„Analiza sticlei e ca o degustare de tărie fină, cu virtuţi tactile, optice şi sonore”

Artist de talie mondială, Ioan Nemţoi este unul dintre cei mai bine cotaţi creatori ai momentului, apreciat atât pentru fantezia fantastică, cât şi pentru tehnica sa impecabilă. Transparenţa sticlei este folosită de el pentru a reliefa valenţele unei realităţi vizuale mirifice, în care elementele primordiale ale universului, apa, aerul, focul, pământul, devin complicii actului estetic. Din nisip, apă şi foc, el creează forme statornice, deşi fragile, pline de culoare. Jocul de forme, de culori, de mister şi transparenţe seduce privitorul. Mereu în competiţie cu marile nume ale sculpturii în sticlă, ca Dale Chihuly, Marvin Lipofsky, Howard Ben Tré, Yoichi Ohira, Mona Hatoum, Jean Arp, lucrările sale sunt în colecţii celebre, precum cea a regelui Harald al Danemarcei, a reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, a lui Kofi Annan sau a lui Vladimir Putin, Emma Nicholson, ASR Principesa Margareta a României, dar şi în „Muzeul Vaticanului”, la „Kunst Palast” din Düsseldorf, la sediul UNICEF din New York, la „McLarren Technology”, din Marea Britanie, „Waterland Neeltje Jans Museum” din Olanda, „Casa Albă” din Washington, sau în celebre galerii din Norvegia, Suedia, Olanda, Franţa, Italia, Canada, Japonia, Ungaria, Germania, Belgia…

Artistul în atelier

„«My Extravaganza» este titlul hedonist până la insolenţă al expoziţiei Ioan Nemţoi, deschisă în Galeriile Oxo & Bargehouse, la Oxo Tower Wharf. Nu poţi să nu fii impresionat de scara lucrărilor, de culorile exuberante, de energia lor şi, în final, de volumul de sticlă cuprinzând asamblaje imense”, scria criticul englez Peter Layton . Iar cel de „The Independent Magazine” consemna: „Direct din cuptorul cu sticlă, roşul este din nou la modă şi nu ar putea fi mai aprins decât atât”.

Flăcări uriaşe roşii se nasc din undele apelor, păduri de coloane circulare de sticlă duc cu gândul la o orgă în care se modulează sunete şi culori. Ioan Nemţoi supune ritualurile de fiecare zi esteticului, vizând fie amintirea formelor arhetipale, fie perspectiva unor forme geometrice monumentale ce îndeamnă la reflecţie. Marea reuşită a acestui magician al sticlei, ce lucrează asemenea unui alchimist, constă în ştergerea graniţelor dintre arta decorativă şi sculptura monumentală, graţie unui vocabular plastic propriu, de mare rafinament şi profunzime. În operele lui, tăria rocii şi fragilitatea, stabilitatea şi zborul creează o simbioză între multitudinea formelor şi esenţa spiritului. Totul într-o simfonie cromatică, dirijată de celebrul „roşu de Nemţoi”, devenit un adevărat brand.

„Trăiesc în fiecare lucrare căreia i-am dat viaţă”

În curtea Museums Quartier, un spaţiu locuit de divinităţile solare

Ce v-a făcut să îmbrăţişaţi această profesie?

Eu sunt un copil de la ţară. M-am născut într-un sat numit Truşeşti, de lângă Botoşani, cu o tradiţie îndelungată. În apropiere s-au făcut descoperiri arheologice, iar oamenii de acolo „se jucau” cu pământul. Când mergeam cu oile, trimis de părinţi, căutam câte o bucăţică de pământ pe care o modelam. Aşa m-am îndrăgostit de artă. În primul an de facultate, profesorul Dan Popovici m-a luat la Dorohoi să fac practică într-o fabrică de sticlă, una dintre cele mai renumite în acea epocă, şi acolo m-am îndrăgostit de sticlă, la 1.200 de grade. Cred că a fost un fenomen supranatural, când lumina a pătruns în mine. Profesorul a luat o ţeavă de suflat, sticla era peste temperatura de topire, era ca o apă. A scos-o din cuptor şi a plimbat-o spre cer, iar ea a curs ca o miere aurie. Momentul acela a fost pentru mine unic. Şi mi-am zis: nu pot să fac altceva în viaţă. Suflarea şi clonarea sunt parte integrantă a procesului Genezei. Când scot miezul incandescent şi suflu la celălalt capăt al tijei, urmăresc cum prind viaţă formele pe care le-am imaginat la rece astfel încât să suscite emoţii. Mi-am făcut atelierul şi cuptoarele mele la Dorohoi şi acolo am început să trăiesc cu acest material. Sticla este dragostea mea.

