Corupţie, corupţi şi corupători

După alegerile prezidenţiale din Republica Moldova, despre care se spune cu destule argumente că ar fi fost fraudate, capul de afiş în materie al zilei de miercurea trecută l-a format ştirea cu privire la două arestări, cea a unui secretar de stat din guvernul actual lăsat moştenire de Ponta şi aceea a unui nume mult mai de rezonanţă, Adrian Severin, membru al câtorva guverne şi arhicunoscut pentru o mai veche cădere în plasa întrebării capcană privind prezenţa hidrogenului, vezi doamne, toxic, în apa potabilă din Bucureşti. Desigur, tot pe probleme de fraudă şi arestările respective. Pardon, în una din ele, la care s-au mai adăugat între timp alte şase încătuşări, e doar reţinere, deocamdată.

Adrian Sanda, şeful Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, în loc să trieze dosarele adevăraţilor revoluţionari îndepărtând neghina din grâu, a procedat invers, spun procurorii, debarasându-se de grâu în favoarea neghinei, chestie caracteristică de altfel pentru tot ce se întâmplă în România, cam din 22 decembrie ’89 încoace. Desigur, pentru bani frumoşi, spun aceiaşi procurori. Credibil, de vreme ce unul din marii şi simandicoşii beneficiari ai selecţiei respective este nimeni altul decât Eugen Nicolicea, care se afla în timpul desfăşurării evenimentelor decembriste la Turnu Severin, unde nu s-a întâmplat chiar nimic nici înainte şi nici după 22, necum să se tragă în cineva sau să moară. Totuşi, prin selecţia respectivă a fost declarat luptător şi nu un oarecare, ci chiar „cu rol determinant în revoluţie”, cu toate că el însuşi habar n-are ce a făcut în perioada respectivă.

E vorba aici de încă o mânărie a guvernului Ponta, care a adoptat în 2014 o ordonanţă de urgenţă ce stipulează că revoluţia ar fi durat exact până la ora 12 a zilei de 22 decembrie. Este unicul caz din istoria universală în care s-au stabilit ora, minutul şi secunda la care s-a terminat o mişcare atât de amplă, haotică, turbulentă şi cu vaste repercusiuni politice şi sociale cum e o revoluţie, punctul terminus al acesteia, stabilit de înţelepţii măsurători guvernamentali, fiind decolarea elicopterului prezidenţial cu preţioasa, sau, mai bine zis, hidoasa-i încărcătură. Or, se ştie că majoritatea victimelor, peste 1.000 de morţi şi alte câteva mii de răniţi, s-au înregistrat abia după aceea, se pare că prin grija lui Ion Iliescu şi a ciracilor lui, lucruri aflate din nou în cercetare. Scopul adevărat al ordonanţei guvernamentale a fost o triere a revoluţionarilor, dar în sensul pe care îl dorea Ponta, cei ce urmau să rămână în graţii fiind devotaţii acestuia şi, după cum se vede acum, nu pe gratis.

Ştirea privind cazul lui Adrian Severin este de asemenea pilduitoare. Am asistat cu delicii, pe la începutul anilor ’90, la o emisiune TV în care redactorii unei publicaţii satirice s-au plimbat cu o cameră de filmat prin Bucureşti acostând trecătorii şi întrebându-i, pe un ton indignat, dacă au aflat că apa potabilă din Bucureşti este otrăvită cu hidrogen. Indignaţi şi ei la aflarea ştirii, fraierii picaţi în cursă s-au declarat la rândul lor absolut revoltaţi, cerând pedepsirea imediată a criminalilor, pentru o asemenea faptă, uitând, dacă or fi ştiut cândva, pe băncile şcolii, că hidrogenul intră obligatoriu în compoziţia chimică a apei. Cea mai savuroasă victimă, pentru telespectatori, a fost Adrian Severin, cocoţat deja de pe atunci undeva pe sus în ierarhia socială şi politică a momentului, ca deputat. Omului i s-au umflat imediat obrăjorii, ca unui prunc ce se pregăteşte să sufle în trompeta de jucărie şi a trântit pe loc un discurs plin de mânie împotriva procleţilor care au îndrăznit să recurgă la infectarea apei cu hidrogen, promiţând că va milita pentru măsuri exemplare în vederea readucerii lucrurilor pe făgaşul normal.

Ce înseamnă normalitate în viziunea lui se vede acum, după cum s-a văzut, mai după perdea, ce-i drept, în toată cariera politică a domniei sale. Ilustrată din plin cu discursuri demagogice în spatele cărora s-au aflat mereu interese meschine, nicidecum ale ţării sau măcar ale unor anumite pături ale populaţiei, pe care ar fi trebuit să le servească, în calitate de lider politic şi membru al atâtor şi atâtor guverne prin care s-a perindat. Fapta pentru care e condamnat acum, prin sentinţă definitivă, la patru ani de închisoare, se cheamă acceptare de mită, căci a căzut pentru a doua oară victimă unei înscenări din partea unor ziarişti, englezi de data asta. Aceştia s-au oferit să-i plătească, lui şi altor parlamentari europeni la fel de nătăfleţi şi avizi, o sumă considerabilă (100.000 de euro pe an) cu condiţia să sprijine, în Parlamentul European, anumite amendamente. Omul a picat imediat ca musca-n rahat, de cum a simţit mireasma câştigului ilicit. Şi pentru că banul la teşcherea nu e totuna cu prezenţa hidrogenului în apă, lucrurile nu au rămas fără urmări.

Oriunde te întorci, oriunde te mişti, după cum vedem zi de zi, nu poţi să nu te împiedici de corupţie, de corupţi şi, mai rău, corupători la rându-le. Aceasta este normalitatea noastră, mai precis a celor care prin minciună, demagogie şi peşcheşuri grase ajung pe sus, prin posturi din care învârt pe degete banul public şi, mai nou, cel venit din finanţări via Uniunea Euroeană.

Ne mirăm atunci că suntem o ţară săracă? Şi că nimic nu merge cum trebuie?

Cred că nimeni nu se mai miră de nimic. Ne mirăm doar de noi înşine, poate, căci mai suportăm şi ne lăsăm mereu amăgiţi de fanfare, tobe şi clopoţei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.