Mulţi concetăţeni sunt uimiţi de incapacitatea unor universităţi de a lămuri situaţii de fraude, nepotism, impostură care au sporit ca niciodată. Faptele petrecute trimit, desigur, la explicaţii ce ţin de anvergura îndoielnică a unor responsabili. Iar dacă citeşti Legea educaţiei din 2011, nu te mai miri.
Universităţile sunt, în cele mai multe ţări, laboratoare de idei îndrăzneţe şi de proiecte. La noi, unele au devenit, prin efectul legii, birocraţii pompoase şi mediocre, care nu au nimic de zis nici când ţara este ocolită de reţelele de transporturi şi de energie ale Europei, nici când este campioană a sărăciei pe continent, nici când îşi şubrezeşte bruma de democraţie, nici când aspiraţia emigrării este cea mai mare din istorie.
Propaganda curentă cu ierarhizările internaţionale nu este dispensă de la a vedea realitatea. În fapt, multe ierarhizări vor să dea satisfacţie tuturor ţărilor, iar unele criterii sunt discutabile. În plus, rezultatele unei administraţii universitare, mai ales în raport cu criteriul cel mai profund, al descoperirii ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, se văd abia după şase-opt ani. Peste toate, dincolo de progresele ce ţin de trecerea anilor, poziţia universităţilor autohtone nu este semnificativ mai bună decât în 2011. Se publică poate mai mult, dar câte idei sunt noi? Câte sunt apte de aplicare? Prea puţine înnoiri se datorează la noi universităţilor.
Cauze? Spus fără ocolişuri, în România zilelor noastre, înainte de dispreţul pentru meritele persoanelor, prin înseşi reglementările legale sunt trădate atât profesionalismul managerial, cât şi cel academic, nu mai vorbim de integritate. Ca de obicei, trădarea se face sub pretexte de sporire a eficienţei administrării, care nu va veni, căci nu are cum să vină!
Nu este nevoie să subliniem cât de crucial este ca cei care conduc să fie personalităţi reale şi, prin implicaţie, cât de importante sunt alegerea rectorului, selectarea prorectorilor, compunerea Senatului, stabilirea decanilor şi a şefilor de catedre (departamente). Împreună, aceste funcţii constituie, cum se ştie, coloana vertebrală a administrării unei universităţi. Manifestările acelei universităţi depind de cei care le ocupă.
În legea pomenită sunt însă erori de reglementare care scad semnificativ anvergura celor care ajung în funcţii, făcând loc veleitarilor. Spre edificare, să plecăm de la prevederile care se aplică în fapt.
În selectarea rectorului, Legea din 2011 a înlocuit alegerea acestuia de către Senat, cu alegerea prin scrutin popular, în intenţia de a lărgi legitimarea funcţiei şi a-i mări autonomia de decizie. Speranţa tacită era că rectori mai larg legitimaţi vor fi mai autoritari şi vor forţa reformele necesare. În fapt, cum se poate uşor observa, nu a ieşit aşa ceva. Nu au rezultat reforme şi nici nu puteau ieşi, căci nu autoritarismul lipseşte, ci capacitatea de inovare. Au ieşit rectori stabiliţi în sistemul alegerii folosit pentru parlament, cu inerenta politizare. Aşa cum dezbaterea politică se reduce astăzi la discuţia despre persoane, lăsând în uitare nevoile cetăţenilor, tot astfel, în universităţi, lupta mare este pentru funcţii, nu pentru performanţe.
Am cunoscut experienţe variate, inclusiv cea a alegerii de către Senat, cu cinci compuneri evident diferite, şi cea a scrutinului popular în alte ţări. Fapt demn de remarcat, şi ţările care au practicat la un moment dat acest scrutin l-au părăsit la prima ocazie, spre soluţii mai potrivite universităţilor. Opinia mea este că în toate situaţiile rezultate mai bune dă alegerea de către Senat decât scrutinul popular. Aduc aici doar două argumente: consecinţele şi substanţa.
