Vara rece (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Irina îl dezmierda pe Luciferus “Exael”, după Cartea lui Enoch, îngerul care i-a învăţat pe oameni să fabrice arme şi maşini de război, dar care i-a introdus şi în industria bijuteriilor din materiale preţioase.

Exael le-a fost drag atât bărbaţilor – pe care i-a ajutat să devină învingători în lupte -, cât şi femeilor – care au primit de la el ştiinţa fardurilor şi a podoabelor. Astfel, Exael a dat fiecăruia exact ceea ce-şi dorea mai mult: calea spre succes. (Este interesant că Speciosus îşi păstra din plin calitatea de înger căzut: prăbuşirile sale erau, însă, periodice şi încheiau distinct perioadele vieţii lui “Dacă n-ar fi o imposibilitate materială, aş spune că pe Luciferus¹ şi, apoi, pe Luna care s-a prăbuşit, ar fi existat fiinţe deosebite, poate chiar zei, inteligenţe care ar fi fecundat nimicnicia muritorilor de pe Terra. Doar că ambele catastrofe cauzate de Luciferus exclud posibilitatea supravieţuirii celor cu care ar fi intrat în contact”, i s-a confesat al-Musta.. Însă. altă dată, tot chaldeeanul a fost cel care a supralicitat: “Zeii nu se supun legilor materiale. Şi nici îngerii ori demonii. Spiritul lor putea să încolţească pe Pământ şi să dea roade ulterioare.”. A fost una dintre puţinele ocazii unde fostul dascăl al Celui de Al Cincizeci şi doilea dădea semne de îndoială. Vorbind astfel, al- Musta nu făcea decât să speculeze. În rest, dădea sentinţe definitive.)

Luciferus (tânărul bărbat) a rămas în jur de doi ani în apartamentele Irinei. Acolo şi-a desăvârşit dezvoltarea fizică. Desăvârşirea intelectuală părea să şi-o fi terminat de mult. Imperiul era condus de cei doi eunuci rivali, ceea ce făcea imposibil orice complot: atât Aetios, cât şi Staurakios erau extrem de atenţi unul la activităţile celuilalt. Amândoi ştiau prea bine că extraordinara lor putere se datora exclusiv capriciilor împărătesei şi aveau tot interesul ca aceasta să-şi păstreze cât mai multă vreme poziţia de autocrat. Experienţa i-a învăţat că o schimbare la vârf i-ar arunca şi pe ei peste bord, aşa cum s-a şi întâmplat cu puţini ani înainte, când Constantin i-a îndepărtat din funcţii, din Constantinoipol şi din bogăţii. A fost o minune şi faptul că au scăpat cu viaţa. Amândoi aveau, aşadar, interesul ca Irina să fie cât mai pătimaş ocupată cu tânărul ei favorit lipsit de ambiţii politice. O femeie singură, chiar dacă se apropie de cincizeci de ani – sau mai ales atunci – îşi doreşte un bărbat după chipul şi asemănarea viselor ei cele mai intime. Visele unei femei de aproape cincizeci de ani se deosebesc de cele ale unei tinere fecioare prin aceea că prima se bucură de o experienţă concretă aptă de a-i alimenta subconştientul. Dacă va dispare adolescentul, îşi spuneau cei doi eunuci, atunci n-ar fi exclus să se ivească un alt bărbat, pe care Irina să dorească să-l vadă sub aura lui Alexandru Macedon sau a lui Iulius Caesar. Luciferus se dovedea a fi omul cel mai potrivit pentru interesele puternicilor dregători. Dumnezeu să-l ţină în putere!

Dar îngerul, devenind pe zi ce trecea tot mai frumos, tot mai lat în umeri, tot mai înalt, beneficiind de cunoştinţe fascinante relatate în momentele cele mai potrivite şi dezvăluite atât cât să nu obosească şi să nu umilească, fiind în stare – de unde?¹ – fiind în stare să-i facă iubitei mereu noi şi noi daruri scumpe şi, nesolicitând niciodată nimic, primind chiar şi atenţiile alese ale împărătesei cu o superioritate firească dar neofensatoare, îngerul, deci, simţea că îl mănâncă iarăşi fruntea, acolo unde coarnele erau nerăbdătoare să iasă din nou la lumină.

Între Staurakios şi Aetios era o veche neînţelegere: primul dorea o unire între Bizanţ şi Imperiul Romano-Franc al lui Carol, al doilea nutrea planuri pentru propriu-i frate (nescopit) şi considera ruptura dintre cele două state latine definitivă. Ambasadele trimise la Roma şi la Aachen dovedeau că noul viitor imperiu ar fi putut deveni o pavăză mai sigură împotriva păgânilor, mai ales de când papa însuşi s-a pus sub protecţia francului, chiar dacă, formal, mai accepta vechea relaţie cu Bizanţul. Şi Carol dorea, în continuare, o asemenea alianţă, spre a se putea opune năvălitorilor din toate părţile, spunea Staurakios; spre a reface sub propriu-i sceptru Marele Imperiu Roman de altădată, pretindea Aetios.

