Şerban Ionescu a plecat să-şi joace rolul etern într-o altă galaxie. A plecat să întrupeze şi alte făpturi. Discret întotdeauna cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre munca de creaţie, acest mare actor Şerban Ionescu a dăruit timp de aproape 40 de ani ce era mai important în fiinţa sa. Se arunca cu patimă în alte vieţi, totdeauna însă măsurându-şi posibilităţile. Şi învăţa. Se apropia de roluri cu spaimă, temându-se că nu va găsi personajul pe care îl căuta. Avea un mod al său de a se impune, fără ostentaţie sau orgoliu, avea un mod de a te iscodi cu privirea, de a zâmbi enigmatic. S-a abandonat teatrului şi acest lucru i-a ars poate sufletul, de multe ori, gazdă a visului şi a marilor revelaţii. Vocea sa dulce sau ascuţită ca lama cuţitului alterna în fracţiuni de secundă, tăindu-ţi respiraţia. La toate acestea se adăuga harul său excepţional, de un uluitor firesc. Ajunsese să se joace de multe ori cu datele talentului său, cu mijloacele expresive, într-un veşnic autocomentariu subsidiar. Nu se gândea la posteritate, la cum va fi judecat după ce nu va mai fi.
Şerban Ionescu şi Horaţiu Mălăele, Pierre şi Francois în spumoasa comedie Dineu cu proşti
L-am văzut în ultimul său rol, Pierre Brochant, jucat admirabil, stârnind ropote de aplauze din “Dineu cu proşti”, de Francis Veber, de pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Burlescul, comicul, tradiţionalul inunda apartamentul locuit de sofisticatul Pierre Brochant, interpretat remarcabil de Şerban Ionescu, în care năvăleşte „Prostul” François Pignon, un soi de Francisc de Assisi, lunatec. Pierre Brochant, cinic, dezabuzat, l-a ales pentru grupul său de amici pe acest François Pignon, pe post de trufanda pentru unul dintre dineurile lor, în care consumul de adrenalină şi baia de superioritate se consumă aruncând în arena privată un prost, un om cu IQ cât mai aproape de zero. Prostia înlocuieşte gladiatorii de pe vremuri, ea a fost aleasă de aceşti fanfaroni ai inteligenţei şi superiorităţii pe post de coridă, de spectacol de circ sau de joc electronic.
Şerban Ionescu alături de Medeea Marinescu, în Dineu cu proşti
Absolvent al IATC, la clasa condusă de Amza Pellea, Şerban Ionescu s-a asemănat în multe privinţe maestrului său, de la ţinuta maiestuoasă care i-a asigurat roluri eroice, ca Mircea cel Bătrân în “Mircea”, de Sergiu Nicolaescu, ori Cloşca, în “Horia”, de Mircea Mureşan, până la abordarea cu acelaşi firesc a partiturilor de dramă şi comedie. De la profesorul său a învăţat să iubească teatrul pe care îl considera “echivalentul dorului din poezie”. De câte ori vorbea despre formaţia sa profesională îşi mărturisea stima nestinsă pentru profesorul său de la care învăţase secretele profesiei, dar mai ales cum trebuie respectată profesiunea şi cum trebuie să i te dărui. Era nespus de mândru că a jucat alături de Amza Pellea în ultimul său film “Imposibila iubire”, de Constantin Vaeni, cât şi în “Procesul”, de Suhovo-Kobîlin, pus în scenă de Gyorgy Harag, la Teatrul de Comedie. Declaraţia lui Amza “nu ştii cât mă bucur că joc cu tine” mărturisea că i s-a părut mai valoroasă decât toate premiile primite. Spunea cu mândrie că a avut multe de învăţat de la Gyorgy Harag, care l-a ajutat să-şi definească propriul stil în teatru, elaborat, de multe ori, uluitor în diversitatea sa expansivă, renăscând de fiecare dată ca Teatrul însuşi.