Lucrările sale înfrumuseţează spaţiile publice

Arta sticlei creată de dumneavoastră a evoluat de la decorativ spre monumental. Şi dacă privesc lucrările, culorile au o simbolistică foarte puternică, de la „Roşul de Nemţoi” la lila ca o deşteptare primăvăratică, la verdele pădurii, la albastrul cobalt şi la culoarea chihlimbarului… O cromatică demnă de un pictor. Exerciţii elegante ale jocului cu sticla. Spulberaţi cu artă cenuşiul din viaţa noastră. De unde această forţă de a renova, de a inventa într-un domeniu atât de vechi? De fapt, unde se termină tehnica şi unde începe arta? Cum este această luptă cu focul, dar şi cu imaginaţia?

Eu sunt ca un alchimist. Fac cuptoarele, pregătesc pasta de sticlă, lucruri care mă ajută în creaţie. Am fost nevoit să-mi fac culorile. Am cumpărat substanţele pe care le-am combinat, lucru pe care nu l-am învăţat în şcoală. S-au adunat lucrări care nu mi-au plăcut şi pe care le-am spart, după care iarăşi le-am topit şi după câţiva ani am ajuns la un rezultat, la un drum pe care am început să punctez şi să realizez culori care mă reprezintă: roşu, oranjuri, galbenuri, brunuri, verde, auriu, diferite nuanţe de albastru…

Compoziţie ritmată ca un râu de foc

Publicul interacţionează cu lucrările artistului

„Roşul de Nemţoi” este recunoscut peste tot în lume. A devenit ca un brand. De fapt, ce este el?

Este un foc care se ridică de pe pământ şi cade din cer în dantelării şi în piesele sculpturale. Cineva la Viena mi-a spus: nu ştiu cum reuşeşte artistul să creeze acel roşu de neuitat. Este un roşu aproape de coral, aproape de foc, aproape de Cinzecime, pentru că eu plec de la tema biblică, de la momentul când la fiecare apostol a venit o flacără de foc. Aşa putem transmite acest moment care pentru noi este acum abstract. Şi m-am întrebat ce culoare e cea mai puternică şi am considrerat că este roşul şi că el mă reprezintă. Astfel încât fiecare formă pe care o fac să fie o pictură tridimensională. Suprapun straturi de sticlă ca într-o pictură pentru a suspenda clipa, pentru a prinde din zbor forma perfectă. Este dificil pentru că nu văd culorile când lucrez. Doar mi le imaginez. Lucrez ca un orb pentru că, în general, culoarea, la temperaturile acelea nu este vizibilă. Trebuie să mi-o imaginez. Este, de exemplu, un oranj pe care îl bănuiesc.

Simbioza dintre formă şi esenţa spiritului

Rafinamentul gamei cromatice a artistului

Instalaţie monumentală la McLarren

Suntem în preajma Paştelui. Îmi amintesc că aţi abordat de multe ori în creaţia dumneavoastră temele sacre, cu transparenţe în sticlă ce ating perfecţiunea. Lucrări cum ar fi „Geneza”, „Cina cea de taină”, „Grădina Raiului”, „Trădarea”, „Apă şi foc”, toate dezvăluie sensibilitatea dumneavoastră în consonanţă cu religia. Ele par nişte metafore ale Divinităţii. Ce vă face să vă îndreptaţi către această comuniune spirituală?

