Vara rece (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

În Miracula, Ţipor şi A Cincizeci şi una îşi fac apariţia în cadrul unei succesiuni nesfârşite de strigoi. Unii au ajuns acolo cu o lună înaintea lor şi au plecat, alţii mai erau de faţă. Ca toate spiritele venite din afara aşezământului, ele aveau o constituţie vizibilă schimbătoare. În carte scrie că, de foarte multe ori, un câine sosit din pustiu se transforma chiar sub privirile monahilor într-o fecioară sau într-una dintre Furii ori într-o Gongoră venită parcă de pe tâmpla unui templu păgân. Şi, la fel de des, un oaspete înfiorător la început, putea să se insinueze într-o fiinţă blândă pe parcurs. Ţipor şi Eva ar fi produs un alt fel de iluzie: evreul ar fi trecut în trupul fetei, iar fata în cel al bărbatului. După o vreme, amândouă spiritele s-au ascuns în acelaşi corp, însă, la plecare, s-au găsit iarăşi ca două fiinţe distincte, îmbrăcând înfăţişările dintâi.

Ca şi pe scrib, cu o mie două sute de ani mai târziu – precizare rebarbativă în contextul încremenit al Sinaiului – călugării i-au petrecut până la o “răspântie”: acolo unde nimicul se întretaie cu nimicul. Fiindcă răspântiile sunt locurile unde apar şi dispar stafiile, acela era punctul nimerit unde să fie duşi şi ei. La rândul său, de acolo, scribul s-a descurcat nesperat de uşor în dorinţa de a ajunge la un drum adevărat. Probabil că nici lui Ţipor şi nici Evei nu le-a fost mai greu să revină în lumea cea mare, deoarece, după cum a reuşit să ajungă fără nici un ghid la Ahrun, este de presupus ca evreul să fi ştiut să plece şi singur din acel loc. După aproximativ o oră de mers, scribul privi înapoi şi nu mai deosebi “răspântia” şi privi înainte şi zări în depărtare o aşezare unde izbuti să-şi astâmpere setea cu o sticlă de Pepsicola.

Evreul n-a făcut decât s-o scoată pe Eva din deşertul Nib, acolo unde norul întunecat şi rugul luminos i-au călăuzit şi pe strămoşii săi din robia egipteană. Atunci Dumnezeu i-a dus pe iudei patruzeci de ani prin pustie pentru a-i face să supravieţuiască stării de sclavie, acum Eva a sălăşuit un timp nedefinit în fantomatica aşezare monahală spre a se despărţi de o viaţă anterioară lipsită de atribute umane tradiţionale.

Scribul îl părăseşte din nou pe Ţipor, lăsându-l în captivitatea unor negustori sirieni, pe care el i-a oprit pe drumul caravanelor. Aceia îl ştiau prea bine. Ei nu l-au omorât pentru că nu aveau ce jefui de la o fiinţă ce nu purta asupra ei decât o singură monedă. Dar banul acela părea să se autoînmulţească. Chiar dacă i-l luai, chiar dacă îl dezbrăcai la piele şi te convingeai că nu mai ai de ce să-l lipseşti, doar peste puţină vreme el îţi putea oferi o nouă monedă. Tot una singură. Era ca o găină ce dădea mai zilnic un ou de aur. Omorând găina, riscai să pierzi şi ouăle virtuale¹.

Ţipor plecă împreună cu sirienii, mai mult protejat de aceia decât robul lor. Mai târziu, aflându-se într-un mediu mai favorabil, el se va face nevăzut şi va reapare abia în istoriile urmaşilor Evei.²

