Căutarea mitului în realitate

Începând din 30 martie, compozitorul belgian Philippe Boesmans, după cinci ani de la crearea operei „Yvonne, principesa Burgundiei”, a revenit cu „Au monde”, pe libretul şi în regia lui Joël Pommerat, care şi-a adaptat propria piesă omonimă. Evenimentul a avut loc la Teatrul „La Monnaie” din Bruxelles, teatrul preferat al lui Philippe Boesmans de peste 30 de ani. Ultima reprezentaţie din această lună este programată pentru 16 aprilie.

Creaţia mondială, „Au monde” îi are în rolurile principale pe Patricia Petibon, Stéphane Degout şi Werner Van Mechelen.

Piesa „Au monde”, creată în 2004, este imaginea unui univers familial închis, în care fiecare membru poartă povara unui secret de nemărturisit.

Ca şi la Cehov, trei surori trăiesc în aceeeaşi casă, împreună cu tatăl lor, ale cărui facultăţi mentale sunt afectate de vârstă.

Cea mai mică dintre ele fusese adoptată pentru că semăna cu o fiică moartă. Cea mai în vârstă, însărcinată, are un soţ care observă detaşat acest mediu şi îi impune prezenţa unei persoane despre care nimeni nu ştie nimic. Cea de a doua soră s-a eliberat aparent din viaţa conjugală şi a devenit un mic star de cinema.

Charlotte Hellekant, Fflur Wyn şi Patricia Petibon, cele trei surori din opera Au monde

Fiul cel mai mare încearcă în zadar să creeze relaţii, în timp de băiatul cel mai tânăr, Ori, singurul care poartă un nume, este un militar care a luptat într-o ţară îndepărtată şi este aşteptat ca un Mesia. El relevă însă o personalitate ambiguă, incestuoasă, criminală chiar, deşi nimic nu este afirmat, ci numai ghicit. Singurătatea omniprezentă este singurul suport al fiecăruia.

Opera lui Philippe Boesmans este caracterizată de un critic drept „o foarte frumoasă operă contemporană (…), foarte dramatică, bogat orchestrată, fără exagerări de volum, foarte interesantă ca orchestraţie. (…) O operă care lasă loc de asemenea vocilor care au prilejul să se exprime, să cânte emoţiile chiar pe melodie”.

Născut în 1936, Philippe Boesmans a debutat cu opera „La Passion de Gilles”, la Teatrul „La Monnaie”, în 1983. Şase ani mai târziu a semnat o nouă orchestraţie la „Încoronarea Popeei”, tot pentru „La Monnaie”. Cea de a doua operă, „Reigen” (Hora), a fost creată în 1993, iar „Wintermärchen” (Poveste de iarnă), în 1999. Urmează „Julie” în 2005 şi „Yvonne, principesa Burgundiei”, în 2009. Toate au avut premiera la Teatrul „La Monnaie”.

Cele patru opere precedente ale lui Boesmans, „Reigen”, „Wintermärchen”, „Julie” şi „Yvonne principesa Burgundiei”, au fost concepute cu Luc Bondy, care a scris libretele şi a conceput punerea în scenă. Întrebat de jurnalistul Renaud Machart de la revista „L’Opéra”, ce a determinat alegerea unui alt libretist şi regizor, Philippe Boesmans a mărturisit că Luc Bondy este prietenul şi „complicele” lui, dar, de data aceasta, a fost în primul rând un concurs de împrejurări. Compozitrul dorea să adapteze „On purge bébé”, vodevil din 1910 al lui Georges Feeydeau, pentru care prevăzuse o colaborare cu Matthew Jocelyn. Dar, la Festivalul de la Aix-en-Provence, Bernard Foccroulle şi apoi Peter de Caluwe de la Teatrul „La Monnaie” i-au propus lui Joël Pommerat să regizeze o operă. Cum acesta nu s-a arătat dispus, i s-a propus să pună în scenă o operă adaptată după un text al său, sugerându-i, în acelaşi timp, numele lui Boesmans. Totul s-a potrivit, compozitorul dorindu-şi să creeze o operă pe un subiect contemporan. El citise câteva piese ale lui Pommerat, iar acesta din urmă îi cunoştea într-o oarecare măsură muzica. Recitind textele, compozitorul a fost frapat de piesa „Au monde”, care i s-a părut foarte potrivită pentru o transpunere în genul liric. I-au plăcut limbajul direct, atmosfera glacială, stranie „ca de doliu permanent”, lipsa de emfază, dar şi personajele arhetipale prezentate într-un cadru familial sever. Şi, mai ales, faptul că în spatele aparenţelor se desluşeau drame extraordinare, întâmplări teribile şi misterioase.

Scenă din opera lui Boesmans

Rigurozitatea lui Joël Pommerat diferă de spontaneitatea lui Luc Bondy, poate şi pentru că împreună cu Bondy compozitorul a lucrat pe texte ale unor autori dispăruţi şi, în consecinţă, au avut mai puţine scrupule. Cei doi au însă aceeaşi metodă de lucru, suplă şi agreabilă. Compozitorul şi libretistul se întâlnesc, lucrează împreună, apoi se despart, îşi telefonează, schimbă un detaliu sau altul, se văd din nou până când opera este terminată.

