Auguste Perret şi simfonia betonului armat

Auguste Perret, numit de Jean-François Lasnier “poetul betonului”, este subiectul unei expoziţii deschise la “Palatul Iéna”, capodopera sa din anii ‘30, o sinteză a unui stil în acelaşi timp clasic şi îndrăzneţ prin folosirea betonului armat.

Până în 19 februarie, peste 400 de documente originale – desene, fotografii, machete – evocă câteva realizări majore ale lui Perret, cum ar fi imobilul din strada Franklin din Paris, Primăria din Le Havre, trecând prin biserica din Rancy şi clădirea “Mobilierului Naţional”.

Comisarul ştiinţific al expoziţiei, etalate în sala hipostilă a Palatului Iéna, este Joseph Abram, arhitect şi specialist în opera lui Auguste Perret, iar scenografia ei este opera unui alt mare arhitect, olandezul Rem Koolhaas.

Scara interioară a Palatului Iena

Sunt prezentate, prin fotografii alb-negru, prin planuri mari axonometrice, opt capodopere ale arhitectului: Imobilul din Strada Franklin (1903), ale cărui faţade sunt ornate cu ceramicile lui Alexandre Bigot, „Théâtre des Champs-Elysées” (1913), biserica din Rancy (1923), Sala „Cortot” (1928), „Mobilierul Naţional” (1934), „Palatul Iéna” (1937), Primăria din Le Havre (1950) şi biserica „Saint Joseph” (1951).

Machete de mari dimensiuni punctează parcursul expoziţional, în paralel cu elemente biografice ale arhitectului: scrisori, reviste şi obiecte personale. Un video, semnat de Louise Lemoine şi Ila Bêka, prezintă o mulţime de anecdote ale locuitorilor din strada Franklin. În plus, fotografii de Gilbert Fastenaekens sunt propuse în caiete ce pot fi răsfoite.

Imobilul din strada Franklin, cu faţade ornate în ceramică de Alexandre Bigot

În 1933, Auguste şi Gustave Perret au proiectat, la cererea guvernului, reconstrucţia Palatului “Trocadero”. Proiectul colosal trebuia să regrupeze 10 muzee, împărţite în patru clădiri, grupate două câte două de o parte şi de alta a unui portic monumental. Un teatru de 10.000 de locuri completa ansamblul. Din păcate, în 1934, instabilitatea politică a dus la abandonarea proiectului. În schimb, fraţii Perret au primit comanda construirii clădirii “Mobilierului Naţional”, iar în 1936, a “Muzeului Lucrărilor Publice”. Acesta a fost amplasat între Trocadero şi Palatul Tokyo, pe un teren triunghiular, delimitat de străzile Iéna, President Wilson şi Albert-de-Mun.

Luând ca punct de referinţă Palatul “Trocadero”, această comandă părea modestă, iar edificiul n-a fost terminat înainte de moartea arhitectului. El este însă un exemplu de sinteză şi de desăvârşire în folosirea betonului armat. La Palatul Iéna, fraţii Perret “definesc un ordin arhitectural propriu acestui material” şi “realizează «monumentul perfect», aşa cum îl definise Viollet-le-Duc în citirea sa raţionalistă a templului grecesc”, consideră istoricul arhitecturii Joseph Abram.

Imobil semnat de Auguste Perret în stada Raynouard, locuit de arhitect toată viaţa

Betonul armat a caracterizat întreaga carieră a celor doi arhitecţi, de la fondarea, în 1896, a antreprizei “Perret et Fils”, continuată, în 1905, de “Fraţii Perret”, în care Auguste este asociat cu Gustave şi Claude. Dintr-o antrepriză de lucrări publice, întreprinderea s-a transformat într-o structură integrată, asociind toate dimensiunile procesului arhitectural, de la concepţie la execuţie. De altfel, agenţia adoptă o titulatură explicită: “Fraţii Perret, arhitecţi, constructori, beton armat”. Această expertiză tehnică hrăneşte practica arhitecturală şi reflecţia teoretică într-un parcurs jalonat de reuşite canonice, cum ar fi biserica din Rancy şi garajul din strada Ponthieu din Paris.