Eu citesc şi recitesc Biblia, care mă încântă cu frumuseţea textului ei, aşa cum cum a încântat generaţie după generaţie. În vremea Renaşterii, marii artişti au tratat aceste teme cu mare dragoste şi cu mare bucurie. Astăzi sunt puţini artişti care se inspiră din scenele biblice. De exemplu, „Cina cea de taină” a fost transpusă în arta modernă de Picasso, de Dali, dar nu de mulţi creatori. Iar în sticlă, după câte ştiu eu, n-a încercat nimeni. Am reuşit să găsesc o secvenţă din acest miracol care este „Cina cea de taină”, momentul în care istoria se schimbă, în care oamenii au primit o nouă religie. Lucrarea pe care am oferit-o Vaticanului în 2002 a primit elogii din partea Papei Ioan Paul al II-lea.

Se întrezăresc în aceste lucrări ecouri de liturghie.

Eu cred că o operă care creează bucurie va dăinui. Recviemul se întâlneşte cu imnul apoteotic într-o superbă parabolă a armoniei renăscătoare.

Soţii Nemţoi într-o expoziţie a maestrului

Nenumăratele forme ovoidale pot sugera ouăle de Paşte? Sau ele se apropie ca sens de cele ale lui Brâncuşi? Care v-au fost maeştrii?

În facultate, i-am avut profesori pe Lazăr Florian şi Dan Popovici. Dar când intri în atelier, începi să cauţi singur. Te uiţi în istoria artei şi încerci să te apropii de cineva. Şi Brâncuşi a căutat, a cercetat şi şi-a găsit locul. După cum citeam zilele trecute, el a creat lucrări realiste inspirate de şcoala românească şi de Rodin, pe care apoi le-a spart pentru că nu-i mai plăcea să le vadă în atelier. Aşa am încercat să fac şi eu, mai ales că într-un atelier de sticlă e foarte uşor să spargi. Eu caut simplitatea, dar şi lucrurile minunate, aşa cum se vede într-un vas influenţat de şcoala de la Murano, cu elemente florale inspirate dintr-o perioadă largă, ce ţine şi de Art Nouveau, şi de şcoala veneţiană. A fost un exerciţiu util, mi-a plăcut şi l-am păstrat. În rest, caut simplitatea şi în culoare, şi în formă. Toate lucrările mele au o investiţie sufletească. Trăiesc în fiecare lucrare căreia i-am dat viaţă. Lucrurile nu au valoare dacă nu le descoperi singur.

Alchimie şi ritual

Absenţe, la Madrid

Instalaţia din expoziţia de la Madrid

La Dorohoi aveţi fabrica, dar totul este lucrat în regim de unicat. Prin transparenţa sticlei povestiţi despre cele eterne. Cum decurge procesul de transformare? Faceţi mai întâi o schiţă? Le pictaţi după ce le-aţi scos din cuptor? Cum realizaţi aceste capodopere?

Fac desene, îmi imaginez ce cantitate de culoare să pun şi ce nuanţe, pentru că totul este în sticlă. Culoarea se formează acolo. Exact ca în pictură, dar vezi lumea altfel. Este o trăire intensă, nu ai timp să te gândeşti mult, pentru că sticla nu te lasă. Sticla devine materie primă şi finită, dar şi substanţă. Alchimie şi ritual. Între plin şi gol, obligă lumina să se plieze pe suprafeţele ei. Analiza sticlei e ca o degustare de tărie fină, cu virtuţi tactile, optice şi sonore. Ca să creezi unicate, trebuie să ai rapiditate. Chiar dacă tehnicile şi culorile pot fi aceleaşi, efectele de lumină, luciul mat sunt aparte, nu sunt repetabile. Sticla se face dintr-un pumn de nisip, cu calcar, cu sodă calcinată şi câteva substanţe care o afânează. Când le pui în cuptor pentru topit, fiecare are personalitatea ei. După ce focul o modelează, o topeşte, se obţine această frumuseţe. Meşteşugul se îmbină cu talentul, cu dragostea pentru artă. Să nu uităm că sticla a fascinat din vremurile lui Augustus până la Renaştere şi a strălucit în timpul lui Ludovic al XIV-lea. A tulburat lumea Barocului şi Rococoului cu jocurile de oglinzi.

