În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Scena era bine proporţionată în timp şi se termina la fel de neaşteptat pe cum a început. Bolnavul era lăsat lângă un borcan cu ceva greu de recunoscut într-o licoare densă şi Al Cincizeci şi şaptelea se întorcea la pupitrul lui. Lumina de acolo era tot mai puţină şi momentul se prelungea greu suportabil. După o lungă, foarte lungă perioadă mută, se auzea din nou vocea Spiţerului, dar suferindul nu-i mai putea desluşi faţa. Însă îi mai resimţea, din plin, atingerea rece a mâinii, atunci când acela s-a pogorât să-l plimbe prin cameră. Amfitrionul îi transmitea pacientului de ce afecţiune suferă şi ce leacuri va trebui să ia. El nu dădea niciodată un prognostic şi se limita doar la repetarea de mai multe ori a modului cum trebuie administrat medicamentul indicat. Pe un perete scria mare: “Nu există boli, ci numai bolnavi”. Pacienţii nu prea se uitau acolo, însă Spiţerul le ţinea un scurt discurs – întotdeauna acelaşi -, prin care, cu cuvintele lui Galen, le amintea solicitanţilor că este sarcina lui să stabilească exact cantitatea leacurilor în funcţie de puterea bolnavului de a le asimila. Aşa că mai repeta o dată cât, când şi cum trebuie să fie luate medicamentele pe care le-a dat celui care se afla în faţa sa şi nimănui altcuiva.
După care gazda lovea un gong ce răsuna prelung. Audienţa s-a terminat. Un secretar intra în încăpere, mergea la pupitrul maestrului, primea de la acesta un săculeţ, un vas sau o cutie, câteodată mai multe obiecte pentru acelaşi suferind, i le înmâna bolnavului şi-l conducea afară.
Urmau câteva minute până ce omul îşi revenea din emoţia trăită. Cei ce-şi aşteptau rândul priveau profund marcaţi la cât de transformaţi erau pacienţii care s-au bucurat de privilegiul de a fi fost primiţi de Spiţer. Misterul şi orizontul de aşteptare deveneau şi mai mari. Nimeni nu întreba nimic, întrucât, înainte de a fi primit în sala minunată, fiecare individ era pus să promită că nu va divulga niciodată şi nimănui ceea ce a trăit acolo1. Fiindcă (şi) de acest legământ se lega vindecarea sa, pacientul respecta întocmi taina. Singurul lucru pe care-l destăinuiau toţi cei ce au trecut prin atelierul Celui de Al Cincizeci şi şaptelea era îndemnul pe care l-au auzit de la secretar, atunci când au fost părăsiţi singuri în încăpere: “Aşteaptă, roagă-te şi linişteşte-te pentru că vei fi primit!”.
Iar misterul şi faima consultaţiilor Spiţerului creşteau. Şi tot creşteau.
Al Cincizeci şi şaptelea a trăit la Constantinopol între 928 (?) şi 961, menţinându-se în graţiile unui suveran, Romanos I Lacapenos, ce a reuşit să se menţină multă vreme pe tron, până ce a fost trădat de propriii săi fii. Însă Spiţerul a fost un personaj destul de cunoscut pentru a fi menţionat pe larg şi de către celălalt bazileu, împăratul filosof Constantin Porphyrogenetul şi şi-a păstrat statutul special şi sub fiul acestuia, Romanos II. Cei trei stăpâni ai Bizanţului au fost firi cu totul deosebite, primul – un om cu o cultură rudimentară, însă un foarte abil manager, al doilea – intelectualul cel mai rasat dintre toţi ocupanţii tronului împărăţiei de răsărit şi, poate tocmai de aceea, fără o influenţă deosebită în cârmuirea efectivă a lumii, iar ultimul – un destrăbălat notoriu, sclav al simţurilor şi total dezinteresat de ceea ce nu i le satisfăcea pe loc. În ciuda deosebirilor atât de evidente, relaţia Spiţerului cu toţi trei a rămas constantă: Al Cincizeci şi şaptelea constituia acea perlă a coroanei ce conţinea puterile mistice ale ştiinţei vindecării, fiind tot timpul tratat ca atare.
Cum capitala de răsărit nu a cunoscut, în tot acel răstimp, tulburări deosebite – cu excepţia depunerii lui Romanos I şi a ridicării lui Constantin, trecând şi acel moment repede şi fără vărsare de sânge -, traiul Spiţerului ne apare ca unul dintre cele mai împlinite şi liniştite dintre toate vieţile străbunilor şi urmaşilor săi. Iată, când nici n-a mai sperat să dea de un răgaz de pace, scribul a crezut că ar fi nimerit – chiar în “veacul întunecat”! -, împotriva oricărei aşteptări, un astfel de destin. Aşa ne este înfăţişat în mărturiile vremii, atunci când este pomenit, iar cei treizeci şi trei de ani petrecuţi în capitala Bizanţului s-au desfăşurat fără evenimente majore şi în spiritul renumelui de care se bucura taumaturgul. Mai mult, ştim că s-a căsătorit şi că a avut doi copii1, dintre care fiul mai mare va continua şirul.
