe fundalul poveştii mele o aud pe Melua.

Au apărut şi oameni noi, interesanţi şi care mi-au colorat şi chiar marcat viaţa… în tablouri de toate felurile. Important e să îi păstrăm doar pe aceia care fac artă şi să scoatem afară din poveste kitsch-urile, nu? că doar arta ne încălzeşte sufletul.

Am avut parte de provocări şi mi-am demonstrat că dacă există voinţă şi luptă rezultatul nu poate fi decât pozitiv. Îmi aduc aminte de zile cu lacrimi pe care le-aş fi tăiat din calendar, de zile cu realizări bifate, de zile în care am pus punct anumitor etape şi de zile în care am deschis altele. În toate a participat şi sufletul meu. Este esenţial să se întâmple aşa, cred. Doar aşa se poate trăi cel mai frumos o viaţă. Nu poţi merge la braţ doar cu mintea pentru că astfel rişti să pierzi marele spectacol – cel sentimentelor, al împlinirilor adevărate, al fericirii.

Şi că tot am pomenit-o pe Katie Melua… îmi cântă acum “This is the closest thing to crazy I have ever been/ Feeling twenty-two, acting seventeen”… se potrivesc că o mănuşă versurile. Cu siguranţă mulţi avem în poveste şi o acţiune mai puţin gândită sau chiar nebunească. Am avut multe şi chiar am riscat mult, prea mult poate, mi-am periclitat sufletul… însă chiar şi aşa l-am făcut să crească.

Sunt ani de toate felurile. Ani în care oameni dragi pleacă de tot, când ne aşteptam mai puţin, şi încercăm să ne recompunem. Ani în care nu se întâmplă nimic, anii aceia de care nu ne amintim pentru că nu ne-a mişcat ceva în nici un mod. Poate pentru că suntem prea ocupaţi cu viaţa şi atunci ne trăieşte ea pe noi, nu noi pe ea… ne trăieşte şi noi ne rătăcim. Cred că punctul în care vreau să ajung este de a afirma că important este să ne înţelegem fiecare cu noi înşine, pentru că nimeni nu poate trăi în locul nostru. Să spunem “Iartă, tu inima iartă”, cum cânta minunata Mihaela Runceanu, să curăţăm mizeriile din suflet ca să putem umple golurile şi cel mai important să lăsăm tot ce e rău acoperit cu o litieră, dacă zăpadă nu avem și păstrăm doar amintirile frumoase… aşa cum şopteşte acum în surdină Eva Cassidy… “You’ll remember me when the west wind moves/ Upon the fields of barley/ You can tell the sun în his jealous sky/ When we walked în the fields of gold”. Şi nu în ultimul rând să ne înconjurăm cu iubire şi să sperăm în noul an.

Eu ştiu ce vreau să fac anul acesta şi abia aştept să văd ce planuri are destinul cu mine. Gândiţi-vă şi voi, faceţi exerciţiul şi nu uitaţi: we must give what we mostly need.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.