Reprofesionalizarea „Neoliberalismului” din „ţara măgarilor”

Reprofesionalizarea „României după criză” este un adevărat manual de istorie economică, socială şi cu multe conexiuni geopolitice, fără precedent în istoriografia noastră recentă.

Volumul, publicat de Editura Compania, este opera Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatorii lucrării fiind Mircea Maliţa şi Călin Georgescu.

Dacă în anii ’50 Petre Pandrea dezvolta pentru România un proiect de „helvetizare”, adică neutralizare politică deplină, într-un plan pe câteva puncte, proiectul de azi, al Reprofesionalizării, este un răspuns fezabil, construit cu repere clare şi soluţii economice ofensive, aplicabile pe termen scurt, dar nefiind ignorată nici proiecţia pe termen lung a societăţii româneşti.

Ceea ce este mai trist, toate aceste studii au fost oferite guvernanţilor noştri, chiar la cererea lor, în decursul ultimilor cinci sau şase ani, dar aceştia le-au abandonat într-un sertar al uitării, departe de puterea decizională. Şi au făcut-o deliberat. De-acum evenimentele nu mai au răbdare. Au luat-o înaintea aşteptărilor naostre. S-a trecut de ceasul al doisprezecelea.

Componenta istorică a cărţii este temeinic organizată şi detaliat reprezentată în capitolul „o altă istorie a ţării – vedere economică şi profesională”. Aici veţi descoperi o istorie a ţării noastre pe ultimii două sute de ani, cum nu o veţi găsi în alte sinteze de profil. Este de-a dreptul unică.

A existat însă un pionierat în această luptă pentru a lămuri neajunsurile societăţii româneşti. Ştefan Zeletin este unul dintre reperele istoriografice de referinţă în acest sens şi încă teribil de actual. Forţelor creatoare, pozitive, care nu au dispărut nici astăzi, şi care s-au concentrat sub ideea neoliberalismului, cu peste 100 de ani în urmă, li s-a opus continuu şi cu perseverenţă diabolică o foarte ciudată „ţară a măgarilor”, decidenţi şi înspăimântător de solidari în „măgăria” lor de a urmări numai interesul personal şi pe cel al mafiei.

„Neoliberalismul” reprezintă în linii generale „opera de ridicare a unei clase sociale, cu toate instituţiile necesare”, ca un „lucru elementar” pentru „avuţia naţională”. Altfel spus, „din sărăcie nu s-a născut niciodată civilizaţie. Şi pentru ca ţara noastră să-şi mărească avuţia naţională, muncitorimea ei trebuie să lucreze ceva mai mult decît opt ore pe zi şi ceva mai conştiincios şi cu mai mult drag decît face astăzi. Şi aceasta timp de cîteva generaţii, căci opera de civilizaţie nu se naşte de azi pe mîine, ci este un îndelung proces istoric” (Neoliberalismul). Din nefericire însă, „trăim asiatic şi ne judecăm după norme europene” (I.D. Sârbu). Lucrătorul nostru are opt ore de lucru şi repaus două zile pe săptămână, concediu de odihnă, aşa cum cer normele europene. Dar este lipsit de „experienţa muncii” iar „cult pentru ea n-are; alte trebuinţe decît cele animalice, nu cunoaşte. Dacă totuşi i se scurtează timpul de lucru, prin maimuţărirea altor ţări, el pleacă din atelier în cîrciumă, unde-şi cheltuieşte tot cîştigul şi de unde iese tot zdrenţuit şi murdar, aşa că trebuie să-l înconjuri cu jenă la depărtare de cîţiva metri” (Neoliberalismul).

Un membru al tinerei generaţii de la începutul anilor ’50 se întreba „critic şi autocritic: ce facem cu lichelele, cu proştii şi cu nepricepuţii cărora, printr-un miracol ceresc, le-am creat condiţii cu totul excepţionale de a face carieră şi a înlocui dictatura celor cinstiţi, inteligenţi şi pricepuţi? Ce măsuri de Deparatizare, Deratizare, Dezinfectare, ce măsuri D.D.D. are pregătite generaţia voastră ca să nu greşească cumva acest fatal start istoric?” (I.D. Sârbu). Lichelele, proştii, nepricepuţii, şarlatanii, baronii locali etc. sunt integraţi de Ştefan Zeletin într-o imaginară „ţară a măgarilor”, unde „măgarii nu iartă niciodată unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei” (Ţara măgarilor). Or, tocmai aceasta este drama colectivă pe care o trăieşte o pătură socială minoritară de oameni simpli sau de carte, în lumea „măgărească” din toate timpurile. „Metafizica dosului” constă în simplul fapt al „durerii în cot” – a oficialului aflat în serviciul public sau a mitocanului îmbogăţit ilicit – faţă de o diplomă universitară sau de un muncitor onest care-şi cunoaşte meseria. Suntem în regres. Din plutocraţia „măgarilor” ne-am prăbuşit în oligarhia „omului care este”. „Omul care este” majoritar azi nu poate fi foarte diferit de „măgarul” de ieri. Vorba lui Cezar Petrescu: „Nimic nu e nou… totul a mai fost. Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome”. Accesoriile de epatare juvenilă sau diversificat, extinzându-se spre vârste onorabile.