Şi situaţia materială a Celui de Al Cincizeci şi şaptelea era mai mult decât bună şi puterea emanată în jur depăşea vremelnica influenţă a unui dregător oarecare. Poziţia sa era singulară şi nu s-a ivit nici un rival serios apt să urzească intrigi împotriva sa. Totul, leacurile cunoscute şi ceremonialul misterios, îl făceau deţinătorul unei forţe de temut pentru orice om, întrucât fiecare individ-om ţine tot timpul minte că, indiferent de rang, nu este decât o fiinţă muritoare, a cărei viaţă poate fi oricând stricată sau întreruptă în întregime2. Şi, pentru a nu exista nici un dubiu, un moment al canonului ceremonialului “discuţiei” din încăperea de primire era că Al Cincizeci şi şaptelea îi amintea pacientului, pe un ton sumbru şi la un anumit moment cu grijă ales, “Tu vei muri!” Sentinţa era irevocabilă şi înspăimântătoare, chiar dacă urma şi adaosul: “Ţine minte, tu vei muri, chiar dacă nu ştii când se va întâmpla asta!”. Probabil că, în secolul XXI, oamenii ar fi recepţionat remarca drept o lipsă de seriozitate ori drept un banc răsuflat. Nu acelaşi lucru se întâmpla în atmosfera premoniţiei apropiatului sfârşit al lumii, într-o odaie plină de obiecte solemne, respirând un aer încărcat de gravitate.
Spiţerul a fost un personaj puternic.
Convins de succesul constant a eroului, precum şi de viaţa-i lipsită de accidente majore, scribul s-a pregătit să încheie această biografie cu perioada cretană, perioada ultimilor său ani. Doar că nu ne-au rămas numai cele câteva mărturii ce atestă traiul Spiţerului, ci şi (o parte dintre) lucrările lui. Ceea ce frapează, de la bun început, este că nimic din liniştea aşteptată nu răzbate dintre rândurile acestui autor, pe care, măcar pe el, scribul l-a considerat mulţumit şi ferit de ori ce fel de griji.
Prima lucrare, opus 1, în ordinea cronologică a întocmirii operei, cel puţin prima pe care a găsit-o scribul, reprezintă un comentariu la scrierile lui al-Junayd din Bagdad (pe numele său întreg, Abu al-Qasim ibn Mohammad ibn al Junayd al Khazzaz). Surpriza scribului a fost mare, nu numai fiindcă a dat de sufletul unui Spiţer nebănuit, însă cu totul surprinzătoare se dezvăluie şi instrucţia autorului. Al Cincizeci şi şaptelea folosea o scriere frumoasă, o limbă bogată şi o acurateţe în exprimare care-l aşează printre cei mai desăvârşiţi stilişti ai vremii sale. Întrebarea firească vine de la sine: unde s-a format fiul lui Recidivus? Scribul înclină să creadă că avem de a face cu un autodidact deosebit de înzestrat, însă lipsa informaţiilor nu permite decât supoziţii. Oricum, după cum se vede, biblioteca din camera de lucru nu a fost folosită doar ca un decor bun de a impresiona pacienţii, iar tihna şi preocupările îi puteau prilejui tânărului autor atât răgazul, cât şi motivaţia perfecţionării. Numai că toate astea au venit mai târziu: comentariul la al-Junaid datează din anul 930, adică la abia doi ani de când s-a stabilit Spiţerul la Constantinopol şi într-o vreme când faima sa încă nu era sugerată de nimic, când nu primise încă impozantul sediu de la intersecţia centrelor de interes al capitalei imperiului.. Să mai specificăm că Al Cincizeci şi şaptelea şi-a început ascensiunea socială abia cu doi ani mai târziu, atunci când i-a însoţit pe Ioan, domesticul scholelor şi pe logothetul Theodor în expediţia din nordul Balcanilor şi când, la revenirea în metropolă, îl lecuise pe împărat de o cumplită mâncărime a pielii. Însă, în primul rând, ceea ce este mai frapant, la data conceperii comentariului, personajul nostru nu avea decât şaisprezece ani. Din nou: cunoscându-i peripeţiile copilăriei, este greu de înţeles de unde şi-a procurat, brusc, băiatul erudiţia şi stilul impecabil. Impecabil încă de la prima operă atestată. Scribul şi-a pus şi ipotezele unei false atribuiri, ca şi a unei greşite datări a lucrării. Însă toate indiciile ţinând strict de text nu îndreptăţesc nici prima şi nici a doua supoziţie. Acestea sunt doar câteva dintre întrebările în faţa cărora scribul trebuie să-şi arate cu umilinţă neputinţa.