Pe neaşteptate, şi Luciferus se arătă foarte preocupat de această problemă şi îi ceru Irinei să-l lase să lămurească el adevărul. A fost aceasta prima pretenţie a tânărului, însă ea a venit cu atât mai neaşteptat şi mai neliniştitor: pentru împărăteasă, fiindcă ea se vedea pentru o vreme despărţită de iubit, pentru dregători, deoarece amantul dădea primele semne că i-ar face plăcere şi jocul marii politici.

Amânările s-au oprit atunci când s-a aflat şi în cancelariile din Constantinopol că francul se autointitulează nu numai stăpân mirean, dar şi şef religios al supuşilor săi şi că papa s-a grăbit să-i confere titlul de patricius al Romei, să-i ofere cheia de la Mormântul Sfântului Petru, precum şi jurământul de credinţă. Carol devenea o figură ce trebuia luată în cel mai înalt grad în serios. În vreme ce Ludwig, fiul francului, pătrundea în Spania şi ameninţa Barcelona, papa Leon al III-lea, cel ce i-a oferit tot ceea ce-i putea oferi regelui, se pregătea să-l ungă şi împărat. Ceremonia, prevăzută pentru 25 decembrie, se apropia cu paşi repezi şi Luciferus avea destule amintiri întâmplate în acea zi a naşterii lui Iisus.

Când serviciile de informaţii au confirmat Crăciunul drept data încoronării solemne a lui Carol ca împărat al unui imens Stat al Occidentului, argumentul lui Aetios a fost că ilustrul dregător al Irinei nu mai avea timpul fizic să ajungă la timp la Roma.

Pregătirile pentru plecare au început la 4 decembrie. Pe toată perioada amânărilor, cerul a dat nenumărate semne de supărare. La 4 decembrie, acestea s-au întrerupt brusc. (Lui Luciferus îi mijeau din nou coarnele.)

Aşa-i de simplu totul? Da, e aşa de simplu. Luciferus a avut nevoie de acea perioadă de “incubaţie” în apartamentele private ale Irinei. Acolo şi-a terminat dezvoltarea fizică, acolo şi-a desăvârşit firea, acolo a devenit pe deplin conştient de ceea ce-l deosebeşte de ceilalţi oameni de pe Terra.

– Fiecare om se distinge esenţial de ceilalţi, îi spunea împărătesei, atunci când, dezmierdându-l, ea îl numea “unicul bărbat de pe lume”. Dacă nu ar fi aşa, îi explică “Exael”, prelucrând tot ceea ce învăţase, dacă nu ar fi aşa, atunci nu ne-am opune tuturor celorlalţi aşa-zişi semeni de-ai noştri prin simplul fapt că suntem. Chiar şi stăpânul autocrat trebuie să se supună unor convenţii constrângătoare. Fără acele convenţii el n-ar putea fi stăpân, iar supuşii săi n-ar fi în stare a se integra în societate şi nu s-ar putea simţi în siguranţa turmei. Însă atât suveranul cât şi omul din popor plătesc cu propria lor personalitate oferta sistemului. A oricărui sistem. Din Ceruri sau de pe pământ.

– Singurul mod de plată pentru mine rămâi tu, continua să se dezmierde femeia, încântată de vocea lui Luciferus, voce ce o înfiora chiar nefiind atentă la sensul vorbelor.

Al Cincizeci şi doilea învăţase de la al-Musta, dar regăsise şi în învăţăturile sfinte, că sufletele transced dintr-o ipostază materială în alta. Chaldeeanul îi citea din autori uitaţi, prepythagoreeni, iar conştiinţa colectivă contemporană lui Luciferus confirma fragmente din gânditorii dispăruţi. Fragmente dintr-un tot pe care magistrul de la Krotona l-a confiscat pentru iniţiaţii sectei sale. Cel mai evident şi cel mai important lucru – pe care lumea nu-l mai punea în centrul nemurii sufletului – rămâne faptul că esenţial nu-i că fiecare reîncarnare înghesuie spiritul într-un nou înveliş, ci, mult mai degrabă, blestemul care face ca, odată cu trupul trecător sufletul să-şi piardă memoria anterioară.

– Toţi am mai fost, îi explica bărbatul Irinei în momentele de post-coitum, atunci când el îşi simţea mintea cea mai clară, iar ea îl asculta din spatele unei oboseli vrăjite, toţi am mai fost, dar nimeni nu-şi mai aduce aminte de nimic anterior.

– Eu parcă îmi amintesc de tine, gângurea femeia.

