Într-o Vienă aparentă trezită din amorţeală de Francisc I, era pusă în scenă, la Burgtheater, opera în trei acte, Alceste, rod al colaborării compozitorului din Boemia Christoph Willibald Gluck şi libretistului din Livorno, Ranieri de’ Calzabigi, bazat pe piesa Alcestis (438 î.Ch.) a dramarturgului grec Euripide. Era anul 1767 şi versiunea, considerată de Gluck puţin cam arhaică, va suferi modificări importante după nouă ani. La Paris, în 1776, opera a fost montată pe libretul francezului Leblanc du Roullet.
Spectacolul lui Pier Luigi Pizzi se remarcă prin sobrietate
În istoria acestui titlu, o capodoperă a genului iluminist, versiunile italieneşti se puteau număra pe degetele de la o mână, datorită respectului faţă de literatura franceză.
La 300 de ani de la naşterea compozitorului, a fost o ocazie ca Teatrul La Fenice să realizeze o arheologie muzicală. Premiera operei vieneze Alceste a avut loc în 20 martie la Veneţia, ca un omagiu adus lui Gluck. Un titlu care nu a mai fost niciodată reprezentat pe scena de la La Fenice. De această dată, a fost aleasă versiunea originală a operei.
Pier Luigi Pizzi construieşte scene puternice
”Am experimentat libertatea barocă şi solemnitatea clasică, în dorinţa de a lăsa operei întreaga ei frumuseţe”, explică Pier Luigi Pizzi, regizorul spectacolului, care semnează în acelaşi timp decorul şi costumele, despre acest Alceste.
După Orfeu şi Euridice, Alceste este cea de a doua dintre operele lui Gluck, numite ”de reformă”, în care compozitorul abandonează opera barocă în favoarea stilului neoclasic. Unele modificări au avut scopul de a crea o mai mare intensitate dramatică, înlăturând o parte din ornamentele operei baroce şi pe de altă parte, din capriciile cântăreţilor baroci care reuşeau să prindă fiecare ocazie de a-şi pune în evidenţă propriile capacităţi. Recitativele sunt orchestrate, ariile sunt scurtate, intrigile sunt mai realiste. Ariile da capo dispar şi corurile îşi regăsesc locul. Un element esenţial al pieselor greceşti şi romane pe care s-a bazat adesea opera neoclasică.
Carmela Remigio şi Marlin Miller
Alceste, cea mai ”grecească” dintre operele lui Gluck, ocupă un loc foarte important în istoria operei, chiar mai important decât Orfeu şi Euridice, deşi aceasta din urmă a obţinut un succes mai mare, într-o acţiune dramatică mai impresionantă. Alceste asociază pasiunea şi intensitatea melodiilor duioase care, paradoxal, intensifică puterea emoţională a operei. Pasajele cele mai marcante includ Uvertura, care dă tonul atmosferei din operă, corurile şi, în aceeaşi măsură, aria de soprană a Alcestei, care se distinge mai ales prin dificultatea interpretării ei de către solistă.
Corul evoluează după canoanele statice ale tragediei greceşti
Acţiunea se derulează în Thesalia, în Grecia antică, în timpuri mitice, şi povesteşte istoria lui Alceste şi a soţului său, Regele Admeto. Regele fiind pe moarte, Alceste se oferă a se sacrifica pentru a muri în locul lui. Hercule, prietenul lui Alceste şi al regelui, promite să îi ajute. Regele se decide de a o urma pe Alceste până la porţile Infernului, unde fiecare dintre ei doreşte să moară pentru ca celălalt să trăiască. În sfârşit, Zei din Olimp, după intervenţia lui Hercule, profund mişcaţi de dragostea lor conjugală, se decid să salveze cuplul.
O fastuoasă regie semnată de Pier Luigi Pizzi
Noutatea creaţiei lui Gluck constă în faptul că muzica nu se limitează la a circumscrie acţiunea, cum se întâmpla de obicei în opera bufă. Alegerile lui Gluck s-au oprit asupra modelului francez al tragediei lirice, preparând terenul pentru dramele romantice, în particular, pentru Berlioz şi Wagner.
Un spectacol în alb şi negru
Aşa cum am specificat, Alceste a lui Gluck intră în scenă pentru prima dată la Veneţia, în regia lui Pier Luigi Pizzi. Scenele sunt sobre, neoclasice, atât în ceea ce priveşte decorurile, cât şi costumele. Drama este o profundă reflecţie asupra morţii şi asupra saltului în necunoscut. Muzica este sublimă.
Regizorul Pier Luigi Pizzi
La pupitrul strălucitei orchestre de la La Fenice s-a aflat Guillaume Tourniaire, care, în perfectă dintonie, a ales o interpretare emoţionantă a partiturii, reuşind să evite capcana rigurozităţii de metronom a acestui repertoriu care astăzi este, într-un fel, depăşit. El a reuşit să aducă în prim-plan nuanţe delicate, dar nu şi o forţă teatrală emoţionantă. Se simte gestualitatea dramatică extremă. Nu poţi să nu apreciezi plastica acompaniamentului scenelor corale, excelenţa Corului de la La Fenice, extrem de static, după canoanele tragediei greceşti, în timp ce recitalurile protagoniştilor sunt reduse la puţine gesturi esenţiale, coerente cu filosofia care inspiră spectacolul.
Limpezime şi rigoare în conceperea scenografiei
Albul şi negrul sunt culorile dominante ale impozantei scenografii şi ale elegantelor costume. Puţine elemente stilizate (o masă, un scaun, doi cireşi), statuia lui Apollo sunt suficiente pentru a completa punerea în scenă care, datorită unui joc de lumini simplu şi rafinat în acelaşi timp, câştigă o frumoasă profunzime şi un echilibru cromatic.
Teatrul La Fenice
Protagonista absolută a serii a fost Carmela Remigio, care în rolul Alcestei a ştiut să restituie senzualitatea soţiei şi tinereţea mamei. Soprana a evitat accentele foarte apăsate ale austerităţii neoclasice a operei. O prestaţie de mare maturitate artistică, un bun semn al realizării acestui personaj, după părerea criticilor.
Dirijorul Guillaume Tourniaire
Marlin Miller, în rolul lui Admeto, a avut o deosebită expresivitate şi pertinenţă stilistică, dar cu oarecare oboseală în final. Giorgio Misseri în rolul lui Evandro a fost mai curând şters din punct de vedere dramatic. Apreciabile şi intervenţiile vocilor albe ale lui Ludovico Furlani şi Anita Teodoro.
Aplauze nesfârşite pentru Pier Luigi Pizzi.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.