Bancherii Berkowitz şi city-ul financiar: bănci, afaceri, comerţ

Începuturile afacerii Berkowitz în Bucureşti le putem plasa aproximativ în acelaşi timp cu primii ani de domnie ai domnitorului Carol I. Undeva între anii 1868 şi 1872 s-au pus bazele casei Berkowitz. Plasarea în timp o datorăm unui document oficial din 7 decembrie 1931, unde se menţionează „trecutul pe piaţă de peste 60 de ani a Băncii Berkowitz”.¹ O altă sursă reduce timpul de viaţă la mai puţin de 60 de ani. Publicistul francez Frédéric Damé este singrul care face o mică istorie a băncii Leon Berkowitz în cartea sa Bucarest en 1906. El spune: „Banca L.Berkowitz, condusă azi (1906 n.m.) de fraţii Elly, Adolph şi Max Berkowitz, ca proprietari, a fost înfiinţată în anul 1880 de Leon Berkowitz tatăl, care, la început, nu făcea decât operaţiuni de scont, însă datorită progresului acestor operaţiuni, a înfiinţat banca şi s-a asociat cu fiii săi, Elly, Max şi Adolf Berkowitz, pe care i-a condus până în anul 1903, când s-a retras pentru a ceda conducerea celor trei asociaţi de astăzi”.²

Aşadar, începând din anul 1903, fraţii Max, Elly şi Adolf Berkowitz s-au ocupat de banca L.Berkowitz. Anul 1903 este în acelaşi timp şi anul în care Leon Berkowitz cumpără de la Ioan Pascu reşedinţa din strada Sfinţilor nr.7, pe care o amenajează după gustul său. O retragere foarte frumoasă şi elegantă a unui bătrân bancher, într-o reşedinţă nouă, departe de lumea dezlănţuită a afacerilor.

Bun, dar revenind la banca L.Berkowitz, ce fel de bancă a fost oare aceasta, deoarece ea nu figurează pe listele oficiale ale anuarelor cu profil economic. Desigur, a fost mereu o bancă de dimensiuni mici, cel mult medii, cu operaţiuni bancare restrânse la câteva direcţii de creditare, însă nu este menţionată nici măcar în ghidurile oraşului sau în cărţile de telefon din perioada interbelică. În realitate avem înregistrate firme particulare pe numele lui Max Leon Berkowitz, care figura la 1911 ca bancher pe strada Lipscani 12. La fel Elly Leon Berkowitz şi Adolf Leon Berkowitz. La aceeaşi dată, pe strada Lipscani 12, unde se afla şi firma bancherilor Berkowitz, figura în acelaşi imobil şi banca Ilfov, „fără sucursale şi agenţii, creată la 1 februarie 1910 din iniţiativa lui Victor Biberia, dar condusă de un consiliu de administraţie”.³

Banca L.Berkowitz va fi înfiinţată însă mult mai târziu. Adevărul îl aflăm dintr-o adresă semnată de cei trei fraţi în anul 1931, cu prilejul cererii „concordatului preventiv”. Aflăm cu acest prilej că „banca Leon Berkowitz a fost înfiinţată în anul 1926 sub formă de societate anonimă şi a succedat vechii firme în nume colectiv Leon Berkowitz, bancher care s-a lichidat prin efectul constituirii noii societăţi. Timp de mai multe decenii, vechea casă de bancă Leon Berkowitz a stat printre primele întreprinderi de acest fel, nu numai onorându-şi punctual angajamentele, dar a contribuit în cea mai largă măsură atât la crearea diverselor instituţii de credit, care au consolidat situaţia economică a României dinainte de război (Primul Război Mondial n.m.), cât şi susţinând puternic comerţul ţării în timpul celor mai grele crize, care s-au abătut asupra pieţei, în cursul acestui lung şir de ani”.⁴

