Vacanța la Muzeul Țăranului Român, locul unde copiii învață să-și spună propriile povești

Muzeul Țăranului Român e plin de copii și nu doar în vacanța de vară. Spațiul e primitor, plin de imagini colorate, hărți și bănci și tot felul de alte lucruri, unde copiii ascultă povești despre viața la sat și casele bunicilor, văd filme și învață să coasă, să deseneze sau să facă fotografii. Ba chiar să albească lâna și să se lase purtați hai-hui în jurul lumii.

Se murdăresc pe mâini, dar nu-i motiv de supărare, pentru că învață să meșteșugească cele mai frumoase daruri și amintiri de familie și să împletească ierburi.

Unii copii vin o singură dată, însă cei mai mulți revin mereu, pentru că vor să învețe tot timpul ceva nou. MȚR și-a făcut planul de vacanță, iar asta înseamnă și să te pui la mintea copiilor, ca să îi ajuți să-și poată spune singuri, mai târziu, propriile povești.

Școala din Sat s-a transformat din 2001 într-un Atelier de creativitate. Oferta s-a diversificat, copiii puteau învăța prin artă.

”Călătoria mea cu Atelierul a fost una lungă, de creativitate. Irina Nicolau etnolog de prestigiu, cercetătoare, mi-a propus să preiau ceea ce colega mea Ana Pascu începuse cu un an înainte.

Îmi amintesc că trebuia să le spun copiilor care vizitau Muzeul Țăranului Român povești, legende, despre credințele și obiceiurile legate de sărbători importante, precum Crăciunul sau Paștele, de exemplu.

De altfel, convingerea Irinei era că, odată plantate aceste semințe ale culturii tradiționale, ele aveau apoi să crească și să înflorească în inimile lor, făcându-i să se întoarcă la muzeu”, spune Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român, pentru Cotidianul.

Lecții de etnologie la Școala din Sat, apoi a apărut Atelierul de creativitate   

”Erau aceste întâlniri cu copii, unele aveau loc chiar în fața Muzeului. Îmi amintesc că de Ziua Copilului, era în 2002, Irina a desenat împreună cu copiii, erau niște cartoane uriașe așezate pe trotuar, iar ei erau nerăbdători, dar și curioși să asculte povești.

Ne întâlneam zilnic cu copiii sau săptămânal și mergeam și în școli sau grădinițe din București ori în instituții private, la Radio Itsy Bitsy sau Worldvision, de exemplu. Au fost ani frumoși, romantici, atât pentru copii, cât și pentru adulți”, explică sociologul.

Cât de important este să vină copiii la Muzeu și ce li se oferă?

”Erau aceste teme de cultură tradițională, după cum spuneam, cum obișnuiau femeile de la sat să aducă pe lume copiii și cum se numeau ursitoarele care le hotărau soarta în a treia noapte de la naștere sau cum s-a îndrăgostit Soarele de sora lui, Luna, și de ce spuneau țăranii că atunci când le intră un șarpe în gospodărie era semn bun etc.

Însă veneam și cu teme, unele dintre ele, doar pentru amuzament: <Părinte pentru o zi>,  <O lume întoarsă pe dos>, <Chestionar despre bătrânii cu bărbi albe și lungi>, mai spune Ciprian Voicilă.

Muzeul misionar, o idee a Irinei Nicolau

”De altfel, drumul meu alături de Atelierul de creativitate s-a încheiat cu un proiect adresat elevilor de liceu. Împreună cu Călin Torsan am colindat Bucureștiul, el îi iniția în arta instrumentelor muzicale și le spunea povești despre cum au prins viață, iar eu le vorbeam despre teme din mitologie. Îmi amintesc, de exemplu, cât de bine au fost primite poveștile noastre la Liceul Caragiale.

Acest proiect era, de altfel, construit tot pe o idee a Irinei Nicolau – Muzeul misionar. Adică munca nu se limita la atenția acordată copiilor care vizitau muzeul, împărțindu-le din cunoștințele noastre și spunându-le povești extraordinare sau desenând, ci îi căutam noi pe acești copii, mergeam noi către ei”, mai spune sociologul.

