Vara rece (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

A CINCIZECI ŞI UNA

– EVA –

[768 – 803(?)]

(Despre basmul obligatoriu)

Omenirea pare să se fi dezvoltat din spuma poveştii. Pentru primii Cincizeci, la început a fost cuvântul şi la sfârşit a fost tot el. Eva a parcurs un drum invers: de la o realitate vag atestabilă la o legendă tot mai firavă. Intrând în basm, ea lăsat istoria să-şi trăiască iarăşi viaţa.

La 4 decembrie 768, într-o necropolă de lângă vechea capitală a Imperiului Roman (fie el şi de Apus), căpeteniile unei cumplite confrerii erau omorâte de răzvrătiţii din interior. Cu Al Patruzeci şi optulea, Al Patruzeci şi nouălea şi Al Cincizecilea, şirul părea că se termină într-un mod brutal. Rătăcit în istorie, scribul era pe punctul de a-şi ascunde eşecul. O înfrângere dulce: ecranul timpului se întuneca, iar scribul primea libertatea de a mai trăi puţin ca toţi oamenii

În dialog cu Grigore cel Mare, Petru spune: “Ajungând în clipa morţii cine poate să nu se înfricoşeze în faţa unei sentinţe de condamnare atât de nepătrunse, oricare ar fi fapta lui? Deşi ştie deja ce a făcut, totuşi el încă ignoră cât de precis vor fi judecate faptele sale”. Iar Grigore (Dialoguri despre moarte, XLVIII) îi răspunde: “Aşa e după cum spui. Dar, de cele mai multe ori, chiar frica spală de păcatele mărunte sufletele celor drepţi, la ieşirea lor din trup. Ca şi mine ai auzit adesea povestindu-se despre un sfânt care, ajungând în pragul morţii, s-a temut foarte tare, dar după ce a murit li s-a arătat discipolilor în stolă albă şi le-a făcut cunoscut cât de minunat a fost primit”.

Anul 768 a fost socotit de mulţi drept Anul Naşterii. Atunci şi-a început glorioasa domnie Carol cel Mare, făuritorul a încă unei cotituri a unei istorii mai veşnic în derive. Dar pentru Cei O Sută, în aceeaşi zi, lanţul a fost retezat, gata de a fi despicat cu totul. N-au fost ucişi atunci numai Infandus, (Le)Pamati şi tânărul Finio, adică bunicul tatăl şi fiul, mai bine spus, Al Patruzeci şi Optulea, Al Patruzeci şi Nouălea şi Al Cincizecilea, dar au fost omorâţi şi toţi cei de un neam cu ei, bărbaţii până la a patra spiţă – pentru a nu se revendica din aceeaşi sămânţă, iar femeile – spre a nu exista nici o îndoială că ar fi supravieţuit în pântecele vreuneia dintre ele un vlăstar al pomului doborât. Atunci, la 4 decembrie 768, în necropola de lângă Roma, încă nu ştia nimeni ce se va alege din domnia lui Pepin cel Scurt, iar împărţirea între Carol şi Carloman se petrecea la sute de zile depărtare.

Spunea mai sus Petru către Grigore: “Ajungând în clipa morţii, cine poate să nu se înfricoşeze în faţa unei sentinţe de condamnare atât de nepătrunse, oricare ar fi fapta lui? Deşi ştie deja ce a făcut, totuşi el încă ignoră cât de precis vor fi judecate faptele sale”.

Odată cu Finio, scribul, mâhnit şi înfricoşat, va părăsi Mâna Albă. Spre a-i cinsti memoria Celui de Al Cincizecilea, el trebuie, totuşi, să mai amintească două interpretări:

Acel “deja ştie ce a făcut”, provenind dintr-un dialog atât de ilustru, ar fi prefigurat şi închis în sine adevărata intrigă sfârşită atât de tragic în cimitirul de lângă Roma. Faptul că aceşti conducători ai confreriei ar fi acceptat provocarea, “că ei încă au ignorat cât de precis vor fi judecate faptele lor” a fost considerat multă vreme o lecturare cu cheie a unui text socotit deja cu două veacuri înainte profetic. Scribul nu are nici o dovadă, cât de mică, privind o eventuală legătură între izbânda majordomilor în lupta cu regalitatea şi alegerea lui Pepin cel Scurt rege la Soissons, pe de o parte şi tribulaţiile Mâinii Albe împotriva ultimilor merovingieni, pe de alta. Atunci când, cu aproape treizeci de ani în urmă, papa îi conferea lui Carol Martel titlul de patriciu în schimbul protecţiei împotriva longobarzilor, după ce, în prealabil, acelaşi Carol Martel distribuise, într-un mod destul de confuz, pământurile bisericilor vasalilor săi, între Roma şi capitalele francilor activitatea diplomatică a crescut simţitor. Cât a fost de implicată Mâna Albă şi, mai ales, de partea cui au negociat Infandus şi (Le)Pamati rămâne de domeniul legendelor. Nu puţine. Şi foarte contradictorii. Cum s-a putut sincroniza atât de perfect începutul domniei marelui Carol (şi a lui Carloman) cu uciderea căpeteniilor Mâinii Albe a dat naştere la alte şiruri de cântece eroice. În ceea ce-l priveşte, în ignoranţa sa, scribul nici măcar nu are argumente pentru a confirma că Infandus sau (Le)Pamati sau Finio ar fi ştiut deja ce au făcut, “în faţa unei sentinţe de condamnare atât de nepătrunse”. Ba, mai mult, scribul crede că acest citat nu trebuie aplicat decât la străfulgerarea din urmă, pe care nici un muritor n-a mai apucat s-o mărturisească altui om aflat în viaţă. Abu Zakar, cântăreţul orb şi prietenul lui Djafar Barmekidul (sfătuitorul credincios al lui Harun al Raşid) se producea câteodată cu texte ale ultimelor clipe. De aceea, unii orbi, se spune, au acces la informaţii necunoscute de alţi oameni, întrucât aceia sunt derutaţi de prea multele roiuri de stimulenţi din jur. Dar nici menestrelii nevăzători nu sunt dispuşi să specifice când simt asemenea mesaje. Şi astfel, de obicei, ele trec nebăgate în seamă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.