„Există şi ură, dar dragostea e mai mare”

Ştefan Bănică Jr. are de partea lui toate atuurile, harul de actor împletindu-se cu acela de muzician şi creator de hituri muzicale, cu o mişcare pe scenă dezinvoltă, o energie debordantă şi o frenezie în trăirea actului artistic molipsitoare.

Filmele în care a jucat, alături de piesele în distribuţia cărora a adus scânteia unui talent inconfundabil sau de musicalurile în care este de neînlocuit reprezintă un palmares. S-a spus, pe bună dreptate, că simpla sa apariţie pe scenă, în faţa unei camere de luat vederi ori pe sticla televizoarelor noastre e în măsură să crească bătăile inimii din pieptul femeilor de orice vârstă. Dar asta nu înseamnă să împărţim nedrept publicul în două şi să legăm succesul acestui realizator de one-man show doar de aplauzele femeilor. Dacă pe scena Sălii Palatului, în acel arhipeleag al spectacolelor de Crăciun, ale căror bilete se vând cât ai face hocus-pocus cu câteva luni înainte, Ştefan Bănică pare să atragă procente în plus ale publicului feminin, la mega-emisiunea „Dansez pentru tine”, ce s-a lansat sub o formă nouă în 15 aprilie, succesul nu poate fi aşezat pe talgerul unui sex ori al unei categorii de vârstă. Acesta este, până la urmă, marele triumf al artistului.

El este actorul dublat de un cântăreţ-simbol al rock’n’roll-ului românesc. Şi-a înfiinţat prima trupă, „Rock’n’roll Band”, în 1994. Ştefan Bănică are acea capacitate de a trezi emoţia artistică profundă şi vie în toate generaţiile, de la copii, care îi simt sufletul cald şi tot mai evident responsabil de părinte care-i ocroteşte nu numai pe Ştefănel şi Violeta, ci şi pe copiii implicaţi în atâtea acţiuni umanitare, până la adulţii care-şi uită necazurile şi fredonează alături de el.

Dansez pentru tine

Telegenic, expresiv, plin de umor, cu o voce uluitoare, afişând sentimentalismul în linie romantică într-o lume de „macho”, Ştefan Bănică are publicul la picioarele sale, dar el este cel dintâi la picioarele publicului său, căruia îi dăruieşte întregul său talent, fără nicio rezervă. Dar niciun profesionist din lumea teatrului, muzicii – rock sau pop -, a dansului, entertainmentului nu-i poate reproşa nimic. Dimpotrivă. Aplauze, Laude, Premii, Audienţă maximă. Palmaresul, de la Premiul „ACIN” de interpretare pentru rolul Mihai din „Liceenii” la „Premiul pentru cea mai bună emisiune de divertisment”, din 1998, obţinut pentru emisiunea „Ceaiul de la ora 5″, de la Premiul „Marelui Public” pentru micul ecran,”Popeasca şi Bănică” din 1999, la „Cel mai bun interpret rock”, din 2000, Locul I la secţiunea „Şlagăre”, la Festivalul de la Mamaia, şi Premiul „Rock” pentru cel mai bun album Pop-rock sau „Artistul Anului”, conferit de Radio România, în 2002, ori „Cel mai bun cântăreţ”, adjudecat ani la rând la „Radio România”, este relevant. Ştefan Bănică nu este doar „Vedeta anului”, cum l-a catalogat „Actualitatea Muzicală” în 2003, nici doar „The Best Male”, blazon ce i-a fost conferit de MTV 2004, cel mai iubit cântăreţ, titlul obţinut la emisiunea „Surprize, surprize…” de la TVR. În 2002 a fost recompensat cu Dublul Disc de Aur şi Disc de Platină. În 2005, obţine împreună cu „Rock’n’roll Band” premiul „Cea mai iubită trupă pop, rock, dance”. În 2006 şi 2007, „Dansez pentru tine” a fost catalogată „Cea mai bună emisiune”.

Ştefan Bănică a fost distins şi cu „Ordinul Cavalerului” de către Preşedinţia României. „De dragoste în toate felurile” a obţinut „Discul de Platină”, alte piese, „Discul de Aur”. Câte albume înregistrate, atâtea trofee. Ce am mai putea adăuga acestui palmares strălucitor? Trofeul din inima publicului. Despre marii cântăreţi s-a spus că ar fi regii scenei. Regii micului ecran. Arta încununează pe marii artiştii, când publicul preţuieşte talentul şi dăruirea acestora. Să fie ciudat să declari un artist, mai ales un rock’n’rolli-st al României, regele dăruirii pe scenă? Regele aplauzelor? Rating Rex?