Clasicism şi îndrăzneală

Teatrul Champs-Elysees

La “Muzeul Lucrărilor Publice”, Perret foloseşte un sistem ajuns la maturitate la sfârşitul anilor ‘20, în proiectul pentru “Serviciile Tehnice ale Construcţiilor Navale” din Paris. El îl descrie astfel în 1933: “Este vorba despre construirea în beton armat a unui spaţiu conceput de arhitect, realizat printr-o structură de beton armat, adică va fi făcut din piloni plasaţi la distanţe mari, care suportă bârne şi dale: ansamblul acestui sistem îl numim «osatură» şi această osatură este pentru clădire ceea ce scheletul reprezintă pentru un animal. Umplerea acestei osaturi se realizează apoi cu ferestre şi panouri din beton armat”.

Sala hipostilă de la Palatul Iena

“Muzeul Lucrărilor Publice” perfecţionează acest dispozitiv, adoptând principiul unei duble osaturi: la exterior, coloane elegante susţin acoperişul, în timp ce la interior o a doua osatură suportă plafoanele intermediare. În partea de est, o rotondă adăposteşte un amfiteatru de 800 de locuri, acoperit cu o cupolă monumentală. La interior, nervurile de beton armat susţin plăci de sticlă. O altă dovadă de îndrăzneală este scara dublă care serveşte primul etaj şi subsolul şi care sfidează greutatea.

Biserica Saint Joseph, ca o dantelărie în beton

Din stradă, rotonda se impune imediat atenţiei prin forma neobişnuită a coloanelor tronconice, care se evazează în partea de sus ca o plantă. “Am ezitat mult timp înainte de a îndrăzni să folosim această formă şi ne-a hotărât, în Egipt, aspectul unui grup de palmieri ale căror trunchiuri netede se ridicau de la sol până la peste 20 de metri înălţime, îngroşându-se treptat”, povestea Auguste Perret, care îşi rgăsise, la mai multe milenii distanţă, inspiraţia în arhitectura egipteană antică. Acestei note de inspiraţie egipteană îi răspude vasta galerie numită “hipostilă”, care aminteşte de sala coloanelor de la Luxor. Scăldată în lumină, ea era destinată prezentării machetelor muzeului, care celebrau marile reuşite ale arhitecturii civile franceze: poduri, baraje, porturi, căi ferate…

În pofida referinţelor istorice discrete, Perret n-a renunţat niciodată la stilul clasic, ceea ce se vede în formula octogolă regulată şi în punerea în evidenţă a unei structuri. Acest fapt traduce ostilitatea lui faţă de formulele “Modernilor” cum ar fi Le Corbusier sau Mallet-Stevens: “Cel care ascunde un pilon face o greşeală. Cel care construieşte un pilon fals comite o crimă”, afirma el.

O sinteză între cultura laică şi teoria urbanistică modernă

Turnul octogonal al Biserciii Saint Joseph, înalt de 110 metri

Betonul armat îşi este suficient lui însuşi, cu condiţia să fie elaborat cu grijă. Perret era atent mai ales la compoziţie. Aici marmură roz, dincolo porfir verde, care dădeau culoare texturii produsului finit. „Betonul este piatră pe care o fabricăm noi, mai frumoasă, mai nobilă decât piatra naturală, declara arhitectul. Trebuie numai să-l trezim. Poate fi lucrat cu ciocanul, poate fi străpuns, cizelat, netezit cu toate instrumentele necesare pentru a ajunge la piatră. Betonul scos din cofraj vibrează datorită acelor caneluri pe care i le imprimă scândurile carcasei”.

Interiorul bisericii Notre Dame din Rancy

Pe şantierele lui Perret, betonul asculta de proceduri încă artizanale. Într-o epocă în care tehnicile industriale începeau să se impună, Perret apare ca moştenitorul perioadei constructorilor medievali şi clasici, în care omul, stăpân al tehicii, rămânea măsura tuturor lucrurilor.

Muzeul s-a deschis în 1939, dar edificiul nu era încă terminat, iar şantierul a durat până în 1948, victimă a lipsei de materiale şi de mână de lucru din timpul ocupaţiei. În 1939, numai rotonda şi aripa dinspre strada Iéna erau construite. Dar spiritul lui Perret marcase deja acest proiect de o amploare deosebită.

Biserica Saint Joseph din Le Havre

În 1945, Statul încredinţează arhitectului şi atelierului său sarcina de a reconstrui Le Havre, puternic bombardat de aliaţi. La elaborarea planului şi punerea lui în aplicare a participat o echipă de discipoli. Limbajul lui Perret, ajuns la maturitate în 1937, caracterizează acest oraş nou, sintetizând cultura laică şi teoria urbanistică modernă.

Nu poate fi omis „Turnul Perret” de la Amiens, terminat în 1952, care a fost mult timp cel mai înalt zgârie-nor din Europa de Vest.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.