Casa de bancă Berkowitz a rezistat foarte bine anilor Primului Război Mondial (1916-1919) şi mai ales perioadei de ocupaţie germană dintre anii 1916 şi 1918. Apoi a făcut faţă devalorizării monedei şi inflaţiei galopante după 1920. A fost o perioadă foarte bogată între 1903 şi 1926, când îşi schimbă statutul şi, evident, obligaţiile. Cumpără foarte multe imobile în Bucureşti, banca având şi alte sedii simultan, birouri de informaţii comerciale îndeosebi: strada Lipscani 24, Bdul Academiei nr.1 sau Calea Victoriei 32 (pentru anii 1920-1932).⁵ A mai existat şi firma „Berkovitz Max et Co”, cu sediul pe Calea Victoriei 88.⁶

Începând cu anul 1926, banca îşi dezvoltă activitatea încercând să o perfecţioneze cu filiale externe. Astfel ia naştere la Paris Banca Max Berkovitz & Co, care va rezista până la falimentul din anul 1931.⁷ Banca a continuat să cumpere proprietăţi, îndeosebi imobile şi terenuri în Bucureşti. Averea imobiliară şi mobiliară a băncii din anul 1932 o aflăm dintr-o listare a lor ca urmare a ipotecării acestor valori a creanţelor, pe care firma trebuia să le plătească creditorilor, după declararea falimentului.

Proprietăţile băncii L.Berkowitz, în afară de casa din strada Sfinţilor nr.7, au mai fost imobilele din Bucureşti plasate astfel: strada Batiştei nr. 9-11 şi nr. 14 bis; strada Brutus 5-5 bis; strada Sapienţei nr. 5; şoseaua Kiseleff nr. 43 (1350 mp.); Calea Călăraşilor nr. 22-24; Strada Lipscani nr. 24, 26, 28 şi 110-114; strada Mircea Vodă nr. 43; Calea Moşilor nr. 48, 128 şi 130; strada Paris nr. 5, strada Smârdan nr. 17; strada Sf. Vineri nr. 9 şi 11; calea Victoriei nr. 32, 49, 88, 90, 218, dar şi imobilele din pasajul Villacrose cu nr. 16-18-20; strada Dionisie nr. 3; str. Nicolae Filipescu nr. 24 colţ cu Batiştei nr. 14.

Urmau terenurile din Parcul Filipescu, Aleea Zoe nr. 5, teren viran, lotul 66 şi 67; terenul din şoseaua Vitan nr. 75 de 21.453 mp.

În Sinaia, imobilele din strada I.C. Brătianu 27/29 şi Bdul Ghica nr. 54 (ulterior 60). Urmau o serie de moşii, după cum urmează: Moşia Giuleşti-Sârbi-Chitila, cumpărată în anul 1917 în suprafaţă de 180 ha; moşia Cilibia din comuna omonimă din judeţul Buzău, în suprafaţă de 332 ha; moşia Gulianca din comuna omonimă din judeţul Râmnicu Sărat, cumpărată în anul 1913, şi în suprafaţă de 1.872 ha şi 6.342 mp: moşia Murfatlar din comuna omonimă din judeţul Constanţa, cumpărată în anul 1918, în suprafaţă de 396 ha şi 4.900 mp; moşia Laz Mahale din comuna Hasiduluc, judeţul Constanţa, cumpărată în anul 1919, în suprafaţă de 225 ha.⁸ Mai este menţionată şi via Valea Orlea din judeţul Prahova.⁹ Toate aceste proprietăţi au fost trecute în registrul curatorului falimentului Băncii Leon Berkowitz.