Tensiuni spaţiale, o insidioasă similitudine cu structură celulară şi moleculară din toate regnurile

Nu putem să uităm nici de fascinaţia palatelor veneţiene, unde sticla a rămas unul dintre secretele bine păstrate, mai ales la Murano, transmise între generaţii, de la Barovier la D’Angelo, la Luigi Zecchini până la sticla filigranată creată cu o mare virtuozitate de Bernardo şi Filippo Catani, sau până la Murino, un tip de sticlă decorată, inspirată din Antichitatea romană, creat de Vincezo Moretti. De fapt, cum aţi reuşit, abordând lumea atât de fragilă a sticlei, să faceţi ca arta dumneavoastră să strălucească pe meridianele întregii lumi?

Am identificat aerul şi lumina, sticla a devenit materie primă şi materie infinită, fermă ca roca meteoritică, fragilă ca germenele seminţei şi mlădioasă ca iarba. Am început să dau viaţă abstracţiunii sticlei printr-un scenariu alchimic, ca într-un ceremonial. Am cunoscut toate realizările anterioare. Materialele, tehnicile şi formele se repetă de la egipteni, fenicieni şi asirieni la greci şi romani. Sigur că am fost încântat admirând toate aceste lucrări pentru că numai cel care lucrează îşi dă seama de cât efort, de câtă concentrare este nevoie pentru a da rezultate. Sigur că după mine vor veni alte generaţii care vor face altceva. Toate aceste transparenţe botticelliene ne invită la o firească regăsire a frumuseţii pierdute. Este fantastic să poţi să creezi în sticlă o compoziţie monumentală, dedicată uneia dintre marile teme. Apoi, să ne aducem aminte de marii monştri sacri ai sticlei, René Lalique, Gallé, Dom Nancy, Tiffany, care au ştiut să inventeze fructificând descoperirile predecesorilor.

În mâinile mele sticla devine pe rând miere, sticlă, cristal…

Globurile refăcând lumea pulverizată

Pentru că vorbiţi de tradiţie, aveţi discipoli la fabrica de la Dorohoi?

Am lucrat acolo cu foarte mulţi oameni. Am început cu mici obiecte, pe care le-am multiplicat şi cei pe care îi consider cumva discipolii mei au început să facă şi operă de artă. După mulţi ani de studiu în atelier, unde ai nevoie de o bogată experienţă, recoacerea, detensionarea sunt timpi pe care nu poţi să-i înveţi decât dacă lucrezi în atelier, cu timpul m-am apropiat mai mult de opera de artă, de aceste compoziţii religioase, cum le-aţi numit dumneavoastră, dar fără să mai lucrez cu meşteri. Sunt secrete pe care nu vreau încă să le dezvălui, lucruri care trebuie să rămână, ca şi la maeştrii veneţieni, în familie. Este o muncă enormă, lucrez 18-20 de ore pe zi. În mâinile mele sticla devine pe rând miere, sticlă, cristal…

Roşul de Nemţoi într-un ou, simbol al Genezei

Roşul, ca un năvod de volume

Sunteţi ca un îmblânzitor al sticlei, ea devenind pentru dumneavoastră şi o formă de limbaj. Multe dintre lucrări au o desprindere de real, parcă au aripi, parcă zboară spre cer.

Începi să te joci cu culoarea, opacitatea şi transparenţa. Sticla fură lumina şi dă o strălucire extraordinară. Este un joc complicat în această perfecţionare continuă.

