Vara rece (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Şi aşa, încetul cu încetul, scribul a putut afla mai multe despre Cel de Al Cincizeci şi treilea. Ca şi în cazul altor personaje intrate în legende, cel mai greu a fost de despărţit mitul de realitate, iar scribul nici măcar nu are certitudinea că i-a reuşit mereu să spună ceea ce a fost şi că n-a repetat şi ceea ce se spune că ar fi fost.

Lumea lui Carol cel Mare a fost o lume în care împăratul nu percepea impozite şi îi lăsa pe seniorii locali să se gospodărească. Ce rost ar fi avut birurile imperiale câtă vreme suveranul putea dispune tot timpul de tot şi de toate? În schimb, perceptorii umblau din aşezare în aşezare pentru a aduna ceea ce trebuia să dea fiecare comunităţii şi stăpânilor religioşi şi mireni. Şi mai ales pentru a-i obliga pe osândiţi să-şi plătească amenzile. Alături de marginali, aceşti funcţionari – care se întreţineau dintr-o parte a sumelor încasate – constituiau apariţiile cele mai nedorite. Dacă marginalii erau urâţi fiindcă nu se ştia niciodată ce gândesc şi la ce te poţi aştepta de la ei, precum şi pentru că nu făceau parte din normele de valori acceptate de comunitate, ci din cele venite din imaginaţia debordantă a legendelor, măcar perceptorii nu erau iubiţi dintr-un scop pe care-l putea pricepe uşor oricine. Ei nu erau percepuţi ca nişte fiinţe străine, ci doar drept inevitabile fenomene periodice nedorite. Când un funcţionar se purta prea hrăpăreţ şi prea lipsit de inimă, atunci se căuta o explicaţie pentru comportarea lui: de obicei, singura sugestie era că omul făcea parte din alt neam. Preocupat de colecţiile sale, Colludwig nu se sinchisea prea mult de îmbrăcăminte şi de înfăţişare, astfel încât a fost nu o dată confundat cu un oriental, mai ales că multă vreme a colindat zările în calitate de negustor ambulant şi poate că a împrumutat într-adevăr câte ceva din ţinuta şi din obiceiurile acelora. El însuşi avea amintiri amestecate despre acele vremuri: pe de o parte ele se suprapuneau cu tinereţea lui, cu anii săi de maximă sănătate şi putere, pe de altă parte ele îi readuceau în amintire momentele unice ale descoperirilor primelor sale comori cu adevărat rare din seriile pe care atunci le-a deschis şi atunci a deprins să le iubească; dar tot atunci a trebuit să facă drumuri lungi şi periculoase şi – ceea ce era mai dureros pentru el – atunci a fost obligat să-şi lase colecţiile acasă, câtă vreme el hoinărea departe. Spaima provenită din nesiguranţa că ele vor fi păstrate cu grijă, că nu vor fi prădate sau stricate îl urmărise pas cu pas. Dar ce era să facă? Când Ingegard dispare cu totul într-o mănăstire, băiatul trebuie să-şi facă singur un rost. Ameninţat de nenumărate ori de intrigile celorlaltor vlăstare nobile şi scăpat în mai multe rânduri ca prin minune, Colludwig hotărăşte să-şi ducă viaţa pe cont propriu. O singură dată îşi mai reîntâlneşte tatăl, dar revederea nu-i provoacă emoţii deosebite. (Poate că Speciosus, conştient de urmările catastrofale pe care le producea de obicei, a dorit să-şi ferească unicul fiu. Este singura explicaţie: când dorea, Al Cincizeci şi doilea putea fi suficient de cuceritor pentru a nu lăsa pe nimeni indiferent.) După alţi câţiva ani, petrec în acelaşi timp câteva săptămâni la Paris, însă nici unul dintre ei nu mai face vreo încercare spre a se vedea. A treia şi ultima oară când li se întretaie paşii, la Prüm, mănâncă în aceeaşi sufragerie, dar nici măcar nu mai dau semne că s-ar cunoaşte. Voia cu adevărat Speciosus să-l ocrotească de dogoarea sa? I-a transmis fiului pericolul la care se expunea venindu-i în preajmă? Se afla Luciferus însuşi în primejdie? Îşi ocrotea Al Cincizeci şi doilea unicul fiu de la distanţă? Poate. Altfel ar trebui să-i atribuim lui Colludwig un noroc ieşit din comun pentru a fi reuşit să iasă din atâtea încurcături. Un tată discret şi atât de puternic ar fi putut într-adevăr să-l ajute în perioada peregrinărilor. Însă toate astea rămân simple speculaţii. La fel cum simple speculaţii rămân şi ajutoarele materiale primite de fiu de la tată pentru a-şi putea porni afacerile.

