Vara rece (30)

Vara rece (30) În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

E ciudat cum dispar hoiturile animalelor din ţinuturile locuite de oameni: nimeni nu prea ştie cine a dus pisica moartă din mijlocul străzii. După o zi-două, ea nu mai e. După câteva ore, nici cadavrul Celui de Al Cincizeci şi patrulea nu se mai afla acolo unde l-au zărit străinii.

Poate că dacă ar mai fi aşteptat câteva zile, Omul Mort s-ar fi putut întoarce fără riscuri în târg; până la urmă, soldaţii tot ar fi plecat. Dar experienţa primei sale reveniri – prea devreme – l-a făcut să nu mai dorească s-o repete. Dacă n-ar fi murit suficient de repede, mai mult ca sigur că ar fi fost ucis cu o armă. Şi aşa a fost o adevărată minune că nici măcar nu l-au atins, atunci când l-au găsit.

Al Cincizeci şi patrulea îşi luă familia şi se îndreptă din nou spre sud. Amintirile despre Plock i-au rămas aşa cum a trăit cei cinci ani acolo şi nu voia să le altereze cu imaginile târgului batjocorit. La Plock nu s-a mai întors niciodată decât cu gândul, iar scribul n-a mai găsit nici o altă atestare despre acel loc.

După aceste evenimente, teama de moarte s-a accentuat iar în sufletul Celui de Al Cincizeci şi patrulea. La Plock, timp de cinci ani, aproape că nu s-a mai transformat în cadavru, şi chiar şi crizele de epilepsie îl cuprindeau tot mai rar şi mai ales în somn. Visele i se reîntorceau în trecut, păstrându-i vii spaimele. Fiul Lui Colludwig avea oroare de somn şi amâna de fiecare dată, cât putea, momentul culcării. “Visele nu sunt decât anticamera morţii”, obişnuia să spună.

După nimicirea neaşteptată a localităţii, moartea se apropiase iarăşi atât de aproape. Şi, ca de obicei, moartea nu venise singură, ci însoţită de întreg cortegiul ei de plăsmuiri: unele concrete, altele difuze, abia întrezărite. Primele, hidoase, târau după ele, rânjind, imprevizibile şiruri de confuze amintiri odioase (întâmplate sau imaginate), rupeau crustele durerilor uitate, năşteau regrete, ofereau suferinţele inutile ale unor alternative nefolosite la timp. Imaginile diferiţilor muribunzi întâlniţi, ale destinului atât de incert al cadavrelor văzute, privirile disperate ale fiinţelor ce mureau şi ale celor ce rămâneau, priviri ce nu se întâlneau niciodată, totul născând întrebări fără de răspuns şi iscând spaima faţă de necuprins şi neînţeles. Celelalte, plăsmuirile confuze din cortegiul morţii, erau tocmai cele ce întruchipau acest sens de necuprins pentru mintea oricărui om sortit pieririi. Ele se arătau şi dispăreau înainte de a se lăsa desluşite, ofereau iluzii şi aparenţe imposibil de verificat, năşteau speranţe timide şi năluci macabre, dădeau prilejul la insuficiente explicaţii savante şi la tainice gânduri fanteziste întrerupte de brutale realităţi macabre. De regulă, nimeni nu este cu totul scutit de aceste năluci, doar că majoritatea oamenilor are grijă, pe cât posibil, să le evite, adâncindu-se în ambiţii şi orgolii punctuale concrete, obosindu-şi energiile în acţiuni cât mai pragmatice.

– Nu-i adevărat, se apăra Al Cincizeci şi patrulea faţă de asemenea argumente, aduse de femeia lui, spre a-l linişti. Odată, de mult, pe când veneam spre nord, am fost luat rob împreună cu toţi cei cu care am călătorit. Şeful tâlharilor era groaznic de crud şi n-a ezitat să schingiuiască un copil în faţa părinţilor, doar pentru a mai primi ceva de la ei, deşi ştia că aceia nu mai aveau ce să-i dea. Tâlharul acela chinuia şi omora nu numai pentru bani, ci şi din pură plăcere. A fost cel mai rău bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Şi, totuşi, într-o seară, stând cu toţii lângă un foc, l-am provocat la o discuţie despre moarte şi l-am văzut la fel de îngrozit ca noi. Ba, mai mult, el a recunoscut că toate crimele sale nu aveau alt scop decât de a-i arăta Morţii cât îi este de credincios şi ce servicii îi face, în speranţa că, astfel, aceea îl va folosi cât mai mult şi-l va lăsa s-o slujească timp îndelungat. Însă eu cred că omul omora, totuşi, şi din plăcere. Nu oricine poate sluji Moartea aşa cum o făcea el.

