Vara rece (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Secretarul şef al lui Formosus simţea cum recădea în istorie: personajele printre care a nimerit erau îmbrăcate după o modă pierdută de secole, feţele le erau pudrate cu grijă, iar tenul uns cu iruri pierdute, aerul pe care-l respirau era îmbălsămat, pe tăvi late de argint se lăfăiau cele mai ciudate prăjituri şi cele mai frumoase fructe pe care tânărul le-a văzut vreodată. Urmărindu-i privirea, cel ce-şi zicea Iulius Romulus Verrus îi spuse că trebuie să-l dezamăgească:

– Nu toate cele pe care le vezi aici sunt originale. Multe cupe s-au distrus de-a lungul veacurilor şi – la fel ca şi strămoşii mei – a trebuit să le înlocuiesc pe cele stricate. Nici vinul nu mai este cel de altădată, însă, în privinţa asta, schimbarea este, crede-mă, în bine. Sclavul meu şef peste vii a fost să înveţe meseria în Iberia de la mauri. El ştie trucuri ce nu i-au putut delecta pe strămoşii mei. Şi bucătăria este în progres, nenumăratele mirodenii venite din Asia n-au stat încă la dispoziţia bătrânilor, nici măcar a bunicului meu. Lumea merge înainte şi ar fi o prostie să n-o adaptăm la cutumele noastre. Altfel, vezi bine, cutumele noastre sunt cele ce se adaptează vremurilor şi sfârşitul este că ele dispar.

Operosus privea vrăjit la cei doi câini mari, ce se odihneau la picioarele gazdei. Din când în când, acesta îi mângâia şi le dădea câte o bucată de carne ori o prăjitură. Dulăii stăteau cuminţi şi savurau afecţiunea stăpânului lor. Dar era evident că, la primul semn, erau gata să sfâşie.

– Nici ei şi nici părinţii lor n-au stat la picioarele părinţilor mei, continuă gazda, urmărindu-i privirea. Nu-i aşa că nu-ţi mai poţi lua ochii de la ei? Asta fiindcă şi ei se uită la tine, chiar când îi oblig să-şi aţintească ochii în ochii mei. Şi Iulius Romulus Verrus îi luă capul unuia dintre câini între palme şi-i apropie botul de faţa sa. Ar fi de ajuns să-i poruncesc şi într-o clipă s-ar afla cu colţii în carnea ta. Poţi să-ţi schimbi locul, în timp ce eu-l ţin aşa, însă el va veni imediat exact acolo unde te vei fi refugiat.

– Păcat că te numeşti Rara Avis, glăsui şi unul dintre oaspeţii casei. E mult mai bine să te numeşti Rara Canis. Mai bine pentru tine şi mai bine pentru stăpânul tău.

Operosus mai stătu câteva minute, refuză să fie servit cu prăjituri, cu vin şi cu trufandale şi plecă fără a aborda măcar subiectul pentru care venise. Acceptă doar să se lase călăuzit de un servitor prin grădina somptuoasă şi rafinat amenajată. Dar scenele acelei zile, cea din interior şi experienţa unui paradis artificial în aer liber, l-au urmărit toată viaţa. Obrăznicia şi indolenţa personajelor îl revolta, dar – totodată – a rămas acolo şi ceva ce îl atrăgea irezistibil. Atunci îşi făcea mai multe cruci şi încerca să se gândească altundeva. De multe ori îi reapăreau în faţă cei doi dulăi şi le mai simţea privirea. Câteodată se percepea în postura câinilor în relaţiile sale cu Formosus. I-ar fi displăcut să se tolănească în faţa scaunul înalt de lemn, pe care obişnuia să stea papa, să se lase mângâiat pe cap de acela şi să primească bunătăţi de mâncat?

După doar câţiva ani, Iulius Romulus Verrus sărăcise îngrozitor, îşi vânduse, rând pe rând, toate averile şi fu găsit ucis de nişte oameni care l-au acuzat că face toate grozăviile posibile în numele zeilor păgâni, găsiţi în grădină. Vila lui a mai renăscut pentru câteva luni, atunci când şeful unor năvălitori s-a instalat în ea, în aşteptarea reuşitei asediului la care a supus Roma. Însă, în loc să intre el biruitor în Cetatea Eternă, Arnulf, venit să fie uns împărat de către papă, l-a surprins jucându-se şi acela de-a patricianul şi l-a ucis. Apoi a distrus întreaga vilă şi grădina rafinată cu toate filagorile, pavilioanele, stâncile artificiale, podeţele, labirinturile şi, bineînţeles, cu toate statuile păgâne. (Operosus n-avea de unde să ştie că desenele acelor amenajări s-au păstrat şi – chiar dacă au fost datate greşit, ca fiind cu câteva sute de ani mai vechi – după mai multe veacuri, ele vor constitui inestimabile surse de inspiraţie pentru arhitecţii şi grădinarii renaşterii. Până şi statuile păgâne vor fi remodelate şi reamplasate într-o ţară în care catolicismul se va comporta triumfător.)