Împreună cu fiul său, Ştefan

Aţi călătorit în întreaga lume expunându-vă lucrările. Rafinata dumneavoastră artă a convertit materia incandescentă în formă şi lumină, în culoare şi transparenţe atât în Olanda, Austria, Germania, Norvegia, Italia, Franţa, Japonia, cât şi în Statele Unite. Care dintre aceste locuri vi s-a părut că rezonează cu dumneavoastră?

La Viena am transformat un hotel, „Levante Parliament”, într-o galerie de artă. În 70 de camere sunt etalate obiecte, iar în lobby şi în curtea interioară sunt plasate sculpturi din sticlă. Tot la Viena, am aranjat în spaţiul de la „Museums Quartier” o expoziţie care a durat o lună de zile şi pot să vă spun că a fost o experienţă extraordinară atât pentru cei tineri, cât şi pentru cei mai în vârstă care au interacţionat cu opera mea, au mângâiat-o, au admirat-o. Expoziţia s-a intitulat „Cui i-e frică de sticlă?” şi a fost vizitată numai în weekend de aproape 20.000 de persoane. Şi aceasta, pentru că există la Viena o adevărată civilizaţie în ceea ce priveşte arta. Asta m-a făcut să capăt încredere în mine. A urmat o altă expoziţie la „Palatul Palffy”.

Sticla curge în căutarea formei

Sticla ca un meteorit

Dar şi expoziţia de la Londra, „My Extravaganza”, v-a adus glorie. Sub titlul „O impresionantă expoziţie de instalaţii de sticlă, cronicarul englez consemnează: „Este dificil să redai mai mult decât o idee despre o expoziţie într-un articol. Aproape toate lucrările sunt masive atât prin concept, cât şi prin realizare: cilindri enormi, suflaţi, sfere mari, boluri şi forme de capete, adesea instalate pe cilindri sau aşezate ca nişte scoici uriaşe. Mai sunt şi instalaţiile animate, încolăcite pe podea, compuse din sute de şerpi roşii, zvârcolindu-se sau cilindrii transparenţi din care cresc vrejuri de fasole înalte de trei metri”.

La Londra fusese tocmai „Retrospectiva Brâncuşi”, la „Tate Modern”, şi m-am implicat dorind să-mi organizez o expoziţie în aceeaşi perioadă. Am căutat diferite galerii de artă. Era dificil pentru că expoziţiile erau programate cu mai mulţi ani înainte. Un prieten de-al meu, regizor de televiziune, Andrei Măgălie, mi-a spus că el cunoaşte o doamnă de la ambasadă, care are multe cunoştinţe în domeniul artistic şi care iubeşte mult România. Am urcat în avion, am plecat la Londra, mi-a prezentat o galerie şi mi-a spus: „Sunt încântată de lucrările dumneavoastră, dar acum nu se poate, numai peste trei ani”. Întorcându-mă acasă, am primit însă un telefon şi am fost anunţat că artistul danez care era programat să expună la „Oxo&Bargehouse” nu putea să mai ajungă şi m-a invitat pe mine. A fost o şansă. Expoziţia s-a bucurat de un mare succes, fiind întinsă pe patru niveluri de clădire. Am expus atât lucrări de artă decorativă, cât şi instalaţii monumentale. S-a vorbit despre ea la BBC de patru ori şi întreaga presă de specialitate a elogiat-o. Expoziţia a fost apoi văzută de cei de la „McLarren Mercedes”, care-şi terminaseră tocmai fabrica proiectată de arhitectul Norman Foster, şi am fost invitat să văd şi acel spaţiu. M-am întâlnit cu lordul Norman Foster şi cu proprietarul companiei. A fost formidabil pentru că am fost lăsat să-mi expun lucrările acolo unde am dorit. Expoziţia a stat acolo timp de patru ani. O mare parte din lucrări a fost achiziţionată de proprietarii firmei şi a fost vizitată de zeci de mii de oameni. La deschidere a fost chiar Majestatea Sa, Regina Angliei.

Ioan Nemţoi alături de lucrările sale, la Viena

În atelier

Aţi fost singurul român care a deschis o Galerie personală la New York.