Poveşti, vise în „Dansez pentru tine”

Concert de Crăciun

– Amfitrion, regizor, prezentator, muzician, dansator, actor, cap limpede între acel strălucitor du-te-vino dintre momentele de dans, cele de jurizare şi poveştile emoţionante ale fiecărui caz intrat în concurs, eşti sufletul spectacolului „Dansez pentru tine”, creatorul unui liant unic între publicul spectator şi telespectator şi vraja muzicii, ritmului şi coregrafiilor atât de inventive ale acestui mega-spectacol ce bate toate recordurile de audienţă. Eşti în al şaselea sezon cu „Dansez pentru tine”, la PRO TV. Cărui fapt i se datorează această longevitate. Poveşti, vise… Care sunt noutăţile actualei ediţii care a debutat pe 15 aprilie?

– Cred că este o emisiune de divertisment, care are prestanţă, eleganţă şi poate fi urmărită de la copii de 3 ani până la oameni în vârstă. Există o decenţă, există nişte limite. Aşa este şi formatul mexican pe care noi l-am adaptat pentru România. El a avut un mare succes în toată lumea. Pentru mine, această provocare n-ar fi existat poate dacă nu era Adrian Sârbu. Eu n-am fost niciodată înnebunit după televiziune. Tot ce am făcut din 1990 până în 2001 au fost show-uri de varieté. Cu Emilia Popescu am făcut 12 sau 13 show-uri de câte 45 de minute, scrise special pentru noi, la diferite televiziuni. Am refuzat de cele mai multe ori foarte multe propuneri, care m-au onorat, de altfel, ca acelea ale regretatului Valeriu Lazarov, dar nu am crezut că e locul meu acolo. Ca actor şi cântăreţ, vorbesc pe scenă despre ceea ce fac eu. Într-o emisiune de genul asta, e altceva. Dacă am vorbi de un rol, ar fi acela al unui grădinar care trebuie să aibă grijă ca toate florile din jurul lui să fie udate şi să înflorească. Mă regăsesc în acest context, unde nu sunt numai prezentator, pentru că mă ocup şi de regia artistică a emisiunii. Faptul că am ajuns să ne menţinem după 6 ani înseamnă că este una dintre puţinele emisiuni care au ceva de spus. Noutăţi? De fiecare dată când fac şedinţa foto şi interviurile pentru o nouă ediţie, spun că noul constă în faptul că avem alţi oameni care sunt puşi în situaţii de viaţă pe care nu le-au mai trăit, pentru că „Dansez pentru tine” nu înseamnă numai concursul propriu-zis, ci una sau două luni în care concurenţii intră într-un „cantonament”, fac un antrenament, au un alt ritm de viaţă. E o muncă foarte grea. Unii clachează, alţii se adaptează, unii au emoţii constructive, mai ales când le vin rudele pentru care luptă, pe alţii emoţiile îi demobilizează.

„Toate poveştile te marchează, îţi schimbă criterile valorice ale vieţii”

Compozitor, cântăreț, chitarist

– Ai putea spune, cu aproximaţie, ce audienţă are emisiunea într-o seară?

– Se uită cam 2 milioane de oameni pe ediţie. În sezonul acesta există o nouă regulă. Concurentii vor trage la sorţi stilul de dans pe care îl vor avea de interpretat în fiecare ediţie. Mai precis, din cele două stiluri de dans din fiecare săptămână, unul va fi impus, iar celălalt va fi tras la sorţi de către fiecare echipă concurentă. Perechile vor purta pe umeri responsabilitatea de a-şi alege singure şansa, deoarece în urma tragerii la sorţi vor putea avea parte de un stil de dans potrivit lor sau, din contră, incompatibil cu dorinţele şi aptitudinile lor. Toată diversitatea de stiluri de dans din fiecare ediţie va avea însă o temă comună, impusă pentru toate perechile. Dacă luăm, de pilda, tema dragostei, gândindu-ne la „Romeo şi Julieta”, se poate dansa pe stil tango, dar şi pe hip-hop. Povestea este aceeaşi, dar este tratată diferit din punct de vedere coregrafic. Evident, televiziunea comercială vinde ceva. Oamenii îşi expun intimitatea, dar, în acelaşi timp, au posibilitatea printr-un lucru frumos – dansul – să-şi îmbunătăţească viaţa.

– Îţi mărturisesc că urmăresc în fiecare sâmbătă, la RAI, o emisiune asemănătoare cu a ta, intitulată „Ballando con le stelle”, adaptată după BBC „Strictly Come Dancing”, condusă cu şarm de Milly Carlucci şi Paolo Belli cu al său Big Band. În fiecare întâlnire, muzica şi dansul dau viaţă unui spectacol de ritm incandescent, în care oaspeţi faimoşi, de la realizatori de emisiuni de televiziune, cântăreţi, actori sau oameni obişnuiţi până la fotbalişti celebri, se transformă în balerini pentru o noapte. Această emisiune a fost urmărită la ultima ediţie de 8,7 milioane de telespectatori. Se apreciază că acum sunt mai mulţi italieni interesaţi de dans decât de fotbal.