Eva îşi continuă drumul singură. La Ahrun ea simţise că nimic nu e altfel, că peste tot lumea e la fel. Reminiscenţele din cimitirul de lângă Roma i-au răscolit percepţiile şi în Deşertul Nib din Sinai. Eva a învăţat acolo măsura pericolului: nici exagerată, nici evitabilă, primejdia perpetuă face parte din viaţă. Oamenii Mâinii Albe n-au fost niciodată prea vorbăreţi, iar după uciderea căpeteniilor, în A.D. 768, cuvintele au devenit tot mai rare în locurile acelea. Urmaşii lui Finio nu mai vorbeau decât între ei şi după ce se încredinţau că nu se mai află nimeni de faţă. Ordinul Greşiţilor şi Cei De Două Ori Greşiţi urmau acelaşi obicei. (Cei din Ahrun mimau totuşi conversaţia.) Dar nici ceilalţi oameni nu spuneau ceea ce aveau cu adevărat de comunicat decât tot în intimitate şi ferindu-se de urechi străine. Robii în cala vaporului musulman, marinarii de pe punte, peste tot se vorbea cu numeroase precauţii. Nici animalele, printre care a trăit atâta vreme şi al căror grai îl înţelegea, nici animalele nu se comportau altfel, neîntâmplându-se ca două exemplare din aceeaşi specie să comunice cu adevărat decât atunci când se credeau nesupravegheate. Deşi, la fel ca şi în privinţa oamenilor, şi animalele vorbesc limbi diferite şi nu se înţeleg între specii.

Eva a învăţat că peste tot lumea este la fel. Traversarea istmului, cu orizonturile atât de apropiate, a marcat-o definitiv. A Cincizeci şi una a realizat că mările se îngustează, şi-a amintit că ea a fost născută printre oameni, că mama ei a fost o femeie şi că sângele o chema îndărăt spre semenii ei. Încă foarte tânără, Eva trăia pentru prima oară dorul de oameni: dintre toate relele, faptul de a fi apărat din mulţime şi de mulţime părea răul cel mai mic. Din biografia ei lipseau mai mulţi ani şi ea dorea să-i recupereze cât mai grabnic. Ceea ce i-a schimbat în întregime felul de a fi: reveria dispărea şi în locul ei îşi făcea apariţia un dor de acţiune ce nu mai avea răbdare. Dorea să iubească şi să fie iubită, să fie acceptată, să se confunde cu cei de un soi cu ea. Dorea să se contopească tuturor acelora. Sentimentul de securitatea îl percepea acum printre cei de care până atunci fugise. Doar în orgasm nu există spaimele trecutului şi frica de viitor. Doar în orgasm trăim numai prezentul.

Ce s-a întâmplat, de fapt? De unde această metamorfozare? Dintr-o iluminare divină, spun primele cântece. Dintr-un demers al diavolului, răspund cele de mai târziu. Din taina aşezământului de la Ahrun, ar fi spus monahii, ei care au fost martorii atâtor transformări infinit mai rapide şi mai năstruşnice. Dintr-o dezvoltare fiziologică normală, ar zice scribul – care nu ştie cât a adăstat tânăra femeie printre călugări, câtă vreme n-a fost agresată şi câtă vreme a avut la dispoziţie pentru a duce, pentru prima oară, o viaţă de om printre oameni. Minunea, oricum, s-a produs. Altfel n-ar fi putut continua nici cântecele. Nici analele scribului.

Eva nu dorea bani (despre care nici nu ştia încă mare lucru), nu dorea să fie admirată, nu dorea nimic altceva decât să nu fie deosebită de celelalte femei, pe care le-a urât atât şi care îşi duc traiul cenuşiu în mijlocul haitelor umane. Fiindcă, orice ţi s-ar întâmpla, atât timp cât eşti acceptată de ai tăi, necazurile şi nenorocirile se împart între toţi. Şi e mai uşor. După experienţele prin care a trecut, Evei îi trebuia un bărbat, un om ca toţi oamenii, o certitudine şi o pavăză în credinţele şi obiceiurile lui şi ale celor din care se trăgea el. Şi îi mai trebuia Evei mâncare spre a putea supravieţui. Atât şi nimic mai mult. Şi Eva a mai învăţat că prea mulţi masculi reprezintă întoarcerea la incertitudine. (Uimitor la câte concluzii a ajuns Eva în aşa scurt timp! Şi la câte va mai ajunge! Dar modificările reprezintă farmecul basmelor şi al amintirilor vieţii.)

A Cincizeci şi una dădu târcoale primului sat întâlnit în cale, observă cu atenţie forfota zilnică de acolo şi privi cu jind la nopţile tihnite ale băştinaşilor. Ea încercă se deprindă de la distanţă cum să se îmbrace, cum să se poarte, cum să vorbească. Din când în când, se furişa în vreo colibă şi-şi fura de mâncare. Iniţial, asta nu părea să constituie o problemă, animalele – cu care se înţelegea – o ajutau. Însă, pe măsură ce învăţa felul de a fi al oamenilor, constată că are dificultăţi tot mai mari de a comunica în graiul păsărilor şi al fiarelor, grai pe care nu l-a uitat niciodată cu desăvârşire, dar pe care, mai târziu, a ezitat să-l mai folosească.