După atentatul din 11 septembrie, am găsit un spaţiu frumos în cartierul Soho, pe Broome Street, cu o chirie convenabilă. Dar greşeala mea a fost că am făcut contractul numai pe cinci ani. După aceea chiria a devenit foarte mare şi am renunţat la galerie. Am fost sfătuit să ne mutăm în Chelsea, care, ni s-a spus, va deveni un important cartier cu galerii de artă. Dar, ca un român fără experienţă, am fost să vizitez acel spaţiu şi văzând străduţele înguste în care nu existau galerii, ci depozite de peşte, de carne, mi-am zis: cum pot să deschid o galerie aici? Iar acum a devenit punctul zero pentru arta americană. Atunci când vor să facă ceva, americanii se mişcă foarte repede.

Un alt succes l-aţi avut la Madrid, imediat după atentatele din 11 martie 2004.

Impresionat de ceea ce s-a întâmplat, am creat o pădure de globuri în care reconstituiam o lume făcută ţăndări.

Dar în Japonia, unde aveţi o altă galerie?

Acolo suntem asociaţi cu un partener, care expune artă contemporană.

„Sunt un alchimist, un magician”

Un bol ca un munte magic

Incandescenţa de miere a sticlei topite

Unde vă simţiţi mai acasă?

Cel mai acasă mă simt la Dorohoi. Nu m-am născut acolo, dar se întâmplă un fenomen. Acolo îmi vin toate ideile, acolo este Muza mea şi stau de vorbă cu ea. Locuiesc lângă Biserica Sfântul Nicolae, construită în perioada lui Ştefan cel Mare. Dimineaţa, când plec foarte devreme la atelier, soarele răsare de după biserică. Îmi creează o bucurie şi simt acea lumină toată ziua. Sunt lucruri pe care e greu să le explici în cuvinte. Sunt doar trăiri, stări interioare. Dorohoiul este centrul meu universal.

În atelier, sticla se aşază în straturi succesive

Desigur, arta înseamnă şi business. Ştiu că, în acest domeniu, cea care se ocupă este soţia dumneavoastră. Ce vă nelinişteşte în societatea de azi, legat de felul în care sunt priviţi arta şi artiştii?

Din păcate, acum oamenii nu mai au bani. Intră într-o galerie, se uită şi pleacă. Mai sunt foarte puţini cei care investesc în artă. Dar mi-e greu să simt pulsul în domeniul artei, deoarece eu am închisă galeria din Calea Victoriei de peste doi ani. După ce o voi redeschide, voi vedea… Până atunci încerc să inventez 1001 de tehnici pentru obiectele cu o estetică incomparabilă, piese preţioase şi fragile de o mare complexitate prin frumuseţea şi fantezia lor.

Flăcările care ies din pământ şi urcă spre cer

Ştefan furând de mic secretele meseriei

Afirmaţi: „sticla este ca o himeră”. De ce?

Ea vine de undeva din spaţiu. Este o Muză care apare, se plimbă, lasă o sămânţă, începi s-o dezvolţi, o mai şlefuieşti, o mai şlefuieşti… Nu ai o idee precisă. De aceea suntem artişti, de aceea mă joc de dimineaţa până seara cu sticla, aşa cum pictorul se joacă cu pensula şi culoarea, sculptorul cu piatra, cu bronzul. Noi, artiştii, căutăm să lăsăm în urma noastră ceva frumos. Creaţiile mele explorează diferitele aspecte ale materiei pe care o folosesc. Sticla este plină de contradicţii, oscilând între fragilitate şi rezistenţă, între starea lichidă şi cea solidă. Încerc tot timpul să-i forţez limitele. După ce suflu forma primară, o cioplesc prin diferite tehnici pentru a o face mai sculpturală, mai apropiată de piatră. Fragilitatea sticlei e cel mai greu de realizat.

Atmosfera magică în Galeria Nemţoi

Epifanie, detaliu

Dar, desigur, vă găsiţi inspiraţia şi în natură, după cum văd pe un vas în diferite nuanţe de verde şi brunuri, în care se pot distinge toate anotimpurile.