Comentariul porneşte de la afirmaţia lui al-Junayd, după care ”Cel viu este cel a cărui viaţă se fundează pe cea a Creatorului său, şi nu cel a cărui viaţă se bazează pe existenţa formei sale corporale; fiindcă realitatea vieţii sale este moartea, prin moarte dobândind acces treptat la Viaţa primordială”. Pentru a îndupleca Voinţa Divină, trebuie să renunţăm atât la memorie, cât şi la inteligenţă şi la voinţă, proces lung şi anevoios (sublinierea scribului). În această fază, ţinerea de minte este încă acceptată de Spiţer ca element al seriei în care o plasează sufistul. După cum se va vedea în evoluţia ideilor Celui de Al Cincizeci şi şaptelea, treptat, aceeaşi ţinere de minte va fi considerată rădăcina celorlaltor rele, inclusiv a inteligenţei şi a voinţei, atunci când ele se opun fericirii1, întrucât nici una şi nici cealaltă n-ar putea exista în lipsa memoriei.
Dar să nu anticipăm! Deocamdată, acceptând încă seria aşa cum o formulează al-Junayd, tânărul de şaisprezece (?!) ani subliniază rolul memoriei alături de inteligenţă şi voinţă şi premergându-le. “Pentru că este lesne de înţeles, scrie el, doar memoria le dă sens atât inteligenţei, cât şi voinţei. Cum s-ar putea manifesta inteligenţa, dacă individul n-ar ţine minte reperele raţionamentelor? Dacă uit supoziţia, cum să pot trage concluzia? Dacă uit motivaţia, pentru ce să efectuez efortul datorat voinţei?” În rest, însă, tânărul (?) autor este (încă) de acord cu succesiunea: memoria, inteligenţa şi voinţa oferă nenumărate ocolişuri ce nu fac decât să ne îndepărteze de Voinţa Divină şi să clădească bariere în faţa contopirii cu Creatorul. Spiţerul dă exemple din propria-i meserie: atâta vreme cât bolnavul îşi aminteşte de rău şi trage tot felul de concluzii în legătură cu el, leacurile cu greu îl pot ajuta. Cel mai bine acţionează ele în somn: atunci gândurile nu le distrag de la menirea lor firească2. Altfel, el obişnuia să le recomande pacienţilor să doarmă cât mai mult, pentru ca energia toată a corpului şi a sufletului să poată ajuta, împreună cu substanţele primite de la el, la vindecare. Cea mai rea stare este cea de insomnie, repeta el: atunci se întâmplă ca toată forţa vitală să se consume în gândurile cele mai nesănătoase. N-aţi observat că tocmai noaptea se întâmplă să te doară mai tare măselele, intestinele sau capul? Se spune că dormi pentru că nu te doare nimic. Nu-i adevărat! Nu te doare nimic pentru că ai reuşit să adormi şi te-ai despărţit de memorie, inteligenţă şi voinţă. În lipsa memoriei, dispar celelalte două, în lipsa inteligenţei, gândurile se întorc în tine, iar tu te întorci la Creator, iar în lipsa voinţei proprii eşti purtat de Voinţa Divină, fără a-I mai opune o rezistenţă atât de încăpăţânată şi de contraproductivă. Este unul dintre primele comentarii creştine la opera lui al-Jumayd, autorul Cărţii Unităţii Divine, sufistul mort cu abia treizeci de ani în urmă. Dar este şi prima lucrare cunoscută a Spiţerului şi, în afara stilului de o eleganţă cu totul remarcabilă, nimic nu l-a făcut pe scrib să bănuiască ce va urma şi nici suferinţa cumplită cuibărită, deja de atunci, în sufletul Celui de Al Cincizeci şi şaptelea.
1 Interdicţia avea un scop cât se poate de pragmatic: întrucât Spiţerul era convins de afirmaţia lui Hipocrat şi Galen, cum că nu există boli şi numai bolnavi, sentinţă pe care a expus-o la vedere în camera sa de lucru, vindecătorul încerca să înlăture pericolul ca un bolnav să-i ofere, de la sine putere, aceeaşi medicamentaţie şi altuia, putând să-i facă mult rău.
1 E drept că, în legătură cu numărul urmaşilor săi, scribul a găsit o legendă, care pretindea că Spiţerul ar mai fi avut şi alţi prunci, dar că soţia sa nu a fost în stare să îi aducă vii pe lume şi că ar fi suportat numeroase avorturi spontane. Astfel că ambii băieţi ar fi fost copii din flori şi adoptaţi de cuplu pentru a împiedica lumea să judece eşecul vindecătorului: dacă acesta n-ar fi fost capabil să-şi lecuiască propria soţie pentru a o face să poată purta o sarcină până la capăt, renumele său de taumaturg ar fi suportat o breşă cu urmări imprevizibile.
2 Doar în momentele pure, de fericire, dispărând timpul, dispare şi conştiinţa morţii.
1 Mai târziu, Al Cincizeci şi şaptelea va considera inteligenţa şi voinţa drept principalele însoţitoare ale memoriei în constanta acţiune a acesteia de obturare a drumului către “contopirea cu neantul”.
2 Sunt, însă, şi maladii atât de grave, încât chiar şi în somn apar vise perturbante, ameninţătoare, amintindu-i mereu suferindului de necazul său.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.