Ce fel de bancă era L.Berkowitz şi cum s-a produs falimentul? Banca a fost una de dimensiuni mici la început iar după 1926, după ce şi-a dezvoltat activităţile şi s-a extins şi în străinătate, a tins către dimensiunile unei bănci de nivel mediu ca forţă şi operaţiuni bancare. Dar a avut o particularitate. În primul rând a păstrat direcţia firmei precedente, şi anume aceea de a credita prioritar un anumit tip de clienţi şi anumite zone de interes comercial, aşadar în formă limitativă de finanţare. Aflăm, dintr-un studiu contemporan afacerii Berkowitz, că existau bănci „care au o clientelă specială, în loc de a face afaceri cu orice negustor, nu fac decât cu o categorie anume de negustori. De exemplu: numai cu fabricanţii sau comercianţii de stofe. Această specialitate de afaceri oferă bancherului mari avantaje, dar în acelaşi timp şi o sumă de incoveniente. Aşa bancherul este mai în curent cu situaţiunea clienţilor săi, ca şi articolului lor de negoţ, poate mai degrabă să distingă şi să înlăture hârtia de complezenţă: însă criza comercială – în materialul cu care negociase clienţii săi – îl poate lovi mai rău, decât atunci când ar lucra cu negustori de diferite articole, căci atunci s-ar compensa pierderile ce suferă de la unul prin câştigul ce va avea la altul”.¹⁰ Este ceea ce au evitat să mai facă preponderent fraţii Berkowitz începând cu anul 1926 prin înfiinţarea Băncii L.Berkowitz şi desfiinţarea firmei casa de bancă L.Berkowitz. Dar au păstrat vechea clientelă, căreia însă i-au adăugat un element nou: zona speculaţiilor. Şi aici se integrau într-o altă categorie de bănci descrise de Neuman Weiss încă din anul 1902: „A treia categorie de bănci cuprinde bancherii care primesc capitaluri destinate a rămâne la dispoziţia bancherului o vreme mai lungă (…). Aceste bănci sunt nevoite să ia parte la operaţiuni mari, avansând sume proprietarilor sau agricultorilor, şi luând procente mari, prin care să poată plăti capitaliştilor procentul capitalurilor încredinţate lor. Iau parte ca comanditari la afacerile de lungă durată, fac împrumuturi ipotecare, sau alte afaceri cu riscuri mari. Aceste bănci sunt expuse la mari pericole”.¹¹

Banca L.Berkowitz nu a fost, desigur, singura firmă românească expusă crahului bursier, care a debutat în toamna anului 1929. Dar a fost printre foarte puţinele care nu şi-au mai revenit, care nu au mai putut fi salvate în ciuda măsurilor luate de Banca Naţională a României în acest sens: concordatul preventiv de trei ani şi perioada de graţiere de cinci ani.

Debutul căderii este descris într-o teză de doctorat din anul 1938: „(…) Îndată însă ce creditele internaţionale încep să fie restrânse şi primele dificultăţi ale băncilor Europei Centrale ajung la cunoştinţa deponenţilor noştri, neîncrederea îşi face loc cu iuţeală în rândul lor şi se încep retragerile de depozite. Datorită situaţiei critice create pieţei româneşti, o serie de bănci, sunt nevoite să închidă ghişeele. Astfel, Banca regională din Timişoara; Banca Victoria din Arad; Banca Bihoreană din Oradea; Fraţii Eskenasy din Craiova; Banca de Comerţ din Ploieşti; Banca de Industrie şi Comerţ din Bucureşti; Banca Dacia şi Banca Iaşilor din Iaşi; Banca Negoţului şi Agriculturii; Banca Comercială şi Agricolă din Caracal; Banca Sindicatului Agricol Slatina şi Banca Cetatea sunt primele bănci care sunt silite să înceteze activitatea, în iunie 1931.(…). Luna următoare, iulie 1931, banca Berkowitz are aceeaşi soartă. Panica se dezlănţuie cu mai multă furie printre deponenţi. Asistăm la acel «run», fuga aceea disperată a deponenţilor să-şi retragă depozitele de la bănci, pe care puţine state nu au cunoscut-o în decursul anului 1931. Nimeni nu se mai gândeşte, nu mai judecă situaţia în care va fi pusă banca căreia i se va cere restituirea în masă a deponenţilor. Nu se mai face deosebirea între bănci. Se cer restituiri de la toate. Starea aceasta psihologică de neîncredere şi panică ce s-a răspândit şi a avut efecte nenorocite în ţări cu o cultură şi o organizaţie de bancă mult mai importantă şi veche, este cu atât mai explicabilă la noi, unde micul deponent nu posedă câteodată nici elementarele cunoştinţe în materie de politică de bancă”.¹² Presa românească de mare calibru păstra însă tăcerea asupra acestei disperări. În iulie 1931, când s-a prăbuşit banca L.Berkowitz, ziarul „Universul” publica numai un comunicat al Băncii Naţionale, care suna astfel: „Tulburători ai ordinei au încercat să producă nelinişte determinând pe unii deponenţi să ceară restituirea depunerilor de la bănci. Această încercare a fost dejucată. Banca Naţională, care supraveghează permanent situaţia pieţei, a constatat că nu e nici un motiv de alarmă. (…) Publicul să aibă toată încrederea”.¹³ A doua zi, un alt comunicat liniştitor: „S-a potolit alarma deponenţilor. (…) Numeroşi deponenţi înfricoşaţi fără nici un temei s-au repezit la ghişeele băncilor unde-şi aveau depuse economiile. N-au fost cruţate nici chiar băncile cele mai solide de această neîncredere absurdă. Băncile, însă bine înarmate, au făcut faţă tuturor cererilor de retragere a depozitelor”.¹⁴