Singur sau nu, Colecţionarul Ludwig, Col-Ludwig sau Colludwig, cum avea să fie cunoscut, a plecat de timpuriu să-şi satisfacă nevoia de a strânge tot felul de lucruri, nevoie care se confunda cu însăşi viaţa lui. Copil unic, crescut fără amici, cu o mamă preocupată de cu totul alte îndeletniciri decât să-şi dădăcească pruncul, băiatul a crescut nu în tovărăşia unor prieteni de o vârstă cu el, ci doar în mijlocul unor obiecte. Nevoia sa de afecţiune într-acolo s-a îndreptat: spre lucrurile ce-i aparţineau.

Atunci când a ajuns să-şi câştige singur pâinea, fie ca perceptor, fie ca negustor ambulant, a reuşit să pună întotdeauna suficient la o parte spre a-şi mai cumpăra şi un obiect-două, chiar dacă – cel puţin la început – a mai şi făcut foame pentru aceasta. Sigur că pofta era mare şi de multe ori a trebuit să treacă pe lângă anumite prezumtive obiecte de colecţie foarte ieftine, însă inaccesibile în clipa respectivă şi acelea. S-a întâmplat să revină de la distanţe foarte mari doar ca să-şi satisfacă o plăcere care cu o zi sau cu un deceniu în urmă i-a fost interzisă. Colludwig n-a minţit în apărarea sa în procesul intentat lui de către contele Gilbert: el era un colecţionar adevărat, adică nu unul care se laudă cu obiectele sale, ci unul care chiar trăieşte prin ele.

Stop! Scribul nu este decât un păcătos orgolios: asemenea oricărui muritor ce se ocupă cu aşternutul pe hârtie a unor fapte, el se crede un mic demiurg. Privindu-şi de la înălţimea-i auctorială lumea, câteodată îi place ce a zămislit, altădată dă din mână a lehamite: altceva şi-ar fi dorit să facă. În cazul lui Colludwig, scribul a fost prea încântat de munca lui – el a scos din uitare un destin şi a crezut că a izbutit capodopera. Trufia i-a fost repede şi aspru amendată: încercând să intre în rând cu contemporanii săi, scribul a început să folosească un calculator, doar că o neglijenţă îngrozitoare a fiului său a şters din memoria aparatului această biografie, lăsând intacte doar primele rânduri, ca o rană sângerândă pentru mândria jignită a autorului lor. Pedeapsa trufiei scribului este că el a rămas cu convingerea că s-au pierdut irevocabil câteva zeci de pagini reprezentând reuşita lui supremă de până acum. Scribul a bolit câteva zile, şi-a jurat că se va elibera de blestemul CELOR O SUTĂ, însă şi-a revenit la vechea lui stare – poate doar că mai bătrân şi poate doar că şi mai disperat.