„Păcat că te numeşti Rara Avis, glăsui şi unul dintre oaspeţii casei. E mult mai bine să te numeşti Rara Canis. Mai bine pentru tine şi mai bine pentru stăpânul tău”, îl obseda replica pe Al Cincizeci şi cincilea şi ea trăia în el în cele mai mici amănunte.

Operosus se îngrijea atât de hârtiile secretariatului pontifical, cât şi de întreaga imagine a instituţiei şi a învăţat să se descurce pe cărările atât de încurcate ale diplomaţiei Sfântului Scaun, care îi aduceau aminte de aleile ce se bifurcau în grădinile lui Iulius Romulus Verrus, alei principale, ce se deschideau pentru toată lumea, dar şi alei secrete ce porneau nebănuite din spatele unei statui sau al unui copac gros. Celui de Al Cincizeci şi cincilea i se întâmpla chiar să şi „localizeze” câte un moment din munca sa oficială cu un punct anume din grădina patricianului, un punct născut dintr-o amintire tot mai puţin fidelă¹.

Grădinile amintirii îl învăţaseră că trecutul se modifică fără încetare, că el nu reprezintă un dat, ci, dimpotrivă, îşi are propria viaţă. „Noi vedem lumea doar prin ceea ce am învăţat să desluşim.” Spusele lui Remi şi-au găsit confirmarea într-o frază a Sfântului Părinte: „Dumnezeu ne arată, dar putem noi cuprinde măreţia Lui? Dumnezeu are grijă de noi, nepregătiţii, să nu orbim văzând mult prea mult.” Din similitudinile descoperite în încrengătura realităţilor pontificale şi labirintul din grădina între timp distrusă a lui Iulius Romulus Verrus s-au născut şi alte redescoperiri ale trecutului. De pildă, perioada cât a petrecut-o în Balcani o retrăia acum cu totul altfel decât şi-o amintea. Ocupat doar să-l însoţească permanent pe ucenicul Constantin în munca aceluia, Operosus constată că a trecut pe lângă un mare număr de evenimente despre care habar n-a avut cât s-a găsit la faţa locului, aflând realitatea doar din rapoartele trimişilor papali. Dar care-i realitatea adevărată? Cea simţită sau cea din hrisoave? De pildă, îl cunoscuse destul de bine – credea – pe „ţarul bulgarilor şi al grecilor”, pe Simion, fiul lui Boris, fusese izbit de cunoştinţele clasice ale aceluia, asistase la apostazia lui, dar n-a fost nici o clipă conştient de adâncimea ei. Faţă de consecinţele de curând anihilatului stat paulician al lui Karbeas şi a nepotului aceluia, Chrysokeir („Mână de Aur”), faptele lui Simion i se părură atunci mult mai puţin relevante. În cancelariile lui Formosus se anticipa răul şi tendinţele de apropiere tot mai strânsă a bulgarilor de Bizanţ. Chiar posibilitatea unei coregenţe a lui Simion cu bazileul n-a fost pierdută din calcul, până şi încoronarea lui Simion la Constantinopol de către patriarhul Nicolae I Misticul a fost destul de exact anticipată. Trecutul şi viitorul se amestecau în scrierile la care avea un atât de nesperat acces. Al Cincizeci şi cincilea nu mai ştia nici el însuşi, de multe ori, ce a aflat din trăiri şi ce a aflat din scrieri. O cancelarie nu este o lume paralelă cu lumea concretă, ea se întretaie de nenumărate ori cu aceasta din urmă, astfel încât concluziile sunt cu atât mai greu de tras. Mai ales că Vaticanul a ajuns să fie situat în centrul lumii, ca o axă în jurul căreia se învârtea roata istoriei: nici egiptenii, nici grecii, nici romanii n-au fost înconjuraţi din toate părţile de atâtea ameninţări concrete. Pe vremuri, doar pâlnia Orientului se revărsa fără de încetare peste axa lumii. Dar şi de acolo au venit, adesea, mai multe legende decât lovituri reale. Acum soseau semne extrem de concrete din toate cele patru direcţii ale rozei vânturilor şi întreaga lume a primit noi dimensiuni, ceea ce necesita şi o rescriere a istoriei.