Când s-a simţit destul de pregătită, s-a îmbrăcat şi s-a pieptănat la fel ca şi femeile din sat, “împrumutând” de acolo şi cele necesare pentru aceasta. Apoi a plecat mai departe. De data asta, nu sălbăticiune singură prin deşert, ci femeie rătăcită în lume.

Nimic nu e nou pe pământ: nici în credinţă, nici în fapte. Vechiul Testament a făcut posibil Noul Testament, iar Noul Testament, împreună cu Vechiul Testament îşi regăsesc importantele personaje printre cei douăzeci şi nouă de profeţi ai Coranului. Lui Mahommed, Arhanghelul Gjibrail (Gabriel) – Duhul Sfânt – i-a relevat Coranul. Înainte de aceasta, viitorilor creştini Dumnezeu le-a vorbit prin Fiul Său; şi mai înainte, evreii au primit Cuvântul prin Moise. Atât acesta, cât şi Iisus şi Mahommed se regăsesc printre profeţii coranului. Toţi trei îşi duc soliile către popoarele lor, însă islamul îi recunoaşte pe toţi trei, chiar dacă în surele medinense ne este descrisă încercarea total eşuată a lui Mahommed de a se apropia de evrei şi chiar dacă luptele dintre arabi şi creştini vor dura numeroase secole. Respins de evrei la Medina, după ce le-a arătat credincioşilor săi că trebuie să se îndrepte spre Ierusalim, înainte de a-i orienta spre Mekka, Profetul, prin urmaşii săi n-a reuşit să realizeze nici apropierea faţă de creştini, numeroasele tentative de alianţe matrimoniale la cel mai înalt nivel eşuând şi ele. Dar Coranul, aşadar, este prefigurat de Noul Testament, iar Noul Testament de Vechiul Testament, iar totul este dat de Dumnezeu. El a scris toate şi cărţile nu fac decât să amintească de toate. Eva a plecat izgonită din Rai şi a ajuns în jurul lui 770 la Bagdad. Sosită în cel mai mare oraş al lumii, ea nu era decât o femeie oarecare şi nu un semn, deoarece ea nu-i aducea nimănui aminte de Cealaltă Evă şi nu reprezenta decât una dintre nenumăratele imigrante venite din lumea nesfârşită ca să întregească milionul de locuitori ai nemaivăzutei metropole. Şi, iată, A Cincizeci şi una a ajuns o femeie dintre cele multe, aşa cum şi-a dorit.

Prinţul celor O Mie şi Una de Nopţi abia se născuse şi la etatea de cinci ani devenise de acum comandantul unei expediţii militare, iar doi ani mai târziu “conducea” o armată aptă de a-i înfrunta chiar pe bizantinii în direcţia cărora se îndrepta. Eva a înţeles repede adevărul concret al Coranului, după care cele nouăzeci şi nouă nume ale lui Dumnezeu se oglindesc în cele nouăzeci şi nouă calităţi ale Acestuia, calităţi risipite peste tot în lume. Mai dense ca oriunde, la Bagdad parcă toate minunile s-au îngrămădit la un loc, copleşindu-i pe oameni sub povara splendorii.

Scribul, desigur, nu cunoaşte suficiente amănunte despre cum a ajuns A Cincizeci şi una în capitala lui Al Mahdi, cum a străbătut mările, râurile şi pustiurile, cine a ocrotit-o şi cine a călăuzit-o până să ajungă în familia unui dregător sclav. Scribul o regăseşte în marea piaţă din al-Karkh, pe malul drept al Tigrului. Nu este de mirare că Eva s-a oprit aici: ea venea dinspre sud-vest şi cartierul era suficient de fabulos spre a o năuci cu totul şi a o face să-şi caute alinarea acolo. Printr-o asociaţie de idei pe care doar ea putea s-o facă, imensa piaţă (lungă de vreo doisprezece kilometri şi lată de vreo şase, am spune azi) îi amintea de cimitirul primei ei copilării: acolo cvartalurile de morminte erau riguros aliniate după starea socială şi după credinţa decedaţilor, aici o ordine asemănătoare împărţea spaţiul pe meşteşuguri şi în funcţie de soiul mărfii expuse. Şi într-un loc şi în celălalt, cei veniţi de afară ştiau doar atât cât trebuiau să ştie pentru a câştiga timp şi pentru a nu se rătăci. Însă, peste cele cunoscute de toţi, peste severa rânduială ce nu părea să poată fi călcată, funcţionari misterioşi statorniceau legi menite a fi aplicate de toţi, chiar dacă nu le erau accesibile decât iniţiaţilor.