Mă fascinează pădurea. Are şi lumină, şi muzică, şi bogăţie de culori. În ea descoperi absolut tot ce-i trebuie unui artist.

Sunteţi un poet.

Nu, sunt un alchimist, un magician.

Cum reuşiţi uneori să închideţi sufletul într-un balon de sticlă?

Nu-mi place să fie închis, îmi place să zboare. Dar, închis acolo, el îl fascinează pe privitor.

Sculpturi în sticlă asemănătoare pietrelor străbunilor, la Budapesta

Clone, la Londra

Îmi închipui că sunteţi pasionat de alchimie şi citiţi cărţi despre ea.

Da. Sunt ca un vrăjitor care vorbeşte cu focul. Este un lucru fabulos atunci când scoţi din foc o bucată de sticlă şi începi s-o modelezi. Focul nu e palpabil. El vine de undeva, ca o lumină. Intru în dialog cu aceste elemente primordiale, cu apa, cu aerul şi cu focul. Energia coboară din cer.

Când aveţi o picătură de timp, unde vă place să evadaţi?

Eu, aşa cum vă spuneam, mai tot timpul îmi place să-l petrec în atelier, pentru că dacă trece Muza şi nu sunt prezent, aş putea să pierd ceva de mare valoare. Când plec în străinătate străbat muzeele.

„Cor de îngeri”, ca o Rapsodie în roşu

Empatie, la Oxo Gallery

Eden

Ştiu că sunteţi un împătimit şi de muzică. Vă văd adesea în sălile de concert. Există o îmbinare între muzică şi sticlă?

Să ştiţi că sticla cântă. Cu ani în urmă am avut o expoziţie la Cotroceni şi l-am avut invitat pe muzicianul Iancu Dumitrescu, stabilit acum la Paris, cu care am colaborat şi la Londra, unde a cântat live cu trei artişti internaţionali. Împreună cu el am avut ideea unui proiect care încă nu s-a realizat: să preluăm sunetele sticlei. Dacă ne apropiem de o formă de sticlă, energia noastră o influenţează şi creează un sunet. Supradimensionat, acesta poate fi ca o simfonie. Am avut o lucrare foarte frumoasă, asemănătoare, intitulată „Cor de îngeri”, pe care am expus-o la Viena, foarte abstractă, formată din coloane de sticlă roşie. Când apropiai urechea, fiecare tub scotea un alt sunet, în funcţie de intensitatea vântului care adia. De o mare subtilitate şi un mare rafinament. Ascult şi muzica cuptorului de dimineaţa până seara. Acesta are tonalităţile şi simfoniile lui. Dacă sună fals, înseamnă că nu ai realizat o sticlă de calitate şi poţi să eşuezi.

Ce înseamnă eşec pentru dumneavoastră?

Din eşec în eşec, înveţi. Alchimistul caută, caută şi aruncă.

Fulgerul imaginii în care auzi parcă rafale de tunet, sensuri şi sensuri, un exerciţiu de potenţare a emoţiei

Forme arhetipale

Fiul dumneavoastră, Ştefan, care are aproape 11 ani, este de asemenea pasionat de muzică. Vă moşteneşte şi în artele vizuale?

Nu pot să vă spun cât adoră muzica, dar are înclinaţii şi către pictură. Vom vedea ce se va întâmpla. Până la 14 ani, în artele plastice nu poţi fi sigur de nimic. Casa noastră este tapetată cu lucrările lui, nu ale mele. De altfel, sunt un om fericit că am în casă şi omul cu finanţele, soţia mea, pentru că altfel aş lua-o razna, aş investi numai în alchimia mea. Ea îmi dă tot timpul un impuls în profesia mea şi mă îndeamnă să nu renunţ niciodată la proiecte. Este sprijinul şi dragostea mea.

Care sunt proiectele mai dragi la care lucraţi acum?