Evident că nu a fost aşa. Banca Leon Berkowitz se prăbuşeşte la câteva zile de la publicarea acestor anunţuri. Apoi, cererile de restituire începute în iunie 1931 „se contiună cu intensitate în iulie, slăbesc în august şi septembrie pentru ca să primească un nou imbold prin căderea celei mai mai vechi şi mai mari bănci, Mauriciu Blank 7 CO în octombrie, când retragerile ating punctul culminant. Ultimele luni ale anului găsesc activitatea bancară redusă la restituirea cu repeziciune a creditelor. Intervenţia statului ca şi sprijinul însemnat dat de Banca Naţională sunt neputincioase în faţa panicii deponenţilor”.¹⁵

Aflat în situatia falimentului, Max Berkowitz a garantat, împreună cu fraţii săi Adolf şi Elly Berkowitz, plata şi executarea contractului preventiv oferit de Banca Leon Berkowitz S.A. creditorilor săi, care a fost omologat prin sentinţa Tribunalului Ilfov Secţia I Comercial cu nr.2538/1931”.¹⁶ Apoi, Tribunalul, „examinând întreaga situaţiune a Băncii Berkowitz, (…) cu o reputaţie şi importanţă recunoscute” şi mai ales pentru că „delegaţii Elly şi Adolf Berkowitz, care au înţeles în faţa vremurilor grele şi dificile prin care trec banca să pună la dispoziţia creditorilor Băncii averea lor personală imobiliară urbană şi rurală, afectând şi 75% din totaliattea veniturilor”¹⁷, băncii i se acordă dreptul la concordat de către Banca Naţională. Concordatul era „o convenţie care se încheie între creditori pe de o parte şi debitor plus garanţii săi pe de altă parte, prin care creditorii ţinând seamă de dificultăţile financiare ale debitorului lor consimt la o restituire parţială de creanţă şi la eşalonarea plăţii restului creanţei”.¹⁸

Drept urmare, banca a beneficiat „de un termen de trei ani de concordat cu BNR şi un alt termen de graţie de cinci ani prevăzuţi de articolul 61 al legii lichidării datoriilor agricole şi urbane din 7 aprilie 1934. La 7 decembrie 1931 i s-a omologat concordatul, dar până la 7 aprilie 1939 nu a reuşit să plătească nimic din datorii. În consecinţă „urmează să fie declarată în stare de faliment fiind în manifestă încetare de plăţi”.¹⁹ Tribunalul 1 Ilfov secţia I Comercial, prin audienţa din 31 mai 1939, a dat sentinţa nr. 689 prin care se declară „în stare de faliment Banca L.Berkowitz S.A. cu domiciliul în strada Sfinţilor nr. 11. Se fixează în mod provizoriu epoca încetării plăţilor în zona de 31 mai 1939”.²⁰

Falimentul băncii a însemnat un adevărat dezastru pentru fraţii Berkowitz, care în ciuda celor cinci ani de graţiere nu au reuşit să echilibreze pozitiv afacerea familiei. Elly Berkowitz moare înainte de anul 1933 iar la 10 iulie 1936 îi urmează Max Berkowitz. Cu numai cinci zile înainte de declararea oficială a falimentului, însă ştiind deja rezulatul sentinţei. Adolf moare pe 25 mai 1939. Suma totală datorată creditorilor era de 354.557.247 lei.

Rămân să lupte moştenitorii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.