Pe vremuri, „măgarul laş, nepăsător, mucegăit de putred la conştiinţă” avea „nevoie de o pîrghie puternică care să-l scoată din nesimţirea sa faţă de tot ce e frumos şi nobil şi să-l pună în mişcare”. Această „pîrghie” se numea pe atunci „bacşiş”. După prăbuşirea regimului „măgăresc” a venit un altul care a metamorfozat bacşişul în şpagă. Care-i diferenţa? Ar fi una de „caracter”. Pe când bacşişul de odinioară era calculat de expeditor, şpaga de azi este fixată de destinatar. S-a petrecut în ultima vreme o interesantă înlocuire cultural-antropologică: şpaga devenind un modus vivendi, s-a substituit treptat numelui, devenind un titlu de nobleţe. Aşa au apărut un „Miki Şpagă”, un „Şpagaton” sau un „Şpagoveanu”.

Pe vremuri aflăm că „fără bacşiş” nici nu era „chip să faci un pas în ţara urechiaţilor. Astfel ea a şi ajuns să fie cunoscută între străini sub porecla de ţara bacşişului” (Ţara măgarilor). Nu demult, presa germană numea cel mai „reformator” guvern măgăresc drept „Cabinetul bacşiş”. Nu ştiu de ce, dar rimează cu haşiş.

Despre justiţia măgarilor se spunea că „supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie”. În „ţara măgarilor”, „lumea nu e articularea muncii, a înfruntării, a modelării şi sublimării nevoilor umane. Ea este doar un pretext, pentru etalarea locuitorilor săi. Lumea e o alee de duminică, unde fiecare se expune doar pentru a fi văzut, dar nu şi pentru a vedea”. O lume unde „protagoniştii” sunt preocupaţi până la nevroză cu „propria lor apariţie, încît se scufundă, nu apocaliptic, ci cotidian şi molatic împreună cu decorul lor, şi amorful noroiului şi al gunoiului, al acestor elemente ce amintesc umanitatea doar în forma de putrefacţie a unui aparat care consumă, fără a crea nimic în schimb” (Mihaela Czobor).

Ce este democraţia într-o realitate istorică „măgărească”? Ştefan Zeletin a descris-o la mijlocul anilor ’20 şi este mecanismul care formează şi democraţia de astăzi unde „cel energic şi fără scrupule se ridică fără nici o piedică legală la vîrful piramidei sociale, iar cel cu prejudecăţi de sînge sau scrupule de morală este dat la o parte, ca o piesă de antichitate. Aceasta este democraţia; numele ei, de «putere a poporului», are cel mult un sens ironic” (Neoliberalismul). Apoi, care dintre vechii şi actualii „democraţi” români „a avut tăria de suflet să spună maselor muncitoare adevărul că democraţie înseamnă muncă, ordine şi sacrificiu pentru societate? Ne temem că atunci masele ar face democratului aşa o manifestare de simpatie încît i-ar trece pentru totdeauna dorul de a se mai întoarce între ele. Dimpotrivă, democraţii noştri spun muncitorilor – fie aceştia proletari sau ţărani – că dacă vor să trăiască mai bine, să vină la ei. Şi oricine ştie că în mintea întunecată a muncitorului român a trăi mai bine înseamnă a trăi fără muncă. Ei da, dacă muncitorii români vor da sprijin democraţilor, atunci toate cele trebuincioase se vor produce de la sine, fără nici o osteneală: grădinile de pe mîndrele noastre văi vor face numai pere mălăieţe, care să cadă coapte gata în gura lui nătăfleaţă, democratul român de carieră”. Generaţia lui Zeletin a descoperit chiar şi un antidot lumii „măgăreşti”, un antidot care se fundamenta pe convingerea că „obligaţia de a face faţă pentru semeni este o îndatorire a noastră faţă de noi înşine, prin care ne constituim oameni”, şi nu măgari (Mircea Vulcănescu).

Bun. Dar „ce fel de Române vrem”? Ne întreabă pe bună dreptate unul dintre autorii cărţii, dl Adrian Curaj. „Suntem la răscruce! De opţiunile noastre depinde în ce fel de Românie vom trăi”, se spune în continuare. Oare vedem cu toţii această răscruce în care s-a oprit ţara noastră? O vom ajuta să se ridice din glodul deznădejdii de-acum precum au dezlănţuit-o paşoptiştii la 1848?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.