”Privind o hartă a Europei medievale sau moderne, dinainte de revoluția industrială, putem fi copleșiți de incoerența ei – imperii, regate, confederații, state mici, pricipate ”superioare” și ”inferioare”. Este o imagine a unei lumi profund fracturate. Europa de astăzi se întoarce practic la această hartă”, scrie Robert D. Kaplan pentru The Wall Street Jornal.
”Deceniile de pace și prosperitate, din 1950 și până în 2009, când a început criza datoriilor in UE, au făcut mai simple ccontururile politice și economice ale continentului. Au fost doua blocuri coerente pe durata Războiului Rece și ele au fost urmate de visul unei Europe unite, cu o monedă unică.
Astăzi UE suferă lovitură după lovitură, din interior și din exterior, istoria își inversează cursul către o complexitate deconcertantă, ca și cum ultima jumătate de secol a fost doar un iterregnum înainte de întoarcerea la teamă și conflict.
Pentru SUA, această noua situație din Europa devine preocupantă abia acum. Europa, a cărei economie rivalizează cu cea a SUA pentru primul loc în lume, rămâne un aliat și un atu, dar și o problemă profundă. Întrebarea majoră este cum să fie gestionată.
Diviziunile din Europa erau vizibile de decenii, pe măsură ce UE și-a extins granițele și influența. Erau țările din UE și cele din afara UE, cele din interiorul zonei de liberă circulație și cele din afara spațiului Schengen, cele care au reușit să satisfacă rigorile financiare ale eurozonei si cele care nu au reușit asta. Lucrul la care se reflectează mai puțin este cât de profunde sunt rădăcinile acestei diviziuni în istoria și geografia continentului.
Nucleul Europei moderne coincide în bună măsură cu Imperiul Carolingian creat de Carol cel Mare în secolul IX. Primul împărat a Sfântului Imperiul Roman a stapânit teritorii de la Marea Nordului, prin Țările de Jos, iradiind către Frankfurt, Paris, Milano. Verii mai fragili ai acestei Europe se extindeau de-a lungul Mediteranei, din peninsula Iberică către Italia de Sud și apoi către Balcanii mai putin dezvoltați, moștenitori ai tradițiilor bizantine și otomane.
În deceniile de după al Doilea Război Mondial, aceste diviziuni au fost acoperite datorită izolării relative a Europei față de ”vecinătatea apropiată” – de regiunile Africi de Nord și de Eurasia, care timp de secole a modelat caracterul distinct al periferiei continentului.
Astăzi, această geografie extinsă nu mai poate fi ignorată, într-un moment în care regiunile diverse ale Europei adoptă atitudini diferite față de amenințările Rusiei lui Vladimir Putin, față de refugiații din Orientul Mijlociu și de ultimele atacuri teroriste.
A devenit limpede că centralizarea impusa de decenii de UE și de birocratia sa nereprezentativă nu a creat o Europă unitară. A dus la un regres de care UE nu poate să scape decât căutând metoda prin care să-și găsească legitimitatea în națiunile europene. Barierele geografice care au apărat Europa în perioada postbelică nu mai rezistă. Fernand Braudel nu a considerat că Mediterana este granița sudică a Europei. Aceasta esta Sahara, sugera el. Acum, ca și cum ar dori să-i dea dreptate, caravanele de imigranți se adună în Africa de Nord, în Algeria și Libia, pentru un desant demografic în Europa. Balcanii, de asemenea, și-au reluat rolul lor istoric de coridor pentru migrație spre Europa centrală, prima oprire pentru milioanele de refugiați din Irak și Siria.
Europa se află în fața unei nefericite ironii a istoriei: deceniile în care a putut să-și dezvolte idealurile mărețe despre drepturile omului, inclusiv dreptul celor în nevoie de a căuta azil in Europa, au fost posibile tocmai datorită regimurilor opresive de la periferia continentului. Lumea arabă a fost prinsă zeci de ani în state-închisoare ale căror gardieni-dicactori mențineau ordinea. Saddam Hussein în Irak, familia Assad în Siria și Muammar Gaddafi in Libia – ei au permis Europei să aibă parte de prăjitura sa idealistă și să o și deguste.