– Deşi au aceeaşi temă, sunt totuşi emisiuni diferite. Cele din SUA şi Italia nu au însă profil umanitar, ci doar de entertainment. Dar sigur că ajung la nişte performanţe coregrafice uluitoare. Italienii, după părerea mea, sunt numărul 1 în show-urile de televiziune, atât ca lumini, mod de filmare, vestimentaţie… Au o tradiţie în acest domeniu şi se simte. Noi facem ce putem la nivelul nostru şi cred că este totuşi o emisiune de vârf în peisajul TV românesc.

„Pentru mine, Shakespeare, Gogol şi Albee înseamnă marea dramaturgie”

Alături de Emilia Popescu în Cui i-e frică de Virgina Woolf?

– Ştiu că marea ta pasiune, dincolo de orice, este teatrul. Se poate spune că ai ştiut dintotdeauna că vrei să fii actor? Când ţi-ai dorit să îmbrăţişezi această profesie?

– La 5 ani, oscilam între trei meserii (a devenit şi poantă): actor, clovn sau miliţian. Apoi am zis că ultimele două seamănă prea mult între ele, aşa că am ales actoria. Evident că m-au influenţat prezenţa tatălui meu şi felul lui de a fi, dar şi mediul în care am crescut. N-am avut niciodată în gând altă meserie decât cea de actor.

– Ai avut şansa să joci sub bagheta marelui regizor Liviu Ciulei. Care dintre rolurile pe care le-ai făcut, la Bulandra, la Teatrul de Comedie, în spectacolul „Chicago”, de pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în care ai cântat, ai dansat, partituri în care te-ai întâlnit cu mari actori, ca Pittiş, Maia Morgenstern, George Mihăiţă, te-au marcat?

– Rolurile semnificative, cele ale maturităţii mele artistice cred că încep să vină, de câţiva ani încoace. La Teatrul de Comedie am creat trei personaje importante: Bufonul din „A douăsprezecea noapte”, de Shakespeare, regizată de Gelu Colceag, Hlestakov din „Revizorul” lui Gogol, în regia lui Horaţiu Mălăele, şi acum, cel al profesorului din „Cui îi e frică de Virginia Woolf?”, de Albee, în regia lui Gelu Colceag. Shakespeare, Gogol şi Albee înseamnă marea dramaturgie universală. Putem să adăugăm la ele „Chicago”, după piesa lui Maurine Dallas Watkins, pe muzica creată de Fred Ebb, John Kander şi Bob Fosse, care au transformat-o într-un vodevil, în regia lui Richard Reguant, în care mi-a făcut plăcere să interpretez rolul avocatului Billy Flynn. În ultimii ani am avut imensa şansă de a avea libertatea de a alege ce să joc, de a alege partiturile pe care le cred potrivite pentru mine şi pentru evoluţia mea ca actor. Sigur că n-am să uit începuturile mele, de când m-am angajat în 1990 la Teatrul Bulandra, după concursul susţinut în faţa domnului Ciulei. Am avut acolo trei roluri importante: Melchior în „Deşteptarea primăverii” de Wedekind, apoi am jucat Shakespeare, Demetrius în „Visul unei nopţi de vară” şi Laertes în „Hamlet”, sub aceeaşi baghetă fermecată a lui Liviu Ciulei. A fost marea mea şansă să lucrez cu dânsul. Se spune că în teatru sunt seri în care Dumnezeu coboară şi te atinge cu aripa lui şi atunci totul devine o vrajă. Când lucrezi cu Liviu Ciulei, simţi lucrul ăsta.

Billy Flynn în Chicago

– Ai o paletă foarte largă de roluri. Orice actor îşi iubeşte toate personajele. Dar poţi să-mi spui două-trei care îţi sunt mai aproape de suflet?

– Aţi pomenit de Moţu’ Pittiş, alt om drag mie, cu care am făcut „Black&White”, o comedie pe care am jucat-o de peste 100 de ori. Desigur, o comedie bulevardieră îţi dă senzaţia de facil. Poate părea aşa, dar e foarte greu de făcut. Niciun gen, nici de teatru, nici de muzică, nu mi se pare uşor, ci bine sau prost făcut. E o idee preconcepută să compari genurile: de exemplu, o piesă clasică a unui autor din dramaturgia universală cu o comedie bulevardieră. Importantă e realizarea întregului în spiritul piesei. Degeaba faci un „Hamlet”, dacă e prost. În comparaţie cu o comedie de situaţii excelent făcută, câştigă comedia. Eu joc în „Cui i-e frica de Virginia Woolf?”, o dramă realist-psihologică, dar şi în „Desculţ în parc”, o piesă bulevardieră excelent scrisă de Neil Simon. Sunt două roluri diametral opuse, dar montarea spectacolelor este în spiritul genului teatral respectiv. Acum, de pildă, spectacolul „Virginia Woolf” e mai „proaspăt” decât celelalte în care joc, având doar câteva luni de existenţă. Îmi place atmosfera, există o preocupare permanentă din partea actorilor, repetăm înainte de fiecare spectacol, pentru că rigurozitatea piesei o cere. Ar trebui pentru un astfel de spectacol, la o asemenea intensitate emoţională, să joci aproape în fiecare zi, asta fără a intra în rutină. În momentul în care te plictiseşti, nu mai ai ce căuta pe scenă. Acolo ai şansa să oferi oamenilor ceea ce ţi-a dat Dumnezeu şi ceea ce ai acumulat de-a lungul timpului. Un actor care se respectă n-are voie să nici blazat, nici plictisit.