Operosus trăia într-un laborator al facerii şi aerul avea acolo cu totul alte consistenţe decât eterul din lumea de afară. Deşi din aerul de acolo, din interior, se zămislea totul, parcă aerul acela nu coresponda decât prin orificii subţiri şi întortocheate cu lumea înconjurătoare. Când mergea singur ori însoţindu-l pe papă în şantierele bisericilor, Al Cincizeci şi cincilea nota doar cifre şi sume de bani. Odată, la revenirea de la o inspecţie de la restaurarea bazilicii Sfântului Petru, secretarul încercă să-şi readucă în memorie drumul parcurs la întoarcere, însă nu-i reveniră în minte decât datele pe care trebuia să se grăbească să le treacă în registre.

Doar la locul său de muncă, Rara Avis era cu adevărat el. Aici se afla ca într-o biserică în care oficia el însuşi. Încăpere lui era frumoasă, lumina pătrundea ziua prin vitralii opulente, iar noaptea din candelabre maiestuoase, lampadare valorând unul mai mult decât o cireadă de vite, pereţii goi de aiurea erau aici ascunşi de rafturile cu manuscrise sau acoperiţi cu cruci şi relicvare, bolţile erau îmbrăcate cu mozaicuri, din tavane cădeau baldachine, aduse la Vatican din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, pietrele care le ornau străluceau din când în când ca nişte ochi vii. Şantierul de lucru al lui Operosus era luxuriant, dar ceea ce era mai important, trăia prin el însuşi. Laboratorul secretarului şef oferea singura justificare juridică pentru orice se întâmpla în lume: de la faptele mici la cele importante. Acolo se afla creuzetul miraculos al moralităţii, acolo se afla axa lumii. Dacă nu i-ar fi fost frică de binemeritatele acuze de trufie, funcţionarul ar fi pus ca firmă pentru sala sa: „Axis mundi”. N-a făcut-o, însă acesta a fost orgoliul său ascuns. Cancelaria papală ducea o viaţă unică pe lume, iar Operosus avea privilegiul de a trăi tocmai acolo.

Regula benedictină era foarte clară şi prevedea, pentru fiecare călugăr, circa 1500 ore de lectură pe an. Secretarul şef depăşea cu mult această obligaţie şi, uneori, chiar şi pe stradă, avea impresia că nu face decât să afle conţinutul unui manuscris. Dealtfel, cărţile au o logică a lor, logică pe care în viaţa de afară Al Cincizeci şi cincilea nu reuşea s-o afle. În cancelarii şi în scriptoria nimic nu era întâmplător. „Papirusul şi pergamentul sunt mult mai scumpe şi mai fragile decât viaţa. Papirusul şi pergamentul nasc istoria, o păstrează şi o modifică. Pentru o Biblie este nevoie de pieile a mai multor sute de oi. Pentru un trai bicisnic e prea mult şi o singură oaie” cita fiul Omului Mort şi nu se ştie dacă el era autorul vorbelor ori le-a preluat de la un clasic.

Timpul a trecut. Timpul s-a terminat. Formosus a murit în anul 896 după Christos, iar succesorul său, Bonifaciu al VI-lea nu i-a supravieţuit decât şase săptămâni. Odată cu Ştefan al VI-lea începea perioada socotită drept cea mai ruşinoasă din istoria Vaticanului, „pornocraţia”. Timp de peste treizeci de ani, papii se vor succeda în urma unor crime oribile, iar adevăraţii conducători, cei lumeşti, îi vor manipula după voie. Din pietate pentru instituţia pontificală, tragedienii nu vor introduce în capodoperele lor subiecte care ar fi trecut în umbră nenorocirile antice, se va spune mai târziu. De parcă nenorocirea cuiva ar putea fi comparată cu nenorocirea altcuiva… De parcă secolul X – cu suverani puternici schilodindu-şi şi omorându-şi pe toate meridianele predecesorii pentru a fi stârpiţi, la rândul lor, în mod îngrozitor, de către urmaşi – ar fi fost mai cumplit decât alte perioade. Doar că „secolul întunecat” s-a distins prin atâtea grozăvii încât omenirea a încercat să se protejeze şi a refuzat să şi-l mai amintească. (Dacă există un sens pentru „uitarea de protecţie”, secolul X reprezintă cel mai bun exemplu.) Şi, în felul acesta, au fost omise şi eroismul unor făptuitori, şi demnitatea unor eroi, şi lucrarea unor cu adevărat mari învăţaţi. Nu numai despre epoca zisă „pornocraţie” nu au prea scris poeţii şi tragedienii renaşterii, însă nici despre crimele din Bizanţul acelor ani şi nici despre cele de aiurea din acel veac. Secolul al X-lea trebuia uitat în întregime.