Textul piesei aminteşte de cel al lui Maeterlinck din „Pellèas et Mélisande”, din 1893, prin povestea enigmatică, prin prezenţa tinerei adoptate. În piesa lui Pommerat, femeia adusă în casă cântă în scenele intermediare. Boesmans a explicat că s-ar fi putut amuza să scrie „cântece de varieteu, foarte sentimentale” pentru a transpune în operă aceste momente, dar cei doi autori s-au hotărât să folosească versiunea englezească a hitului „Comme d’habitude” al lui Claude François, femeia cântând la microfon, ca în karaoke. Pentru că Joel Pommerat nota în piesă că vocea ei este foarte gravă, cei doi s-au gândit iniţial la un rol în travesti. Ulterior, compozitorul a decis să dubleze vocea interpretei cu aceea a baritonului Stephane Degout, care va întrupa în spectacol personajul Ori. Femeia este un personaj bizar în piesa lui Pommerat, despre care nu se ştiu foarte multe lucruri, s-ar putea să fie amanta celui care a angajat-o şi textul unuia dintre cântecele sale este în limba bască. Acest element rămâne în operă, mai ales că, după părerea libretistului, nu este important să se înţeleagă ce anume cântă.

Există în operă un „colaj de limbi şi de stiluri”, aşa cum se întâmpla şi în „Wintermärchen”. „Replicile” personajelor au rămas la fel de lungi ca în piesă, sau aproape, deşi în operă a rămas numai o treime din textul original şi unele lucruri s-au schimbat la cererea lui Boesmans pentru a se potrivi mai bine cântului. Opera se cântă fără pauză, unele pasaje fiind despărţite prin pauze de întuneric total în sală. La dorinţa lui Pommerat, care iubeşte luminile reci, scenograful Eric Soyer a imaginat un ecleraj special şi pentru fosa orchestrei.

O lume inspirată de Cehov

Libretul operei „Au monde” este scris în limba franceză, după ce Boesmans a compus anterioarele trei opere pe librete în limba germană. De altfel, în spaţiul germanic, operele lui sunt jucate foarte des. Compozitorul mărturiseşte că majoritatea reprezentaţiilor cu operele sale sunt foarte îngrijite, dar, uneori, în micile teatre sunt şi puneri în scenă neglijente. Iar autorul consideră o şansă rară faptul că operele lui sunt montate la „La Monnaie”, la „Opera Naţională” din Paris sau la „Théâtre Châtelet” şi că au avut printre interpreţi nume de rezonanţă şi un dirijor ca Patrick Davin, care se află şi la pupitrul operei „Au monde”.

O parte a noii creaţii a fost deja înregistrată de tinerii cântăreţi şi de Orchestra Simfonică de la „La Monnaie”. În distribuţie se află studenţi de la Chapelle Musicale „Reine Elisabeth”, dirijaţi de Jose van Dam. Participă şi soprana Ilse Eerens, care o încarnează pe A doua fiică în alternanţă cu Patricia Petibon în primele două reprezentaţii.

Muzica lui Boesmans este în primul rând armonică, elevată, chiar dacă se simte în ea toată nebunia care caracterizează relaţia dintre personaje şi perturbă politeţea aparenţelor.

Întrebat ce înseamnă o operă perfectă pentru el, compozitorul belgian a răspuns: „O partitură care rezervă tensiuni şi destinderi, care are un parcurs dramatic puternic şi proporţii bune. Pentru mine un exemplu este «Wozzeck» de Berg. «Ruslan şi Ludmila» de Glinka nu este o operă perfectă, poate că nu este nici o mare operă, dar sunt emoţionat de naivitatea şi autenticitatea melodiilor”.

Personajele arhetipale prezentate într-un cadru familial sever

Boesmans consideră creaţiile sale „opere de conversaţie”, aşa cum sunt cele ale lui Strauss.
”Pentru compozitorii generaţiei mele, opera era un fel de divertisment burghez pe care era de bon ton să-l dispreţuieşti. Din acest motiv am scris la început teatru muzical. Dar, în adolescenţă, eram nebun după Wagner. Am făcut, ca şi compozitorul Guillaume Lekeu, călătoria la Bayreuth. Am mers pe jos. Astăzi, opera e la modă. Sălile sunt întotdeauna pline”.

Printre preferinţele sale muzicale se numără şi jazzul şi chiar cantautorul belgian Stromae.

În afară de operă, Boesmans a compus cu mare plăcere, după propria declaraţie, piesa „Chambres d’à coté”, în 2010 şi „Capriccio”, o operă concertantă pentru Kati şi Marielle Labeque, în 2011.

Întrebat dacă poate trăi numai compunând opere, compozitorul a răspuns: „Am lucrat mult timp pentru radio şi am avut în plus şansa să fiu numit de Gérard Mortier „compozitor rezident la «La Monnaie», poziţie pe care am păstrat-o şi sub mandatul lui Bernard Foccroulle. Salariului meu de la radio i se adaugă drepturile de autor încasate regulat – pentru reluările operelor şi ale altor creaţii ale mele – ca şi reţeta legată de noile comenzi (…). Comandarea unei opere îmi permite să trăiesc, fără excese, timp de doi-trei ani. Ceea ce mi se pare oarecum nedrept este faptul că interpreţii ei pot câştiga, în zece seri, mai mult decât câştig eu pentru luni de muncă intensă”.

Următorul proiect al lui Boesmans este o operă penru Festivalul de la Aix-en-Provence din 2017, pe care urmează să o elaboreze tot împreună cu Joël Pommerat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.