Bisericile cosmopolitului Vilnius

Barocul italian, Barocul german, Barocul vienez… Rareori în menţionarea zonelor în care acest stil arhitectonic a atins performanţe maxime este amintită şi Lituania. Cu toate acestea, Vilnius este nu numai capitala ţării, dar şi una dintre capitalele artei baroce. Centrul ei istoric a fost înscris în 1994 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, iar oraşul a devenit în scurt timp un loc cosmopolit, în care puteau fi auzite o mulţime de limbi, de la cea a ţării la poloneză, ruteană, rusă, latină, germană, idiş, ebraică sau turcă, ceea ce i-a atras comparaţia cu Babilonul.

Arhitectura a cunoscut şi ea influenţe diverse, datorate gustului epocilor şi al marilor comanditari. Descoperirea frumuseţii ei de către contemporani s-a datorat mai ales statutului de Capitală Culturală a Europei, pe care Vilnius l-a avut în 2009.

Biserica Sfânta Ana

În marea curte a Universităţii, decana de vârstă de ţărilor baltice, fondată de Stefan Bathory în 1579 şi devenită rapid unul dintre centrele ştiinţifice şi culturale ale Europei, se înalţă Biserica Sfântul Ioan, închisă publicului, din a cărei clopotniţă, cu o înălţime de 50 de metri, se poate urmări cel mai bine reţeaua de străduţe care formează o împletitură strânsă şi subtilă, pusă în evidenţă de roşul acoperişurilor. Oriunde s-ar îndrepta, privirea este atrasă de silueta unei biserici. Istoria zbuciumată a Lituaniei este strâns legată de această particularitate. Supranumit „Litefanie Paganis” de un cartograf spaniol la sfârşitul secolului al XIV-lea, acest ţinut a schimbat treptat cultul pentru Natură cu sfinţii creştini. Lenta convertire a Marilor Duci ai Lituaniei a fost rezultatul unei alianţe durabile cu suveranii catolici ai Poloniei, vecina sa de la sud. Această putere bicefală, născută în 1385 pentru a face faţă ameninţărilor externe, a devenit una dintre cele mai lungi alianţe din Europa. Blazoanele ei au fost arborate de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Incredibila prosperitate economică şi imensa putere politică a generat construirea de biserici şi palate în Vilniusul fondat către 1300 pe fundul unei văi în care se întânesc râurile Neris şi Vilnia. A fost dărâmat atunci un vechi templu politeist pentru a-l înlocui cu ceea ce avea să devină catedrala, a cărei alură neoclasică actuală datează din secolul al XVIII-lea. Oraşul s-a drapat în respectabilitate. Artizani, negustori, literaţi, arhitecţi şi clerici de toate felurile au sosit din cele patru colţuri ale Europei, în special din Italia, şi au conferit oraşului o patină cosmopolită. Dominicanii şi iezuiţii se alăturau evreilor, uniaţilor, „adevăraţilor” ortodocşi şi protestanţilor. În măreţia ei, dinastia Marilor Duci avea grijă, cu foarte puţine excepţii, ca toată lumea să trăiescă în linişte. Ca şi în alte părţi, stilul gotic a avut ora lui de glorie la Vilnius. Exemplul cel mai relevant este Biserica Sfânta Ana, construită la sfârşitul secolului al XV-lea, într-un cot al râului Vilnia. De mici dimensiuni, această bijuterie de fineţe, cu clopotniţele ei de piatră roşie ajurate, pare destul de izolată. Valul baroc n-a întârziat să modifice peisajul urban, cu ajutorul involuntar al incendiilor şi războaielor distrugătoare. Este suficient să priveşti, în spatele bisericii Sfânta Ana, Biserica Sfântul Francisc din Assisi, zisă şi a bernardinilor. Construită în stilul gotic, în aceeaşi perioadă cu micuţa sa vecină, a fost afectată de flăcări de două ori şi reconstruită ţinând cont de ultima modă arhitecturală a vremii, barocul, al cărui prim semn în Marele Ducat, o copie a bisericii Gesu din Roma, datează din 1586 în actualul oraş belorus Nezvizh.