– În „Virginia Woolf”, în rolul Profesorului George, abordezi o partitură complexă, trecând cu dezinvoltură peste imaginea forţată a convenţiei de vârstă indicată regizoral şi trăind în profunzime personajul.

– La „Virginia Woolf” mă duc la teatru cu două ore şi jumătate-trei înainte. Eu şi Emilia Popescu suntem în această piesă un cuplu trecut de 40 de ani, din mediul universitar, cu mari probleme în căsnicia lor. Sunt două roluri total diferite de ceea ce noi am jucat până acum, iar oamenii care vin să ne vadă, cu o idee preconcepută ce ţine de imaginea noastră de pe micul ecran, au surpriza de a descoperi doi oameni total schimbaţi. Asta e frumuseţea teatrului. Soţii Martha şi George au incitat pe mulţi actori dornici de a se remarca, celebru fiind cuplul Elizabeth Taylor şi Richard Burton. Îmi permit să spun pentru amândoi, şi pentru mine şi pentru Emilia, că aceste roluri sunt un examen al maturităţii noastre artistice, „profitând” astfel de încrederea pe care ne-a acordat-o regizorul Gelu Colceag.

În Revizorul

– Dar despre „Desculţ în parc”, comedia lui Neil Simon, care se bucură de un succes real la public, pe care ai readus-o pe scenă după nişte ani?

– Am jucat acest spectacol în regia lui Dinu Manolache, Dumezeu să-l ierte, şi premiera piesei a deschis atunci Teatrul „George Ciprian” din Buzău, proaspăt înfiinţat de Paul Ioachim, Dumnezeu să-l ierte şi pe el! Acum am refăcut-o şi este un proiect particular. Iubesc acest rol al avocatului Paul Bratter, interpretat de Robert Redford în filmul din 1967. Am jucat recent spectacolul „Desculţ în parc” în cadrul Campaniei Naţionale „Artiştii pentru artişti”, cu scopul strângerii de fonduri pentru actorii vârstnici cu probleme de sănătate. Nu e un secret pentru nimeni că salariile în teatre sunt la limita subzistenţei şi nici că unii dintre oamenii care şi-au dedicat viaţa scenei, chiar după 40 sau 50 de ani de carieră, nu au din ce trăi. Aşa că iniţiativa UNITER în acest sens mi se pare bine-venită.

– Îţi plac mai mult repetiţiile?

– Nu. Îmi plac spectacolele, dar ştiu că ele, fără repetiţii, nu ar exista.

– Ai un ritual înainte de a intra în scenă?

– Nu. Dar nu pot să intru în scenă în „civil”. Trebuie să vin înainte, să stau, să mă gândesc, să mă machiez, să am o linişte, să mă simt bine în pielea mea.

– Cum simţi publicul de pe scenă?

– Sincer să fiu, nu prea mă interesează lucrul ăsta. Mă deranjează atunci când, deşi se fac nişte anunţuri, sună telefonul mobil. Şi, de multe ori, taxez în direct, fără niciun fel de reţinere, pentru că e o lipsă de respect faţă de cel de pe scenă. În general însă nu mă gândesc ce zice sau ce vrea publicul, ci ce trebuie să fac eu. Şi mă refer nu numai la teatru, dar şi la concerte. Deşi într-o comedie bulevardieră publicul face parte din spectacol, te duce, te poartă cu el. Într-o dramă realist-psihologică, cum e „Cui îi e frică de Virgina Woolf?”, contează foarte mult acumularea care se produce în sufletul şi în mintea spectatorului. Sunt lucruri diferite şi asta îmi place. Săptămâna trecută am jucat „Desculţ în parc”, a doua zi, „Revizorul”, în a treia, „Cui îi e frică de Virginia Woolf?” şi am dat şi un concert. Este o provocare permanentă. Te întoarce, te răsuceşte şi te ordonează în gândurile tale şi în ceea ce trebuie să faci pe scenă, altfel nu poţi reuşi. Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi pot să fac acest lucru!

– Dintre partenerii de scenă, de care te-ai simţit mai aproape?