Scribul încearcă să reia firul de acolo de unde s-a rupt, conştient că multe surse cu greu descoperite au intrat din nou într-o lungă uitare şi că ar fi profund iluzoriu să încerce să reînnoade meandrele unui vis. De aceea, făcând eforturi să uite lumea lui Colludwig pierdută în hăul calculatorului, scribul se va strădui să meargă mai departe, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Aşadar, scribul a afirmat că una dintre puţinele date relevante pentru tinereţea Celui de Al Cincizeci şi treilea a reprezentat-o episodul cât i-a fost perceptor fiului lui Ludovic cel Pios şi al celei de a doua sale soţii, Iudith, viitorul Carol cel Pleşuv, în vremea când mama acestuia a fost surghiunită la Tortona, iar pruncul la Prừm. A fost, totodată, probabil, ultima oară când Colludwig a profitat de pe urma ascendenţei sale paterne. După ce prinţul îşi reintră în drepturi, odată cu reîncoronarea lui Ludwig drept împărat (la St. Denis), Al Cincizeci şi treilea, neavând încă nici douăzeci şi cinci ani, îşi pierde urma prin diferite abaţii şi nu în ultimul rând la Fulda, unde devine, pentru o vreme, unul dintre elevii preferaţi ai lui Rabannus Maurus. Pentru cât timp este greu de spus, mai ales că învăţăcelul nu s-a dovedit prea sârguincios şi nu s-a simţit atras decât de forma exterioară a lucrurilor. Pentru el, manuscrisele aveau valoare în măsura în care erau frumoase şi puteau deveni piese de colecţie. La fel cum obiectelor de cult nu le percepea misterul doctrinar, ci doar formele şi unicitatea, dacă aceasta exista. „Preceptorul Germaniei”, Rabannus, ar fi vrut mult mai mult de la ucenicul său, însă era prea înţelept să nu vadă repede cu cine are de a face. Astfel, în loc de a se naşte un nou Maurus, aşa cum Rabannus însuşi devenise Rabannus Maurus, alintat astfel de către maestrul său, Alcuin, în amintirea elevului preferat al Sfântului Benedikt, istoria n-avea să reţină decât un bătrân zgârcit şi complice al diavolilor. Şirul Banedikt-Maurus –Alcuin-Rabannus Maurus nu va fi niciodată completat de o pereche Rabannus-Colludwig Maurus.

Totuşi, pentru Al Cincizeci şi treilea, întâlnirea cu „Preceptorul Germaniei” va avea urmări pentru toată viaţa. Odată că relaţia cu maestrul va rămâne una specială, chiar dacă elevul nu-şi va urma profesorul în învăţătură. Colludwig, însă va reveni de foarte multe ori în preajma lui Rabannus şi va sfârşi prin a se aşeza într-o localitate nu departe de Maienţa (Mainz), unde se va ridica spre ceruri maestrul, în calitate de episcop al regiunii. Apoi, Colludwig va prelua, din atmosfera sistematică de studiu de la Fulda, o foarte serioasă cultură în domeniile ce-l interesau. Aşa că, în felul lui, şi Al Cincizeci şi treilea devenea un erudit: el ştia mai tot ce se putea şti în legătură cu obiectele de care s-a slujit omenirea şi a deprins un simţ special în aprecierea a ceea ce era ieşit din comun în privinţa domeniului său de competenţă. Cartea lui Rabannus Maurus, De Universo Libri XXII sive Etymologierum opus şi-a găsit un loc nedespărţit în bagajele ucenicului. Aserţiunea lui Izidor de Sevilla cum că „numele oferă cheia naturii lucrurilor” nu-şi putea găsi o documentare mai bună, chiar dacă nu pentru interesele cu totul speciale ale lui Coludwig şi-a scris „Praeceptor Germaniae” opera. În al treilea rând, Al Cincizeci şi treilea se simţea bine cu maestrul său, întrucât acesta nu le cerea discipolilor vreo ingeniozitate deosebită, ci mai degrabă moralitate, rigoare şi silinţă. (La Fulda s-au copiat mii de manuscrise fără ca să se intervină vreodată intenţionat în text.) Iar Colludwig avea şi rigoare şi silinţă în pasiunea sa.

Şi, nu în ultimul rând, Al Cincizeci şi treilea era mereu atras de Rabannus pentru că acolo unde se afla acela existau întotdeauna şi colecţii de cărţi, şi colecţii deosebite de obiecte de cult, şi un belşug de ustensile şi alte lucruri utile sau cu valoare istorică. În preajma episcopului de Maienţa nu numai sufletul şi gândul, dar şi ochii îşi găseau de fiecare dată motive de delectare.