Am câteva proiecte atât în străinătate, cât şi în Bucureşti, cum ar fi câteva expoziţii în aer liber, în spaţiile verzi ale oraşului. Acest proiect se numeşte „Cultura urbană”, într-un concept, „Reţea de semne”, care-şi propune să înfrumuseţeze Capitala. Opera e o parte dintr-o serie, ca o frază muzicală dintr-o simfonie. Astăzi mă interesează mai mult procesul interior care, din etapă în etapă, mă apropie de un adevăr ascuns şi poate niciodată atins. Este un proiect la care lucrez de peste doi ani. De exemplu, la Dristor, într-o piaţetă, aflată la intersecţia a cinci-şase străzi, care marchează vechea limită a Bucureştiului de odinioară, am propus o serie de lucrări din metal şi răşină. Sunt şi alte variante gândite în aşa fel încât să poată fi văzute din toate sensurile intrării în spaţiul respectiv. O alta ar fi în Parcul Izvor, în faţa Parlamentului, care va marca o legătură între fostul oraş interbelic dispărut azi şi Muzeul de Artă Contemporană. Sper să conving autorităţile să studieze proiectul meu care să fie transformat într-un parc de artă. Proiectul vizează şi alte zone, cum ar fi Parcul Kiseleff, ce era altădată o mică groapă vis-à-vis de Muzeul Ţăranului Român, lipit de Muzeul de Geologie, spaţiul din faţa Casei Presei Libere, trecerea peste Dâmboviţa din centrul vechi în faţa Tribunalului, care ar putea fi numit „Locul de discuţie” şi care noaptea poate fi transformat într-un adevărat spectacol. Este ca o linie care nu se termină, se curbează, se deformează, ca un spaţiu menit discuţiilor. Ca un nod care se dezleagă şi de la care începe povestea. Totul se schimbă în funcţie de privitor, totul se întâmplă pe suprafaţa cu jocuri de transparenţe, în funcţie de momentul zilei. Roşul şi transparentul sunt peste tot. Mi-aş dori ca ele să se infiltreze, să captiveze privitorul, să-l cuprindă, să-l îmbrăţişeze. Fiecare detaliu e succesiv şi se construieşte în jurul unei chei, dar subiectul tuturor pieselor va fi unitatea. Ele ar urma să devină un loc de întâlnire, de reflecţie, aşa cum eu, în tinereţe îmi dădeam întâlnire, de exemplu, la „Ceasul de la Universitate”. M-am gândit că pentru generaţia tânără este nevoie de alte repere. După câte vedeţi, lucrările mele sunt legate de câte o poveste.

Ritmuri muzicale ca în Simfonia albastră a lui Gershwin

Alături de soţia sa la Bassano del Grappa

La ce visaţi?

Visez să-mi termin conceptul de la Galeria de pe Calea Victoriei, care va avea 450 de metri, care a însemnat un mare efort atât de timp, cât şi financiar. Este plasată la distanţe aproape egale de Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Colecţiilor de Artă şi Academia de Artă. Pe unde călătoresc, am văzut în orice capitală foarte multe galerii de artă, dar la noi sunt pe cale de dispariţie. Nu ştiu de ce nu se gândeşte nimeni că într-o asemenea zonă trebuie dezvoltat un sistem de galerii. Este important nu numai din punct de vedere financiar, dar şi turistic. Mi-am propus să invit şapte artişti din toate artele, pictură, sculptură, ceramică, metal, bijuterii, modă, şi să încercăm să ne apropiem colecţionarii şi oamenii dornici de artă contemporană. Voi face şi o mică sală pentru studenţi, având invitat în fiecare lună un viitor artist. De altfel, mă mândresc cu faptul că le-am acordat unor tineri studenţi de la Academia de Artă şi burse. Aş vrea să putem crea altceva. Şi mi-am propus să invit şi artişti internaţionali şi să facem expoziţii mixte. Sper ca viaţa modernă, tumultuoasă şi rapidă, să-şi lovească valurile de acest edificiu luminos, delicat care iese la lumină din haos.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.