– Desigur, există chimii speciale. Emilia Popescu face parte din această categorie. Este o relaţie specială care există de peste 20 de ani, pentru că suntem doi oameni care intuim ce simte celălalt. Asta nu înseamnă că ceilalţi parteneri cu care am jucat nu au fost foarte buni, dar există o uşurinţă mai mare când joci cu cineva care te intuieşte în a descoperi nişte lucruri împreună pe scena.

„Actoria este o carieră de alergător de cursă lungă”

Scenă din Desculț în parc

– Care ţi-au fost maeştrii? Se spune că profesia asta se fură.

– Tata învăţase asta de la maestrul Calboreanu, care afirma că este o meserie care se fură şi pe care n-o ştii nici atunci când mori. Trei oameni m-au influenţat la începutul carierei. Tatăl meu este unul dintre ei. Am învăţat de la el că trebuie să ştii să menţii ştacheta pe care ţi-ai propus-o. Apoi, actorul Petrică Gheorghiu, cel care m-a pregătit pentru Institutul de Teatru. Un mare actor şi un mare profesor. Mie mi se pare şi azi uriaş în Trahanache, unde a făcut o creaţie ce a marcat istoria teatrului românesc. De altfel, „O scrisoare pierdută” în regia lui Liviu Ciulei este, după părerea mea, unul dintre cele mai mari spectacole ale scenei româneşti.

– Din păcate „D’ale carnavalului”, în regia lui Pintilie, n-a fost înregistrat.

– „Scrisoarea pierdută” a lui Liviu Ciulei, din fericire, a fost filmată de televiziune. În schimb, „D’ale canavalului”, montarea lui Lucian Pintilie, tot de la Teatrul Bulandra, din 1966, nu există pe niciun suport magnetic. Mi se pare o crimă culturală. Un spectacol uriaş, care a influenţat generaţii întregi de actori. Revenind la oamenii care mi-au marcat cariera, un alt maestru a fost profesorul meu, Iani Cojar, care trăia pentru teatru şi care a dat scenei româneşti generaţii întregi de actori. Oameni care m-au schimbat şi care au avut grijă să mă aducă cu picioarele pe pământ atunci când, la 18 ani, succesul uriaş la care nu se aştepta nimeni pentru un simplu film putea să-mi ia minţile.

– Dar atunci nu te-ai simţit „vedetă”?

– Ba da. Probabil un procent foarte mic de oameni ar fi reacţionat altfel puşi în acea situaţie. La 18 ani să faci un film, să te oprească toată lumea pe stradă, să ai succes peste noapte şi să crezi că eşti buricul pământului! Ei m-au adus cu picioarele pe pământ: „Măi, băiatule, trezeşte-te! Un singur film nu înseamnă nimic în cariera unui actor. Actoria este o carieră de alergător de cursă lungă”. Lucrurile trebuie făcute în trepte şi cu măsură. Am ţinut cont de lucrul ăsta, am avut mare noroc. Dacă nu erau aceşti oameni, probabil că situaţia mea astăzi ar fi fost alta. Exista riscul imens să mă pierd pe drum ca mulţi alţii.

– Un alt moment emoţionant al carierei tale a fost videoclipul în care cântai, alături de Ştefan Bănică, tatăl tău. Asemeni lui Nat King Cole şi Nathalie Cole sau Claudio Villa cu fiica sa, Manuela Villa. E grea povara celebrităţii?

– Mi-am propus doar să fiu alături de tata în momentul pe care ni-l doream amândoi şi sunt foarte mândru de acel videoclip, „Cum am ajuns să te iubesc”. Trebuie să recunosc că l-am făcut pentru sufletul meu, dar el a fost acceptat şi savurat de public.

Te iubesc, femeie. Ștefan și Andreea

– Ştiu că îţi adori mama şi o ocroteşti aşa cum puţini tineri o fac.

– Lucrurile se schimbă în timp şi la un moment dat tu trebuie să ai grijă de părinţi, dacă ai această posibilitate, ca să nu le lipsească nimic. Sunt cei care te-au crescut şi datorită cărora ai devenit ceea ce eşti. Ei te-au pus pe picioare. Părinte la rândul meu fiind, îmi dau seama că nu poţi fi decât un îndrumător. Copiii îşi găsesc singuri drumul în viaţă.

– Copiii tăi au furat această pasiune pentru muzică. De altfel, tu însuţi ai cântat în public prima dată la 3 ani, în tramvai. La aceeaşi vârsta ca şi Mozart. Se spune că tatăl tău te-ar fi sfătuit să nu cânţi niciodată pe gratis.

– Fiind fiul unui mare actor, ştiu ce înseamnă să porţi un nume şi lumea să te compare, cel puţin la început, cu părintele tău. Este prea devreme să vorbim despre ce vor face copiii mei. Ar fi greu pentru Ştefan, băiatul meu, dacă ar alege aceeaşi profesie, dar, dacă are talent şi crede în el, eu am să-l sprijin. Cât despre cântat pe gratis, lăsând gluma la o parte, am să vă spun, citându-l pe Goran Bregovic, că „sunt bucuros că fac o meserie pe care aş fi făcut-o şi gratis”.