Eva n-a venit singură la Bagdad, ci, aşa cum s-a spus, făcând parte din familia unui sclav puternic. Este puţin probabil ca ea să fi fost una dintre soţiile oficiale ale aceluia, dar faptul că stăpânul ei fusese amiral al califului ne face să credem că ea ar fi venit în capitala imperiului pe ape. (Sigur, acel amiral-sclav nu-şi căra întreaga familie după el pe mări, însă probabil că, în drum spre casă, a racolat-o şi pe tânăra femeie. Ce nu-şi dorea decât să fie racolată.) Dar în cazul acesta, Eva ar fi trebuit, odată ajunsă în metropolă, să se mute în reşedinţa – probabil încăpătoare – a stăpânului ei. Ea s-a oprit, totuşi, la al-Karkh şi n-avea să treacă niciodată Tigrul, din motive ce s-au pierdut în puţul timpului unei biografii prea umile şi prea îndepărtate. Bunul cititor nu trebuie să tragă concluzii pripite: sigur că un sclav înalt dregător este ceva greu de înţeles astăzi, la fel ca şi traiectoria urmată de o femeie venind din anturajul demnitarilor în cel al negustorilor. Dar “Neguţătorul cinstit va sta la umbra tronului lui Allah” a spus Profetul, iar printre primii califi s-au găsit negustori importanţi, care ar fi preferat “să moară pe o cămilă într-o călătorie de afaceri decât să fie ucişi într-un război sfânt”. O asemenea frază nu reprezenta nicidecum o blasfemie. Şi nici drept trădare nu era percepută. Excelenţi războinici, cuceritorii unei jumătăţi a lumii, încântaţi de poezie şi de poveşti minunate, arabii iubeau viaţa şi tot ceea ce o putea înfrumuseţa. Căci, asemenea romanilor pândiţi de starea de otium şi a “modernilor” cuprinşi de spleen, şi ei deveneau din când în când conştienţi de zădărnicia vieţii şi de micimea şi aparenta inutilitate a trecerii noastre prin eternitate. Doar artiştii şi femeile mai sunt în stare să ne consoleze în asemenea momente dulci-amare. Iar Eva şi-a asumat un asemenea rol. Un rol ce i se potrivea de minune. Eva care – prin străbuna ei – l-a izgonit pe om din fericirea solitară şi nesfârşită şi l-a aruncat în vâltoarea luptei pentru supravieţuire, pentru satisfacerea orgoliilor şi pentru o parcelă a unui surogat de rai, Eva era şi cea mai potrivită pentru a-l călăuzi pe muritor în scurte plimbări pe nişte teritorii doar de ea cunoscute. A Cincizeci şi una era zveltă, plăpândă, aparent uşor vulnerabilă. Părul ei bogat şi neobişnuit de lung, deşi se cuvenea să fie acoperit, nu putea rămâne secret. (Nu era o excepţie într-un conglomerat de cartiere născute din conglomerate de excepţii. De pildă, celebra Zeim al-Mawasif: după ce însoţitoarele ei i-au potrivit pe cap cununa şi diadema cu mărgăritare, “i-au împletit părul frumos şi negru, înmiresmat cu mosc şi ambră, în douăzeci şi cinci de cosiţe care-i atârnau până la călcâie” – A 656-a Noapte. Şi, oricât de frumoasă, oricât ar fi dorit să fie – Zeim al-Mawasif nu era o excepţie. Bagdadul era un diamant cu nouăzeci şi nouă de suprafeţe, fiecare cu splendorile sale, repetându-se după o imaginaţie depăşind cu mult mintea unui singur om.)