– Nu trebuie să ucizi pentru a nu te gândi toată ziua la moarte. Poţi să-ţi utilizezi timpul şi cu acţiuni folositoare, insista femeia.

– Ziua te mai opreşti din orice faci, iar noaptea visele vin şi singure. Nu te poţi elibera de moarte. Şi, mai ales, nu te poţi elibera de gândurile care-s asemenea nălucilor.

Discuţiile erau cu totul inutile. Ele nu-l puteau elibera pe Al Cincizeci şi patrulea de rânjetul agresiunii imaginilor hidoase şi confuze, de şirul fără de sfârşit al amintirilor contorsionate şi de întrebările rămase veşnic fără de răspuns. Spaima lui nu era singulară, ea avea să se manifeste înaintea lui şi după ce el nu va mai fi fost, doar că asta nu-l putea consola în nici un fel. Nu multă vreme mai târziu, doctorii bisericii aveau să încerce să dea, dacă nu un răspuns, măcar sfaturi utile pentru modul cum trebuiesc a fi interpretate întrebările iscate de conştiinţa morţii. Se vor naşte, astfel, toate acele artes moriendi, menite mai mult de a stabili reguli pentru despărţirea din şi de lumea aceasta, decât spre a oferi posibilitatea de a privi şi dincolo. Artes moriendi ofereau nişte reguli sortite mai mult a salva aparenţele şi de a da vigoare convenţiilor şi, chiar dacă ar fi apărut şi pentru Al Cincizeci şi patrulea, ele n-ar fi avut cum să-l ajute: ele nu-i puteau izgoni spaimele, ele nu-i puteau răspunde la întrebări, ele nu-i dădeau soluţia nici măcar pentru ceea ce i s-a întâmplat în răstimpul petrecut în momentul unei crize comiţiale sau al perioadei cât duhul lui simula atât de perfect moartea. Asta pentru că atunci când Omul Mort murea, murea cu adevărat, adică nu avea nici o amintire despre acele clipe, ore sau zile. Or, tocmai lipsa acelor amintiri era cea care-l îngrozea cel mai mult: unde s-a aflat în toată acea vreme? Unde se va afla atunci când nu-şi va mai reveni şi nu se va mai întoarce (cel puţin sub acest înveliş) în lumea aceasta? Femeii sale, singura fiinţă cu care mai discuta acest aspect, îi spunea că el, spre deosebire de ceilalţi bărbaţi ori femei, gustă din când în când din moarte şi, chiar dacă nu păstrează nici o amintire de dincolo sau poate că tocmai de aceea, ceea ce-l aşteaptă, mai devreme sau mai târziu, este atât de înfricoşător pentru el. El se întâlneşte cu Moartea de atâtea ori, însă acest lucru, în loc să-l liniştească, nu-l lasă să uite. Te poţi resemna cu gândul morţii, dar nu te poţi obişnui cu el, spunea.

Drama Omului Mort pare paradoxală: el nu era în stare să uite ceea ce nu-şi putea aminti. Exerciţiul morţii repetate nu-l considera decât o cumplită încercare suplimentară şi în nici un caz o pregătire în a înţelege. De aceea, el se amăgea că ar fi fost mai vulnerabil decât semenii săi. Dar noi, ceilalţi, nu trăim acelaşi paradox?

Teama de moarte este teama ancestrală de necunoscut. Cel puţin, aşa se spune. Cu cât este un om mai temător de ce va fi după, cu atât mai greu se desparte de fiecare situaţie ori obiect cunoscut, cunoscutul fiind singurul în stare să-i ofere o relativă siguranţă. Aşa că şi inerţia Omului Mort era mai exagerată ca la cei mai mulţi dintre noi.