– De ce ai abandonat filmul?

– Nu ştiu dacă eu l-am abandonat pe el sau el pe mine, poate din cauza imaginii pe care mi-au creat-o muzica şi televiziunea. E un preţ pe care îl plăteşti. Dar eu am început cu filmul. Debutul l-am avut la 14 ani şi jumătate cu un film serial, scris de Francisc Munteanu, care se numea „Eroii nu au vârstă”.

– Este vreun rol, în teatru, pe care ai fi dorit să-l interpretezi?

– În studenţie, mi-au plăcut tinerii furioşi. Aş fi vrut să joc Jimmy Porter din „Priveşte înapoi cu mânie” a lui Osborne. Nu s-a întâmplat. Şi, ca să vedeţi cum e viaţa, acum joc George, profesorul din „Virginia Woolf”, care, de fapt, este un Jimmy Porter ajuns la resemnare. Dar sunt convins că nu tot ceea ce îţi doreşti ţi se şi potriveşte. N-a fost să fie să joc Jimmy Porter…

„Nu trişez niciodată în ceea ce fac”

Într-un rol pe care îl iubește foarte tare, Profesorul George din Cui i-e frică de Virginia Woolf?

– De la adolescenţii care te-au îndrăgit din „Liceenii” până la cei care au dansat pe muzica ta înregistrată pe discul „Te… rock frumos” sau pe aceea a piesei „Poveste”, care ţi-a adus Premiul I la Mamaia, în 2000, mulţi sunt cu certitudine fanii emisiunilor şi concertelor tale. Ca să nu mai vorbim de cei care au cântat şi dansat în diverse ocazii piesele de pe albumul „De dragoste… în toate felurile”, care s-a bucurat de un succes fulminant, sau de toţi cei care au fredonat îndrăgostiţi la orice oră acel single „Găseşte-mi loc în inima ta” sau piesa „Te iubesc femeie”, având-o pe videoclip pe doamna ta, Andreea Marin. Eşti cântăreţ, compozitor, realizator de emisiuni TV… Ce înseamnă muzica pentru tine?

– Pentru mine, muzica face parte din actorie, aş putea spune că e o extensie a ei. A fost destul de greu la început să mă exprim prin muzică, pentru că lumea mă ştia din filme şi iniţial nu-mi acorda vreo mare credibilitate ca şi cântăreţ. Iar muzica a apărut în viaţa mea la nivel de profesie în momentul în care prezenţa constantă a filmului dispărea din activitatea mea. Am încercat să suplinesc prin muzică contactul pe care filmul mi-l dădea cu marele public. Nu am depins de nimeni, pentru că mi-am compus singur muzica şi versurile, iar, în cele mai multe cazuri, mi-am şi orchestrat cântecele. Privind spre începuturi, primul meu album a fost „Un actor, un rock’n’roll”, care era, de fapt, o casetă, în 1992 încă nu apăruseră CD-urile la noi. Iar în prezent am ajuns la 13 albume de autor. Concertele de Crăciun au început în 2002 şi au devenit o tradiţie, lucru destul de rar în show-business-ul românesc. Anul acesta, tradiţia concertelor de Crăciun ajunge la al 10-lea an consecutiv. În toţi aceşti ani au fost peste 130.000 de spectatori plătitori. E o mare bucurie, dar şi o responsabilitate imensă. O sesiune de concerte din decembrie mă încarcă pentru tot anul care urmează. Oamenii care vin la concerte apreciază ceea ce facem pe scenă, iar eu nu trişez în ceea ce fac, atât în teatru, cât şi în muzică. Recent, am lansat un nou single, „Gustul dragostei”, de pe albumul „Super-love”, în care dragostea e cuvântul de ordine. Dragostea face parte din viaţă. Albumul cuprinde cântece pentru toate gusturile, precum „Ce frumoasă eşti azi”, „Dragostea doare”, „Cântec pentru Violeta” etc.

– Când compui, te retragi într-un turn de fildeş, de fapt, în studioul tău?