Omagiu baroc lui Casimir Jagellonul

Biserica Sfântul Casimir

Prima biserică barocă a fost Sfântul Casimir, situată pe strada Didzioji, principala arteră pietonală, care şerpuieşte în oraşul vechi – o axă strategică necesară plonjării în epoca de aur a istoriei lituaniene. Edificiul poartă numele sfântului patron al Lituaniei şi al Poloniei, Casmir Jagellon (1458-1484), vestit pentru puritatea sufletului şi pentru credinţa sa. Aşezarea pietrei de temelie, în 12 iulie 1604, a fost însoţită de o procesiune de 700 de persoane, în principal iezuiţi. Venite direct de la Roma, planurile au fost adaptate condiţiilor locale de construcţie de doi arhitecţi ai locului. Această metodă a fost folosită şi de alte comunităţi religioase ceea ce a favorizat naşterea unui stil propriu zonei. În acelaşi timp, se traduceau Biblia, rugăciunile şi Vieţile Sfinţilor în limba lituaniană, o limbă indo-europeană arhaică, pentru a favoriza răspândirea catolicismului în raport cu protestantismul.

Răspândirea Barocului în Marele Ducat a cunoscut o piedică în timpul războiului din 1655-1661. Teritoriul a fost ocupat de ruşi. Vilnius şi-a pierdut strălucirea, centrul de greutate al Uniunii cu Polonia deplasându-se categoric către Varşovia. Magnaţii, cum erau numiţi reprezentanţii marii nobilimi lituaniene şi poloneze, s-au îndepărtat de centrul oraşului, construind palate şi biserici nu foarte departe, în plină natură, de-a lungului râului Neris. Aşa a fost ridicată, în 1668, Biserica Sfântul Petru şi Pavel. În spatele unei faţade aparent simple se ascunde un dezmăţ de stucatură, realizat sub conducerea italienilor Pietro Peretti şi Giovanni Maria Galli, peste 2.000 de figuri reprezentând diferite scene mitologice, biblice şi de război. Comanditarul, Michel Casimir Pac, marele hetman al armatei Lituaniei şi a Poloniei, a murit în 1682, fără să vadă opera terminată. Biserica este o perlă barocă care era vizitată în caleaşcă şi care, în zilele noastre, este accesibilă cu autobuzul şi chiar pe jos.

Incendii, războaie şi ateism

Altar baroc în Biserica Sfântul Casimir

În mod curios, provincializarea oraşului şi izolarea lui progresivă de restul Europei au încurajat dezvoltarea unei şcoli locale a Barocului, deja în gestaţie de câteva decenii, aşa cum povesteşte istoricul Giedre Mickunaite. Iniţial receptacul al inspiraţiilor externe, Vilnius devine creuzetul unei sinteze potivite cu spiritul locului. Promotorul acestei mişcări pline de eleganţă, care a marcat barocul târziu, este incontestabil Johann Christoph Glaubicas (1700-1767). Născut în Silezia, de origine germană, a lucrat la Dantzig şi Konigsberg înainte de a se instala la Vilnius. Acolo, el a remodelat complet Biserica Sfânta Ecaterina, unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură barocă vilniusiană, cu două turnuri-clopotniţă elansate şi faţada ei roz. El a conceput uimitoarea faţadă ondulată a Bisericii Sfântul Ioan, care domină marea curte a Universităţii, a condus reconstrucţia Bisericii Sfântului Spirit, basilică construită în 1638 şi distrusă de incendii. Este obligatorie vizitarea acestui sanctuar ortodox, singurul în stil baroc din Lituania, pentru a contempla icoanele magnifice şi a se impregna de lumina care izvorăşte din spatele altarului. Ieşind, treci de la o bijuterie la alta prin alei umbrite. Sunt concentrate pe un spaţiu atât de redus încât îţi pierzi capul. O clopotniţă poate ascunde o alta, adesea în colţul unei străzi descoperi o altă biesrică, în şirul al cărui număr îl pierzi.