Este fapt constatabil acela că din alegerile prin scrutin popular din 2012 nu au intrat în faţă, decât accidental, personalităţi reformatoare. În legislatura 2012-2016, aşa cum se poate constata uşor pe documentele publice, nu s-au emis idei de reformare. Unii rectori se laudă cu ceea ce au făcut de fapt antecesorii şi publică ei înşişi, la nevoie, tabele, în tradiţia mai nouă a ascunderii realităţii sub statistici. Ei înţeleg funcţia aidoma unor subalterni administrativi, doar că îmbracă togi la ocazii, iar de ei depind în mod fatal ceilalţi universitari şi studenţii. Cum s-a putut observa, Conferinţa Rectorilor a fost mai curând locul disputei pentru cine este şeful, decât subiect al luptei pentru vreo schimbare semnificativă. Afară de “daţi-ne bani!”, “luaţi-le banii la cei mici!” şi altele de acest calibru nu s-a propus ceva demn de reţinut.
Dacă este să ne referim la substanţă, atunci trebuie spus că în universităţi, aşa cum se poate uşor observa citind programele candidaţilor din 2012 şi din 2016, stăruie o confuzie culturală ce se încălzeşte ca o supă fără gust în campaniile de alegeri. Confuzia culturală constă în aceea că rectorul este luat şi se ia pe sine drept reprezentant al comunităţii academice. El nu se pronunţă asupra unei fraude, a unui plagiat, a oricărei alte chestiuni, decât după ce o comisie sau comitet îşi spune părerea. El stă în frunte, zice-se, dar nu are opinii, ca să nu se pună rău cu votanţii. Or, în tradiţia internaţională, rectorul este reprezentantul instituţiei şi are o voce distinctă, comunitatea fiind reprezentată de alţii.
Această confuzie este parte a confundării universităţii cu o unitate de afaceri, cu o mişcare politică, ba chiar cu o asociaţie civică – cum se observă uşor citind programele menţionate. Nu se înţelege că rectorul nu este o funcţie aidoma celei de primar, de lider de partid sau de militant de asociaţie civică, ci o funcţie de răspundere în faţa societăţii cu privire la ceea ce se face în universitate cu premisele existente. De aceea, cel puţin în ţările ce au parcurs reforme chibzuite, rectorul nu se stabileşte prin scrutin popular, ci prin alegere de către Senat, chiar şi atunci când în faţa Senatului este plasată o comisie de selecţie.
În Legea din 2011, compunerea Senatului beneficiază de una dintre cele mai primitive soluţii. Prin lunga tradiţie a universităţilor, din Senat făceau parte rectorul, prorectorii, decanii. În timp s-au adăugat, în funcţie de contexte, prodecanii, reprezentanţii profesorilor, iar după 1968, cel puţin în Europa, reprezentanţi ai studenţilor, ai sindicatelor şi alţii. Legea din 2011 a scos din Senat prorectorii şi decanii, sub argumentul rău plasat de a nu se cumula prea multe funcţii. Întrucât nici şefii de catedră (departament) nu au voie, prin lege, să devină senatori, a rămas ca în Senat să intre tot felul de oameni care nu participă la administrarea efectivă a instituţiei şi, ceea ce este mai grav, care nu au experienţa conducerii. Iar acolo unde Senatele au fost mărite, acestea au devenit un fel de „adunări generale ale oamenilor muncii”, pline de amatori ce îşi iau revanşa deoarece nu au prins alte funcţii, iar în fruntea lor stau preşedintele şi vicepreşedinţii care nu supravieţuiesc fără să promită în stânga şi în dreapta. Altădată for de decizie cu justificate pretenţii intelectuale şi morale, Senatul universitar a devenit după 2011, în multe locuri, o adunătură lipsită de idei, manevrabilă, condusă de vătafi pricepuţi la aranjamente de culise, care se mişcă după cum bat vânturile. Este destul să arunci o privire în rezoluţiile Senatelor pentru a-ţi da seama că această evaluare este echitabilă.
Prin Legea din 2011, cel care este ales rector propune prorectorii. Altădată, aceştia se selectau dintre personalităţile reprezentative, cele mai profilate ştiinţific şi managerial, cu merite deja în administrarea instituţiei. Fiindcă rector poate fi la un moment dat doar o persoană, valorile următoare îl secondează. Formal, rectorul îi putea propune pe prorectori, dar după ce facultăţile îşi stabileau liber oamenii pe care voiau să îi vadă în fruntea instituţiei. Iar facultăţile nu erau nicidecum obligate să propună persoane agreabile rectorului. Era acceptat că, atunci când se recurge la desemnarea unipersonală de prorectori, confuzia valorilor şi desfigurarea instituţiei sunt la uşă! Am lucrat, în timp, cu mai mult de cincisprezece prorectori. Nu toţi erau alegerea mea personală, dar îmi asumam că fiecare este deplin legitim.