– Vorba scenetei lui Caragiu şi Mircea Diaconu, în care primul îl întreabă: „Care-i sursa, mă, Mateiaşule, care-i sursa?”, iar acesta răspunde: „Viaţa-i sursa! Viaţa-i sursa!”. N-am o reţetă. Unele piese se conturează în cinci-zece minute, altele îţi iau luni să le aduci la o formă finală. Cred că un compozitor, la fel ca şi un actor, trebuie să fie înzestrat cu talentul de a transmite, prin note sau prin vorbe, o stare emoţională şi, de ce nu, cu un har dumnezeiesc. Evident, contează enorm dispoziţia, starea în care te afli atunci când compui. Nu poţi să compui o piesă cu un mesaj pozitiv dacă eşti deprimat. Parcă în ultimii ani timpul s-a comprimat din ce în ce mai mult, totul se petrece cu o viteză ameţitoare, iar muzica mă linişteşte, mă întoarce către cine sunt eu cu adevărat. În ultimul timp comunicarea dintre oameni a devenit tot mai rece, se face mai mult virtual, prin internet. Alergăm după un confort material, dar uităm de suflet, dragoste şi sănătate.

Cuvântul „vedetă” a devenit gol, lipsit de orice fel de miez

Scenă din concert

– Ne pierdem valorile, reperele, idealurile. E trist că în societatea noastră se vrea ca un actor, un muzician să fie transformat dintr-un creator independent într-un „SRL”, într-un „prestator de servicii”.

– Din cauza apariţiilor în exces, după părerea mea, a numeroase posturi tv şi publicaţii mondene, unele de o calitate îndoielnică, au apărut „vedetele” de umplutură, de carton, care suplinesc nevoia cantitativă a acestor televiziuni sau publicaţii. Şi atunci sigur că e mai interesant cine cu cine s-a mai culcat sau cine a mai divorţat, proiectele artistice găsindu-şi greu loc printre ştiri de acest gen. Sigur că nu te obligă nimeni să citeşti sau să te uiţi, dar ponderea acestor informaţii ieftine este covârşitoare în raport cu alte informaţii de alt gen. Cuvântul „vedetă” a devenit gol, lipsit de orice fel de miez. Azi orice fătucă siliconată, care-şi expune nurii şi viaţa personală la televizor sau în ziare este numită „vedetă”. Am luat atitudine în cântecele mele, pentru că nu-mi convine deloc ce văd şi aud copiii mei în fiecare zi. Sunt două cântece pe cel mai nou album al meu, „Super-love”, unul se numeşte „E beznă rău în capul tău”, dedicat modelului de „vedetă” menţionat mai sus, iar pe celălalt l-am intitulat „E dreptul tău!”. Ai dreptul să alegi ce să faci cu viaţa ta şi cum s-o trăieşti.

– Breasla artiştilor trăieşte momente dramatice. Actorii, muzicienii sunt mizerabil remuneraţi, iar pe deasupra trebuie să mai plătească şi o grămadă de taxe. E normal ca un artist să nu poată supravieţui de la un salariu la altul? Ca să nu mai vorbim de creatorii pensionaţi. Societatea noastră mai acordă vreo importanţă valorii, excelenţei?

– Legea dreptului de autor s-a dorit a fi schimbată în ultimul timp de nişte „minţi luminate” pentru a mai scoate nişte taxe. De la cine? De la majoritatea actorilor sau intrumentiştilor angajaţi la teatre sau filarmonici cu un salariu de 200-300 de euro pe lună? Cetăţeanul trebuie să fie informat corect şi eficient pentru a înţelege care sunt atribuţiile sale, nu să fie pus în faţa unor legi făcute pe genunchi care îi afectează traiul. Există şi artişti care câştigă mult mai bine decât ceilalţi, dar asta datorită şansei sau talentului lor, şi în niciun caz datorită instituţiilor de stat unde sunt angajaţi. Şi, oricum, procentul acestora este unul foarte mic. Nu este normal, mai ales într-o muncă ce ţine de procesul de creaţie, atunci când eşti angajat la o instituţie de stat, să nu-ţi ajungă salariul de la o lună la alta, pentru că nu te poţi implica total atâta timp cât te gândeşti în fiecare lună cum să-ţi întreţii familia. Nu mai vorbesc de pensionari, oameni care şi-au dedicat viaţa întreagă scenei şi au ajuns după 30-40 de ani de carieră să nu aibă din ce trăi. Teatrele particulare, în contextul actual, n-au nicio şansă să se dezvolte sau să creeze spectacole importante, cu bugete mari, pentru că nu au cum să le acopere. Pe de altă parte, cred că am ajuns în această situaţie şi din cauza lipsei unităţii noastre naţionale, care nu prea există. Dar, din păcate, realitatea este aceeaşi şi în alte domenii. Nu ştim să ne respectăm. Nu ştim să fim uniţi. Eşti condus de unii sau alţii care au interese diferite şi care fac ce vor. Iar tu plăteşti. O naţie puternică, o naţie unită nu acceptă aşa ceva.

Găsește-mi un loc în inima ta

– Ai avut un concert extraordinar în Anglia alături de renumita soprană Angela Gheorghiu. Zeci de mii de oameni din întreaga lume au urmărit concertul, într-o atmosferă relaxată, pe iarba din parc, şi au aplaudat duetul în varianta simfonic-pop-rock. A fost pentru prima dată când un artist român apare pe o astfel de scenă prestigioasă, în dubla ipostază, de textier şi compozitor.