Lui Bonifaciu i s-a dat tripla coroană spre a fi un exemplu pentru cei ce-l vor urma. Un mirean, Lambert, – mânat de către mama sa, Agiltrudis, – îşi începea răzbunarea asupra lumii prin acel scurt pontificat. Bonifaciu a murit (aşa cum a murit) sub privirile viitorului papă Ştefan al VI-lea. Iar acesta trebuia să ţină minte. Adevărul era că lui Lambert îi şi plăcea ceea ce se cerea de la el. Agiltrudis reprezenta un roman în sine. Biografia ei a fost cu grijă ştearsă din anale de succesoarele ei din stirpea lui Teofilact, cel ce va interpreta el, puţin mai târziu, rolul lui Lambert. Agiltrudis provenea dintr-o familie de conţi din nord şi fusese căsătorită de foarte tânără cu unul dintre cei mai bogaţi aristocraţi din Roma, în încercarea mai amplă de „a-i potoli pe sălbatici în prea desele lor răbufniri de jaf împotriva civilizaţiei”. Numai că „sălbaticii” erau de acum şi ei creştini, chiar dacă mulţi dintre ei nu prea fuseseră întrebaţi atunci când s-au lăsat botezaţi. Tânăra femeie, se spunea, fusese cu totul remarcabil de frumoasă atunci când a venit la Roma şi soţul ei o învăţă rafinamentul unei vieţi pe care ea – în ţinuturile reci de unde venise – nici n-ar fi putut-o bănui. Dar acelaşi soţ grijuliu avea mereu nevoie de bani aşa că, din când în când, îşi închiria nevasta celor dispuşi să-l scoată din necazurile-i financiare. De unul dintre amanţii astfel întâlniţi s-a şi îndrăgostit Agiltrudis. Doar că dragostea se pare că n-a fost reciprocă. De câteva ori femeia încercă să fugă înapoi în ţinuturile natale, fu, de fiecare dată, adusă înapoi şi pedepsită, uneori chiar sub forma unor adevărate spectacole mondene, în prezenţa unor oaspeţi de-ai soţului ei. Ultima oară, într-o petrecere special organizată şi la care a fost invitat şi fostul ei iubit împreună cu soţia aceluia. Umilinţa la care a fost expusă atunci – în faţa atâtor foşti iubiţi idealizaţi, foste rivale zâmbind cu satisfacţie, foşti şi prezenţi servitori obraznici a schimbat-o pentru toată viaţa. În timp ce doi călăi negri, un bărbat şi o femeie, îi torturau trupul pe îndelete şi cu ştiinţa de a nu o desfigura, prezenţa atâtor martori o durea mai mult decât suferinţele fizice. Umilinţa îngrozitoare ţipa mai mult din ea decât carnea agresată. Acel spectacol a durat mai mult decât ar fi putut ea crede că ar putea suporta un om. Şi mai ales o femeie. Apoi durerile au trecut, pielea s-a refăcut fără urme, însă icnetele de satisfacţie ale martorilor umilirii ei cumplite au urmărit-o toată viaţa. Iniţial, Agiltrudis a cerut să-i fie permis să se retragă într-o mănăstire, unde, se pare, a şi stat o vreme. Apoi, se zice, a fost alungată şi de acolo şi s-a reîntors la Roma. După scurtă vreme, soţul îi moare în condiţii suspecte, iar fiul ei, de şaisprezece ani, devine unul dintre oamenii cei mai bogaţi ai timpului. Scribului i-a fost foarte greu să afle de unde s-a ivit, atât de brusc, averea descendentului unui tată mai degrabă scăpătat. În mod oficial, se pare că Lambert ar fi profitat de o molimă care i-ar fi ucis mai toate neamurile, lăsându-l pe el drept unic moştenitor. Cât a colaborat Agiltrudis, răzbunătoarea sa mamă, cu epidemia este doar de bănuit, însă nu se mai poate azi demonstra. Oricum, femeia a învăţat din toate păţaniile ei că doar puterea te mai salvează de umilinţe, la fel cum doar forţa stăpânului le poate răzbuna pe cele îndurate. Iar puterea lumească nu i se părea suficientă, întrucât aceea s-a dovedit de prea multe ori efemeră.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.