Personalitatea copiilor, scoasă la iveală

”Erau și alte teme, concepute în așa fel încât să scoată la iveală personalitatea copiilor, fiind gândite prin raportarea la mediul lor social.

De exemplu <Familia mea>, în care copiii desenau membrii familiei, fiecare într-o ipostază care reflecta un obicei surprins de ei, sau  <Însemnare de jurnal>… Scriau pe spatele desenului principalele calități și defect, așa cum le învățaseră de la părinți sau în alte împrejurări.

„Părinte pentru o zi”

”Un exercițiu extrem de util pe care l-am folosit a fost, de exemplu, schimbul de roluri, de altfel distractiv pentru copii. Tema <Părinte pentru o zi> are însă nu doar un scop ludic, ci, dacă vreți, și unul de <diagnostic>, pentru că scoate la iveală tipare de disciplină interiorizate, adică reguli și interdicții pe care copilul le resimțite… <dacă nu îți faci temele, nu îți cumpăr role!>, iar acest lucru arată că sistemul educativ funcționează predominant prin pedepse și recompense.

Un astfel de exercițiu nu se bazează, prin urmare, pe improvizație, ci are un fundament solid, fiind un test consacrat în psihologie.

În anii studenţiei, petrecuţi la Facultatea de Psihologie, am descoperit cu interes aceste cărţi despre testele proiective grafice  –  <Testul arborelui>, <Testul persoanei>, <Testul familiei> – și mi s-a părut fascinant cum printr-un simplu desen puteam cunoaşte o persoană până în subteranele cele mai umbroase ale personalităţii sale, mai greu accesibile altfel”, explică sociologul.

”Mâna, ca o poveste”

”La ce ne folosesc mâinile este nu doar o întrebare bună de pus copiilor, ci și o altă temă importantă, fiind <o poartă> către imaginație.

Citește și: Scriitorul și sociologul Ciprian Voicilă: „Cred că poetul, scriitorul, este și o conștiință a timpului său”

Cineva a denumit mâna <mama tuturor uneltelor>, iar copiii au avut prilejul să descopere că pentru om mâna este ea însăşi o unealtă.

Cu ea ne hrănim, salutăm, ne facem semnul crucii, scriem, ne ştergem lacrimile, ne jucăm. Mâinile învăţătoarei ne-au învăţat să scriem, mâinile şoferului sunt importante când ne aflăm în autobuz și câte lucruri nu datorăm mâinilor mamei.

Dar le-am descoperit copiilor și că mâinile pot fi și niște buni povestitori, care ne pot scoate din plictiseală. Astfel, conturul mâinii, pe care i-am îndemnat să și-l deseneze pe o bucată de hârtie, le-a transformat palma într-un adevărat <scenariu> în care degetele le-au devenit personaje principale care dansează, joacă teatru și interacționează între ele.

Invitându-i apoi pe copii să se gândească la relația cu restul propriului corp sau să țină un jurnal, ei au descoperit că mâna poate să devină un valoros mijloc de introspecție.

Iar exemplele despre exercițiile creative pot continua… Aducând în atenție, de pildă, proverbe și expresii despre mâini, <Și-a făcut-o cu mâna lui>, <A-ți lua viața în propriile mâini>, copiii se apropie de înțelepciunea populară și de valorile morale”, explică sociologul.

Creațiile copiilor, tot mai numeroase

”Așa s-au adunat, an de an, aceste creații ale copiilor, tot mai multe… Erau scrieri, colaje, desene și pe care, prin 2001, le-am valorificat, tot după o idee a Irinei Nicolau, pentru realizarea unor cărți poștale. Creațiile copiilor au fost folosite apoi la Editura Martor, care a tipărit broșuri cu unele dintre temele pe care le-am imaginat, însoțite de desenele copiilor.