La Fulda, Colludwig avea să-i întâlnească pe Walafried Strabo, pe Grửnheld şi pe Otfried. Şi, desigur, şi pe alţi discipoli mai dotaţi de-ai lui Rabannus. Câţiva dintre aceştia aveau să persiste în istorie, dar Al Cincizeci şi treilea, nefiind încă bătrânul singuratic şi ursuz perceput mai târziu, se va împrietenii cu unii dintre dânşii, îşi va petrece timpul cu ei şi alături de ei, se va destăinui lor şi va afla din gândurile cele mai intime ale acestor apropiaţi din tinereţe. Oricât de studioşi şi oricât de credincioşi, şi aceşti benedictini îşi îngăduiau momentele lor mai permise sau mai puţin permise de destindere. Doar că ei erau modelaţi pentru studiu. Astfel, Walafried Strabo a devenit repede un istoric de mare prestigiu. La fel şi Grửnheld. Acesta ne va lăsa o Istorie a jocurilor şi distracţiilor profane, operă de erudiţie, din care Colludwig n-a preluat decât ceea ce i-a convenit pentru scopurile sale. Grửnheld îşi începe Istoria cu distracţiile celor vechi şi porneşte chiar de la tabla de joc (petteia) despre care se spune că ar fi fost inventată încă de Palamede şi care ar sta şi la baza unor îndeletniciri moderne, ca şahul, tablele sau jocul de dame. (Înainte de Palamede, existau jocuri de iniţiere, folosite în anumite culte şi confrerii, iar ceea ce notează Grửnheld în legătură cu practicile ezoterice de la Crotona de pe timpul lui Pythagora trebuie luat cu titlu de inventar, deşi pare să fie singura descriere rămasă în domeniu.) Dintre pasiunile iscate printre tinerii studioşi, Colludwig a renunţat repede la cele pentru care trebuia o recuzită complicată, studiu şi deprinderi sau talent. Astfel, Jocul celor douăsprezece linii, ludus duodecim scriptorum sau cel al luptei figurilor i s-au părut de la început potrivite doar pentru cei aleşi, în timp ce pentru întrecerile de forţă, viteză sau îndemânare nu simţea nici o atracţie. Rămâneau zarurile. Colludwig şi-a petrecut luni întregi studiind diferite garnituri de cuburi însemnate, de pahare şi recipiente de aruncare. În privinţa zarurilor DA. În privinţa zarurilor, Al Cincizeci şi treilea a devenit un campion necontestat peste veacuri. Un as al diavolului.

În legătură cu anii de studiu ai lui Colludwig, ne putem opri aici. Autodidactul a beneficiat de o atmosferă selectă, doar că el şi-a urmat calea. Însă, în privinţa domeniului său predilect, Al Cincizeci şi treilea a rămas un specialist neîntrecut. Colecţiile sale le-a clădit pe perseverenţă, pasiune, sacrificiu de sine, rigoare şi învăţătură, calităţi pe care le-a deprins încă de la Fulda.

Ca orice maestru neîntrecut într-o anumită branşă – chiar şi într-una socotită atât de neconvenţională cum avea să fie cea care i-a adus faima lui Colludwig – şi el se va izbi de prejudecăţi, de neînţelegere, de dispreţ şi chiar de ură. „Preceptorul Germaniei” a mai dat un nume important, chiar dacă nu unul dintre cei recunoscuţi de istorie, ci mai degrabă unul socotit damnat .

Scribul nu poate veni decât cu două argumente în favoarea personajului său: o dată, că, aşa cum spunea însuşi Colludwig, toţi suntem nişte colecţionari (dar, adaugă scribul, nu toţi la fel de conştienţi, la fel de motivaţi şi la fel de perseverenţi – cauză a unor nenumărate suferinţe „fără motiv” –) şi, a doua oară, că erudiţia Celui de Al Cincizeci şi treilea era susţinută de pasiune, ceea ce-l deosebeşte fundamental de demoni, cei ce-şi exercită ştiinţa reci şi lipsiţi de sentimente, după cum afirmă Sfântul Augustin. Şi adaugă marele autor: diavolii sunt atât de indiferenţi la ştiinţa lor încât dau cu uşurătate orice favor şi orice obiect muritorilor pe care încearcă să-i atragă de partea lor. Iar dacă este ceva sigur, atunci nu e nici un dubiu că fiul lui Speciosus Luciferus nu s-a putut despărţi nicicând, fără infinite suferinţe, de vreuna dintre piesele colecţiilor sale. Dacă ar fi să ne luăm după Sfântul Augustin, Colludwig n-a avut, totuşi, trăsăturile unui diavol. A unui diavol tradiţional.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.