Cu Legea din 2011, situaţia s-a schimbat. Rectorul propune astăzi prorectorii după aportul electoral la alegerea sa prin scrutin popular. Nu aduci voturi pentru rector, nu devii prorector, orice valoare ai avea! În acest fel, s-a ajuns un unele locuri ca rectorul să fie o persoană pe care anterior nimeni nu a ales-o şef de catedră (departament) sau decan sau prodecan sau altceva semnificativ ca experienţă şi să numească drept protectori oameni de mâna a patra, conform algoritmilor negociaţi în tenebrele politicii provinciale. O corupere pe scară nouă şi-a făcut astfel loc în universităţi – instituţii ce păreau ferite de păcate.
Şi mai izbitor este ceea ce s-a petrecut cu decanii. În tradiţia pozitivă a universităţii de pretutindeni, decanii rezultau din ierarhizările operate de facultăţi şi recunoscute cultural cât mai larg. Decanii erau personalităţi profilate ale facultăţilor, capabile să gestioneze în interes public comunitatea respectivă, care puteau deveni oricând rectori sau prorectori. De aceea, alegerea lor rămânea în mâinile facultăţii, chiar dacă formal rectorul sau ministerul semnau hârtiile de desemnare. Această alegere conferea autonomie decanului în raport cu rectorul şi, desigur, o demnitate aparte funcţiei. Personal am lucrat în cinci legislaturi numai cu decani aleşi de facultăţi, care au avut uneori o opinie proprie care nu îmi convenea, ca rector, dar pe care am respectat-o.
Legea din 2011 a prevăzut numirea decanilor de către rector – soluţie cu implicaţii dintre cele mai funeste. Pe de o parte, decanii s-au recrutat, ca şi prorectorii, în funcţie de aportul electoral la alegerea rectorului. Nu eşti în corpul electoral al rectorului, nu vei fi decan! Pe de altă parte, decanii au devenit pe nesimţite un fel de servitori ai rectorului. Se poate constata pe documente cât de sărace au fost iniţiativele decanilor după 2012 şi la ce depersonalizare ridicolă s-a ajuns! Nu mai insist asupra faptului că în unele locuri s-a ajuns să fie numiţi decani oameni ajunşi întîmplător universitari şi că s-a revenit în mod uimitor tocmai la numirile de decani în afara criteriilor profesionale, de la mijlocul anilor optzeci.
Şefii de catedră (departament) au fost prin tradiţie lideri de şcoală ştiinţifică sau cel puţin vârfuri profesionale din acea comunitate. De multe ori în istorie legislaţia a prevăzut stabilirea lor prin alegeri. Dar au fost totdeauna prevederi care preveneau ascensiunea la şefia catedrei (departamentului) a celor care nu sunt vârf profesional. Legea din 2011 a redus alegerea în aceste funcţii la pura competiţie electorală, dependentă, ca orice astfel de competiţie, de demagogia promisiunilor, de reacţia la exigenţă şi de preferinţa pentru şefi fără autoritate şi manevrabili. În acest fel, o funcţie cu important rol în arhitectura universităţii este redusă la rolul de administrator de ore, spaţii şi instalaţii.
Desigur, mulţi îşi spun, în faţa realităţilor descrise succint mai sus, „să ne mulţumim cu ceea ce este, căci poate fi şi mai rău!”. Da, este o înţelepciune, doar că degradarea universităţilor începută în 2011 merge înainte şi, vrem-nu vrem, îl atinge, direct sau indirect, pe fiecare. Normalizarea universităţilor precede de multe ori normalitatea din societate.
Desigur, nu exclud excepţii de la evoluţia negativă semnalată mai sus, dar îmi asum că acestea sunt prea puţine. Observaţiile mele au, de altfel, o singură miză: să facă convingătoare ideea că abia o abordare modernă a ocupării funcţiilor principale poate normaliza universităţile. Ea înseamnă, înainte de orice, cum am avut ocazia să arăt recent pa larg(în Reforma modernă a educaţiei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2016), trei opţiuni practice: promovarea meritocraţiei – împotriva imposturii şi amatorismului, cultivarea autonomiei funcţiilor amintite – împotriva subordonării lor aşa cum se face acum, şi deschiderea spre cele mai bune forţe profesionale – împotriva aranjamentelor electorale. Numai aşa universităţile din România pot recâştiga măcar relevanţa în societate pe care au avut-o după 1989 şi au risipit-o printr-o legislaţie eronată.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.