– Eu am învăţat astrologia şi pot reconstitui lumea obiectivă, aşa cum a fost ea percepută de strămoşii mei. Însă, aşa cum nu ştiu cine au fost acei bărbaţi cu adevărat, aşa nu ştiu nici cine suntem noi cu adevărat. Obosită, Irina adormea, dar se trezea imediat ce el se oprea din discurs. Ea îl auzea ca prin transă, iar transa prelungea vraja. Şi Al Cincizeci şi doilea se simţea, între timp, bine, găsise un auditoriu ideal pentru modul acesta de a se clarifica. Eu ştiu cu ce se îndeletnicea bunicul bunicului meu, continua să vorbească, unde a trăit, pe cine a iubit şi pe cine a urât. Eu ştiu toate secretele unui autor de hărţi, dar chiar şi pe cele ale unui bărbat care i-a învăţat pe contemporanii săi să se asigure la întreprinderile sale. Eu nu ştiu numai unde şi-a dosit fiecare averile, însă nu mi-e străin nici unde şi-a ascuns spaimele, precum şi cum şi le-a înşelat. Nu sunt singur şi neajutorat niciunde fiindcă pot dezgropa de peste tot bogăţii şi amintiri folositoare. Dar, în realitate, nu ştiu cine a fost cineva, întrucât nu cunosc decât expresia unor trupuri şi a unor fapte brute. Nu şi a unor relaţii de la om la om, deoarece doar pe mine însumi nu mă pot plasa în epoca respectivă. Este ceea ce mă doar mai mult: nici măcar nu bănui cine sunt şi cine am fost eu. Acesta este adevăratul mare blestem: faptul că nu ne mai aducem aminte de existenţele anterioare, de parcă acelea nici n-ar fi existat. Ori, dacă – rar – se întâmplă să ştim ceva despre unele biografii, ele ni se par ale unor oameni cu totul străini.

Irina sufla greu, ca într-un somn hipnotic. Acum, mai mult ca oricând, Luciferus avea puteri absolute asupra împărătesei Bizanţului. Şi, prin ea, asupra unei părţi a lumii. Însă Irina nu era decât o femeie care, în ciuda tuturor fardurilor, parfumurilor şi a îngrijirilor, începea să îmbătrânească, iar Al Cincizeci şi doilea nu voia nimic din ceea ce ar fi mai putut obţine de la acest soare scăpărând în asfinţit. A sosit timpul ca Al Cincizeci şi doilea să dorească să plece. Până atunci, se îndeletnici în încercări de a afla de la femeia în transă cât mai multe despre viaţa ei anterioară. Tot ceea ce, cu multe eforturi, reuşi să obţină nu reprezenta decât un crâmpei de elemente disparate, pe care Luciferus constată că nu e în stare să le realcătuiască într-un întreg.

Nu era vorba decât despre o inabilitate de metodă, se încuraja tânărul. El fusese iniţiat într-o ramură a palingeneziei cosmice: Marele An nu face decât să repete la nesfârşit aceleaşi evenimente. Mai rămânea doar să înţeleagă momentul de refacere al ciclului: cum se trece de la sfârşit la un nou început, de la prăpădul universal la magma primordială. În tot acest periplu, singura constantă rămâne sufletul. Nu există schimbare de suflet şi numai de corp, taina stă între metempsihoză şi metensomatoză. Dar atât nu era suficient de concret pentru a-l face să înţeleagă şi să recunoască diferitele ipostaze. Cine mână sufletul spre un anumit înveliş material? Divinitatea sau liberul arbitru? Dacă nu liberul arbitru – întrucât cine ar fi dispus să intre nesilit în trupul unui sclav infirm şi să refuze pe cel al unui stăpân frumos, sănătos şi puternic? – atunci de ce ţine Divinitatea ascuns acest periplu, chiar şi pentru cel ce, printr-o reîncarnare nefericită, ispăşeşte un păcat sancţionat de însuşi legea cerească?

Specialiştii cunoscuţi în domeniu nu s-au ocupat decât de aspectele teoretice ale mutării sufletelor. Nici unul n-a încercat să afle secretul secretelor şi să spargă carapacea uitării, astfel încât să descopere un suflet în mai multe ipostaze. Nici unul dintre specialiştii cunoscuţi de Luciferus.

Când plecă de lângă Irina, Al Cincizeci şi doilea nu trebui să mai abată asupra ei nici o pedeapsă. Femeia deveni abulică şi asistă aproape absentă la creşterea tot mai periculoasă a puterii lui Aetios, după moartea lui Staurakios. Când, după încă un an, un porcar, logothetul Nikephor o alungă de pe tron, până şi omul acela simplu realiză că nu se mai află decât în faţa unei epave. El nu se mai obosi s-o ucidă şi nici s-o închidă între ziduri. O trimise pe Insula Prinkipos şi apoi pe Lesbos. Nici aşa, exilul cruntei Irine nu dură decât puţine luni: ea – fosta cruntă luptătoare – muri indiferentă la toate, mai aşteptându-l pe Luciferus doar câteva zeci de săptămâni. Se schimbase într-atât de mult, încât se spunea despre femeia de pe insulă că adevărata cumplită împărăteasă ar fi reuşit să fugă şi că în locul ei, bazileul ar fi surghiunit o simplă sclavă. Peste ani, s-a vorbit s-ar fi aflat “sclava diavolului”…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.