Ajungi din nou la Sfântul Casimir. Daunele pe care le-a suferit această biserică merită o atenţie specială, pentru că ele constituie un concentrat al aproape tuturor momentelor fericite şi nenorocirilor Lituaniei după desfacerea alianţei cu Polonia, în 1795. Au fost distruse altarele de armata lui Napoleon, apoi, corona aurită care surmonta Domul a fost înlocuită cu un bulb ortodox rusesc, în 1831, în timp ce stăpânirea ţaristă devenea din ce în ce mai severă. Sfântul Casimir devine după aceea un templu protestant odată cu trecerea armatei germane (1915-1917). Încă mai rău pentru iezuiţi, biserica a fost transformată în muzeu al ateismului în timpul ocupaţiei sovietice. Nu lipsesc din acest tablou distrugerile ocazionate de al Doilea Război Mondial şi mai ales exterminarea a aproape 95% din comunitatea evreiască a Lituaniei. Vilnius era înainte unul dintre principalele centre intelectuale şi religioase askenaze ale Europei. Abia de zece ani, urmele acestui trecut – inscripţii în idiş, plăci commemorative – au început să apară pe străduţele oraşului. Dar ruinele Marii Sinagogi, de exemplu, rămân îngropate sub o creşă construită de comunişti. La două secole după construirea ei, către 1630, interiorul acestui edificiu a fost adus la gustul zile… Barocul.

Ciurlionis şi reînnoirea artistică

Biserica Sfinţii Petru şi Pavel

După un somn lung, naţiunea lituaniană conta, în momentul deşteptării sale, pe susţinerea activă a unui dintre cei mai mari artişti, Miklojus Konstantinas Ciurlionis. Cunoscut şi pentru sonatele şi fugile sale, ca şi pentru tablouri, aces om neliniştit, născut în 1875, a trăit la Varşovia, Leipzig şi Sankt Petersburg. Chiar înainte de a se instala la Vilnius, în 1906, a participat la renaşterea sentimentului naţional, mai ales prin aducerea la gustul contemporan a ariilor tradiţionale lituaniene şi dirijând o corală pentru a le interpreta. În 1907 a organizat prima expoziţie a artei lituaniene la Vilnius. Mort patru ani mai târziu n-a apucat să trăiască naşterea Republicii. În 1945, când ţara a fost absorbită de Uniunea Sovietică, puterea comunistă a hotărât să creeze o şcoală de artă la Vilnius care să poarte numele… Ciurlionis. Încă activă, este singura şcoală din Lituania cu o programă artistică de 12 ani.

În căutarea unei imagini care s-o diferenţieze de celelalte vechi republici sovietice, Lituania a încercat să refacă legăturile cu epoca Marilor Duci. Unii dintre capii politici n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să finanţeze reconstituirea identică a palatului în care au trăit aceşti suverani. Inaugurată în 2009, copia vastei reşedinţe seamănă cu o cochilie goală şi nu se bucură de aprecierea intelectualilor şi artiştilor. După părerea lor, ar fi fost mai bine să se investească în scena culturală, mai ales în această perioadă de criză economică. Amatorii au apludat totuşi inaugurarea unui muzeu de artă contemporană în cel destinat odinioară revoluţiei socialiste. Aşezat pe malul drept al râului Neris, acest edificiu a fost renovat şi dotat cu două anexe administrative ultramoderne. Opere ale mişcării „Fluxus”, fondată în anii ’60 de un fiu al locului emigrat în SUA, George Maciunas, sunt vizibile la Centrul de Artă Vizuală „Jonas Mekas”. Printre membrii grupării „Fluxus” figurează şi părintele independenţei lituaniene, Vytautas Landsbergis.

Palatul baroc al lui Jonusas Radvila, Muzeul Teatrului, Muzicii şi Cinematografului, Muzeul Artelor Aplicate, Muzeul de Pictură Muzeul de Artă modernă, Faţada bibliotecii Universităţii, decorată cu instrumente ale cunoaşterii, sunt edificii care vorbesc despre gloria din trecut a oraşului.

Ca multe oraşe medievale, Vilnius s-a dezvoltat iniţial în jurul Primăriei, artera principală legând-o pe aceasta de Palatul Regal. Oraşul vechi este unul dintre cele mai mari din Europa, cu o suprafaţă de aproxiamtiv 3,6 kilometri pătraţi, cu peste 1.500 de construcţii.

Dezvoltarea oraşului şi recuperarea importanţei lui culturale sunt preocupări continue ale lituanienilor. În 2007 a fost inaugurat Centrul de Arte Vizuale „Jonas Mekas”, cu o primă expoziţie intitulată „Avangarda: de la Futurism la Fluxus”. Există un plan de construire la Vilnius a unui muzeu Guggenheim-Hermitage proiectat de Zaha Hadid, s-a deschis un muzeu al culturii evreieşti din Lituania, există o şcoală teatrală şi cinematografică de avangardă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.