Avea un zâmbet timid
Statura impunătoare, dar şi prestanţa ţinutei sale i-au asigurat de multe ori lui Şerban Ionescu distribuirea în roluri în care trebuia să poarte costume de epocă. În teatru, în spectacole precum “Dineu cu proşti”, “Richard al III-lea”, “Saragosa 666”, “Doi tineri din Verona”, “Comedia erorilor”, “O scrisoare pierdută”, “Troilus şi Cresida”, “Visul unei nopţi de vară”, “Apus de soare”, “Crimă pentru pământ”, a reuşit să treacă rampa şi să se impună. În “O scrisoare pierdută”, pe scena Teatrului Naţional, în regia lui Grigore Gonţa, a schimbat deliberat imaginea poliţistului care numără steagurile, oferind o imagine stilată a personajului. A interpretat cu semeţie roluri de ţărani, ca în spectacolul “Nişte ţărani”, adaptare a romanului lui Dinu Săraru, pus în scenă de Cătălina Buzoianu la “Teatrul Mic”, sau pe cel din “Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii”, ecranizarea celebrului roman al lui Liviu Rebreanu, semnat de Mircea Mureşan, un rol pe care nu poţi să-l uiţi datorită autenticităţii sale. S-a impus prin ţinuta sa cu un aer demn în “Crimă pentru pământ”, piesa lui Dinu Săraru, regizată de Gonţa.
Un rol memorabil, Ion
Privind cariera sa, e greu de stabilit dacă teatrul şi filmul i-au adus cele mai mari satisfacţii.
Filmografia sa este, de asemenea, impresionantă, marcată de colaborarea constantă cu regizori importanţi, precum Sergiu Nicolaescu (“Mircea”, “Capcana mercenarilor”, “Oglinda”), Mircea Mureşan (“Blestemul pământului, blestemul iubirii” şi “Horia”), Constantin Vaeni (“Imposibila iubire”, “Buzduganul cu trei peceţi” şi “Acasă”), dar şi în numeroase seriale de televiziune, precum “Lumini şi umbre”, în regia lui Andrei Blaier, “Tandreţea lăcustelor”, în regia lui Dan Necşulea, “Adio Europa”, în regia lui Tudor Mărăscu, “Fetele marinarului”, de Sebastian Voinea şi Valentin Hotea, dar şi de tineri cineaşti precum Marius Barna (“Faţă în faţă”) şi Călin Netzer (“Maria”). Rolul soţului alcoolic şi cartofor jucat în acest film i-a adus “Leopardul de Argint” la prestigiosul Festival de la Locarno. În ultimii ani a jucat în filmele: „Umilinţă” (2011), „Websitestory” (2010), „Dincolo de America” (2008), dar şi în serialele de televiziune „Anticamera” (2008) şi „Fetele marinarului” (2008).
Alături de Ioana Crăciunescu în Blestemul pământului, blestemul iubirii
Şerban Ionescu avea un cult al prieteniei. Recunoştea că s-a format în teatru alături de regizorul Florin Fătulescu, alături de care a jucat încă din anii liceului şi a montat spectacolele începutului său de carieră la Teatrul din Petroşani, cu “Locţiitorul”, de Horia Lovinescu, “În căutarea timpului pierdut”, de Ion Băieşu, “Pluta Meduzei” de Marin Sorescu, sau pe scena Teatrului din Sibiu, cu “Dirijorul”, de D.R. Popescu, pe care îl aprecia foarte mult. O puternică prietenie l-a legat şi de alţi regizori ai generaţiei sale, precum Mihai Măniuţiu, în “Comedii” de Cehov şi “Richard al III-lea, Alexandru Dabija, în “Doi tineri din Verona”, “Comedia erorilor”, “Fraţii” şi “Saragosa 666”, Alexandru Darie, în “Visul unei nopţi de vară”, Dragoş Galgoţiu în “Troilus şi Cresida”.
Costina Ciuciulică şi Şerban Ionescu, soţ şi soţie în Dineu cu proşti
Ne e greu să înţelegem de ce Şerban Ionescu nu a vrut să mai lupte pentru viaţă. Prin tăcerea lui, prin fuga lui, personajul a ieşit definitiv din scenă. Ochii lui s-au închis cu tristeţe de agonia acestui timp.
Dumnezeu să-l odihnească!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.