Dar am publicat după aceea, împreună cu câțiva colegi, și o mică enciclopedie de mitologie românească pentru copii <Îngeri, zmei și joimărițe>, mai spune Ciprian Voicilă.

Deschiderea către copii, o adevărată știință

”Îmi amintesc însă și de provocările inedite și modul în care știa să <îi mobilizeze> pe cei mici Ruxandra Grigorescu, colega noastră, care era foarte deschisă la minte și le punea întotdeauna la dispoziție materialele potrivite, astfel încât să își poată exprima fantezia. Această deschidere către copii este o adevărată știință, o adevărată artă până la urmă.

Era o bucurie și pentru noi, și pentru copii. Ei se bucurau să asculte povești extraordinare și se implicau, pentru că atmosfera era relaxată, prindea viață ușor prin joc, iar noi redeveneam copii alături de ei, treziți de sub straturi de ani trecuți.

Da, ne bucuram cu adevărat, evadam pentru o vreme din restricțiile care vin odată cu maturitatea…”, rememorează sociologul.

Dorel Zaica, un altfel de artist

”În 2000, Irina Nicolau, Daniela Alexandrescu și cu mine am publicat o carte despre profesorul Dorel Zaica. Acest artist urma, într-o oarecare măsură, pașii lui Jean Piaget.

Realiza un fel de sondaj printre copii în perioada Ceaușescu, le punea tot felul de întrebări, unele foarte amuzante: ”Unde trăiesc microbii”, de exemplu…

Această apropiere de Zaica mi-a extins perspectiva acestui potențial creativ al copiilor, dar și asupra metodelor de investigare a imaginației.

Au contribuit la acest interesant proces atât parcurgerea manuscriselor și a desenelor pe care le salvase de la uitare, cât și, mai târziu, lectura câtorva cărți despre desen ca modalitate de explorare a personalității copiilor”, conchide Ciprian Voicilă.

  „Experimentul Zaica”

Celebra carte ”Experimentul Zaica” (2001) este scrisă de Daniela Alexandrescu, Irina Nicolau şi Ciprian Voicilă și cuprinde rezultatul dialogurilor cu copiii, dezvăluind relaţia lor cu imaginaţia și interogaţiile asupra lumii.

Sunt răspunsuri memorabile, pline de umor și inocență, însă nu o „colecţie de perle“, cum greșit s-ar putea crede, ci dimpotrivă, o carte din care, dacă am fi mai atenţi, am avea cu siguranță ceva de învăţat și noi, cei mari.

Profesorul de desen şi pictură Dorel Zaica este cunoscut pentru metoda sa bazată de exerciţii de creativitate cu copiii. Începînd cu anul 1965, el a pus bazele unui tip de pedagogie bazată pe imaginația copiilor și jocuri prin desen.

Show-ul de televiziune ”Copiii spun lucruri trăsnite” a folosit, de altfel, acelaşi principiu, transformând pedagogia în entertainment.

Fragmente din volumul „Experimentul Zaica”

”Microbii sunt niște gândăcei mici de tot, ei sunt ascunși pe la aprozar. Ei cum văd că ai cumpărat cartofi sar pe cartof și dacă nu-l speli pe cartof mori. (Dan Zaica, 7 ani)

”Patriotic înseamnă când îi cheamă directorul pe oameni la muncă”. (Jeanina, 8 ani)

”Buruienile sunt niște plante folositoare doar lor”. (Daniel, 12 ani)

”Casa este locul unde își adăpostește omul viața de fenomenele naturii”. (Dan, 10 ani)

”Setea este când tu vezi cico în oraș și vrei să bei și mama nu-ți dă, că după aia nu are bani de mâncare”. (Alexandru, 7 ani)

”Bucurie e când un om șade la coadă și îi spune un om că nu e nimic și el vede că este ceva înăuntru”. (Niculina, 7 ani)

”Serviciu este un om care semnează condica sau stă ca să bea o cafea”. (Florin, 7 ani)

”Trădarea înseamnă prietenie moartă”. (Adrian, 11 ani)

SURSA FOTO: Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român, arhiva personală