Scribul simte nevoia să revină la o mărturisire pe care crede că a mai făcut-o în decursul lungii sale relatări: orice susţinere teoretică, oricât de sclipitoare – ceea ce, desigur, nu se potriveşte defel în legătură cu afirmaţiile sale -, nu este decât un raţionament plăcut minţii, însă nu neapărat şi o regulă după care să se conducă lumea. Cu atât mai comice i se par verdictele exegeţilor, când decretează despre cutare personaj că nu se comportă logic şi despre altul că “aşa ceva nu putea să facă”. De pildă, despre Al Cincizeci şi patrulea, mergând pe această linie, s-ar putea afirma că:

1) Să acceptăm că într-adevăr “cu cât este un om mai temător de ce va fi după, cu atât mai greu se desparte de absolut orice situaţie ori obiect cunoscut, cunoscutul fiind singurul în stare să-i ofere o relativă siguranţă. Aşa că şi inerţia Omului Mort era mai exagerată ca la cei mai mulţi dintre noi” Dar atunci pare cu totul improbabil faptul că fiul lui Colludwig nu i-a putut înţelege acestuia dragostea supremă pentru colecţiile sale, că i le-a atacat ori de câte ori a avut ocazia şi că a plecat şi de acasă din cauza lor. Şi din cauza lor.

2) Însăşi fuga de acasă “nu se potriveşte” în nici un chip cu frica de necunoscut. Iar despre asumarea riscurilor nu putem vorbi decât dacă un asemenea subiect ar fi cu totul disperat. Numai că ni-l amintim pe Cel de Al Cincizeci şi patrulea pătrunzând senin în Plock, mai degrabă înfricoşând lumea, decât părând el speriat. Fapt iarăşi cu totul şi cu totul neverosimil, după acelaşi raţionament.

Desigur că exemplele ar putea continua. “Est modus in rebus” devine o simplă prejudecată, ca atâtea altele, atunci când nu suntem dispuşi să acceptăm imaginaţia aproape nelimitată a lui Dumnezeu.

Iertat să-i fie scribului acest nou discurs cu totul inutil şi să revenim la Omul Mort, la femeia şi la copiii pe care-i cărau după ei, la personajele pe care le-am părăsit de prea multă vreme, atunci când au fugit din târgul lor devastat şi încă ocupat de cei mai leneşi dintre cuceritori. Îi vom ajunge fără prea multe eforturi din urmă, fiindcă viteza lor de deplasare era mai mult decât redusă: dacă în Plock se mai aflau grupuri de prădători, nu era exclus ca şi în împrejurimi să mai dai de alţi duşmani, mai ales că, de regulă, năvălitorii se simt şi ei în siguranţă doar atunci când sunt suficient de mulţi şi, de aceea, nu prea obişnuiesc să se disperseze. Pe de altă parte, unica armă defensivă a fiului lui Colludwig, aceea de a se transforma, la primejdie, în cadavru, era insuficientă câtă vreme se deplasa împreună cu întreaga sa familie.

Încotro s-o ia un tânăr bărbat fricos împreună cu o femeie şi cu trei copii ce depindeau în întregime de el? Încotro o luau, în general, cei ce au scăpat dintr-un măcel şi trebuiau să-şi orânduiască o nouă viaţă? Cei mai mulţi decideau să rămână împreună cu tovarăşii lor de destin şi, fie că se întorceau în localitatea devastată, fie că plecau în bejenie, se amăgeau că turma îi va apăra. Al Cincizeci şi patrulea avea aproape douăzeci şi trei de ani, suferea de crize de epilepsie, trebuia să aibă grijă de femeia şi de copii săi, nu se mai pricepea la nimic altceva decât la a trăi într-o colectivitate, la a efectua muncile pe care le efectuau şi toţi cei din jur şi la a fugi de spaimele zilei şi ale nopţii. Pe drum puteau fi oricând interceptaţi de tâlhari, atacaţi de oşteni răuvoitori, de animale sălbatice sau chiar de iscoadele tatălui. Micul grup a rătăcit vreme de câteva săptămâni prin codrii şi a ocolit toate aşezările omeneşti. Însă marşul acela plin de privaţiuni către un loc neprecizat devenise absurd: nu se mai hrăniseră de mult cu o mâncare adevărată, nu se odihniseră într-un culcuş cât de cât acceptabil, nu le putuseră oferi nici copiilor condiţii măcar relativ normale. Ce rost avea tot acest chin, dacă la capătul său nu se întrevedea absolut nimic?

Încetul cu încetul, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: un prunc, un băieţel, s-a îmbolnăvit de epuizare şi de prea puţină mâncare şi se stinse sub ochii lor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.