– Am compus o piesă special pentru noi doi. Se numeşte „Numele tău” şi în 2006 am cântat-o la Londra, în Hyde Park, la BBC Proms, cel mai vechi festival de muzică clasică, în faţa a peste 30.000 de oameni în acompaniamentul orchestrei „London Symphonie”. Ceea ce foarte puţină lume ştie este că după acest concert, care avut loc sâmbătă, a doua zi am cântat la Popeşti-Leordeni. Nu cred că mai există în istorie un interpret care a cântat sâmbătă la Londra, la BBC Proms şi a doua zi la Popeşti-Leordeni. Tare, nu? Ha, ha, ha!

– Cum se împacă două personalităţi, cum sunteţi tu şi Andreea Marin?

– Andreea şi cu mine am învăţat să preţuim timpul pe care îl petrecem împreună. Sărbătorile mari, cum sunt Paştele şi Crăciunul, le petrecem întotdeauna în familie, pentru că cei doi copii nu sunt interesaţi acasă nici de actorul Ştefan Bănică sau de omul de televiziune Andreea Marin, ci de tata şi mama. Acasă suntem doi oameni normali cu bucuriile sau cu problemele noastre. Familia este sursa noastră de energie.

Există house, dar există şi swing, există dance, dar există şi jazz

În savuroasa comedie Desculț în parc

– Când vrei să-ţi încarci bateriile ce faci?

– Îmi place să stau în natură, fără multă lume în jurul meu. Ador să fie linişte, să stau cu copiii. Am norocul să am o gaşcă de amici, cu care sunt prieten de 20-30 de ani, care îmi sunt într-adevăr alături atunci când am nevoie. Am şansa să mă mai duc la Londra, să văd nişte spectacole, să mă duc la New York să vizionez musicalurile de pe Broadway, să merg la marile concerte de pe mapamond… Sunt lucruri care mă îmbogăţesc şi care mă încarcă cu energie.

– Ai crescut în mediul actorilor. Exista altădată o boemă. „Mon Jardin”, „Parcul Trandafirilor”, „Cina”… De ce crezi că s-a destrămat? Cum îţi explici că artiştii trăiesc atât de izolaţi acum?

– Nu e greu de explicat. În perioada comunismului oamenii, culmea, chiar dacă au crescut cu spaima de a fi „turnaţi”, de a li se întâmpla ceva rău, erau mai uniţi. Timpul se dilata altfel, până şi eu am mai prins nişte seri excepţionale unde se întâlneau actori, pictori, scriitori la un pahar de vin, iar uneori dialogurile dintre ei erau sclipitoare, replicile aveau miez, ironie, umor. Era fascinant! Am citit un articol foarte interesant în „Formula AS” despre grădinile de vară ale Bucureştiului de altadat’. Cântau interpreţi şi lăutari celebri. Muzica lăutărească avea sensul ei. Exista un soi de romantism, dacă vreţi. Te duceai la teatru cu soţia, bine îmbrăcat, era un eveniment, iar după aceea te opreai la un restaurant, savurai momentul. Acum timpul s-a comprimat, banii au devenit o prioritate atât de mare încât nu se mai regăseşte spiritul boemei. Fiecare generaţie e un pas înainte, dar în ţările civilizate, tradiţiile şi lucrurile importante se păstrează, se regăsesc. Asta e diferenţa. Există house, dar există şi swing, există dance, dar există şi jazz, stiluri care, chiar dacă unele nu mai sunt la modă, sunt prezente, pentru că au însemnat ceva şi încă înseamnă. La noi parcă doar ce are poleială şi e împachetat frumos stă în centrul atenţiei.

– De ce se fac din ce în ce mai puţine turnee?

– Azi plec în turneu când îmi permit să o fac. Nu mă pot duce în faţa oamenilor cu o pânză în spate şi cu o chitară. Nu e genul de spectacol pe care mi-l doresc. Pentru un show care să arate bine e nevoie de un sponsor. Altfel ar trebui să vând bilete de 200-300 de lei în ţară, ceea ce e imposibil. Un show de calitate costă, pentru că are nevoie pe scenă de decor de ecrane de proiecţie, de leduri, de lumini etc.

– Crezi în destin?

– Da, dar cred că destinul şi-l mai face şi omul.

– La ce visezi?

– Să fiu sănătos, să mă bucur de familia şi de munca mea.

– Dă-mi o replică care ţi-e mai aproape de suflet. O replică care crezi că se potriveşte mai bine acestei vâltori în care trăim.

– Replica Bufonului din „A douăsprezecea noapte”, a lui Shakespeare: „Las’ să mă spânzure! Cui i-e bine înălţat în laţ nu-i mai pasă de înălţimile lor, adicătelea e prea sus pus ca să-i mai pese!”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.