Însă geografia și istoria au conspirat, din nefericire pentru Europa, și au făcut ca unele regiuni ale continentului să fie mai vulnerabile decât altele în fața valului de imigranți. Pe când Germania și o parte din Scandinavia îi primește bine pe imigranți, țările din Europa Centrala ridică garduri de sârmă ghimpată. Balcanii, practic rupți de restul Europei de război și subdezvoltare pe durata anilor 1990, au primit acum o nouă lovitură din partea anarhiei din Orientul Mijlociu. La extremitatea sud-estică a Europei, Grecia, cândva o provincie săraca a imperiului otoman, vede cum criza economică este agravată de poziția ghinionistă de poarta de intrare a sutelor de mii de imigranți.
Un alt factor crucial al perioaei de stabilitate care acum se apropie de final a fost rolul geopolitic jucat de Rusia. În Războiul Rece, URSS a fost o amenințare strategică evidenta, dar a fost o amenințare bine gestionată de SUA și pentru o bună perioadă, după moartea lui Stalin, Kremlinul a fost condus de funcționari cărora nu le plăcea să riște. După prăbușirea URSS, au urmat ani tulburi și de fragilitatea instituțională în Rusia, motiv pentru care nu a reprezentat o amenințare pentru Europa. Astăzi Rusia s-a reîntors și este un jucător strategic în Europa. Domnul Putin a consolidat controlul în Rusia, după perioada de infirmitate din timpul lui Boris Elțîn, și a a creat o falie adâncă între Paris și Varșovia, Berlin și București.
Pentru un polonez sau pentru un român din anii 1990, slăbiciunea Rusiei convenea, iar aderarea la UE și NATO venea împreună cu perspectiva unei păci durabile și a prosperitatii.
Orizontul strategic este însă diferit acum. Viitorul proiectului european este nesigur, iar o Rusie refacută a anexat Crimeea, a invadat estul Ucrainei și amenință acum granițele Europei. Putem fi martorii unei remarcabile reveniri a alianțelor din Războiul Rece. Europa se împarte din nou în jumătate, dar de aceasta data este Europa de Est cea care dorește să fie mai aproape de SUA, pentru că se îndoiește că NATO singură ar putea oferi protecția eficientă împotriva Rusiei.
Între timp, țările din Europa Vestică, îngrijorate de valul de refugiați și de atacurile teroriste, încearcă să se apropie de Rusia, pentru a se proteja împotriva haosului care vine din Siria. Domnul Putin știe că geografia și forța bruta – atât militară cât și economică – au fost și încă sunt punctul de plecare al afirmării intereselor naționale. Elitele europene au o altă abordare. După secole de vărsare de sânge, au ajuns să respingă tradiționala politică de putere. Pentru a menține pacea, și-au pus speranțele într-un regim reglementator condus de tehnocrați post-naționali de la Bruxelles.
În mintea lor, elitele europene cred că diviziunile continentale pot fi vindecate de un stat al bunăstării și de o monedă unică. Identitățile naționale diverse, croite de secole de experienta culturală și istorică ar urma să lase locul unui superstat european, indiferent de problemele de legitimitate ale UE.
În Marea Britanie și în Europa de Vest avem acum un refuz al Bruxelles-ului și al implicării sale în politica internă. Politicile statului providență, considerate nu demult drept un balsam pentru diviziunile continentale, au acționat ca o frână pentru economiile naționale, iar această stagnare a oferit un pat germinativ pentru naționaliști (uneori reacționari) și pentru ostilitatea față de refugiați.
O altă categorie de îngrijorări vine din Europa Centrală și de Est. În ultimii trei ani am călătorit des în România, o țară unde al Doilea Război Mondial s-a încheiat abia în 1989. În România și în țările baltice sau alte membre ale fostului Tratat de la Varșovia, UE reprezintă mai mult decât un bilanț contabil. Reprezintă politica bazată pe un stat modern și nu pe națiuni etnice, reprezintă statul de drept și nu arbitrariul, reprezintă protecția indivizilor indiferent de etnie și religie sau de numele tatălui.
Regiunea ce începe cu statele blatice și Polonia la nord, continuă cu România și Bulgaria la sud și apoi include Caucazul este ceea ce aș numi un ”intermarium” , tărâmul dintre mari, in acest caz Marea Baltică și Marea Neagră. Este un concept lansat de Josef Pilsudski, liderul polonez din anii 1920 si 1930, care spera să creeze o barieră de democrații între Germania si Rusia sovietică, pentru a combate tendințele imperiale ale ambelor.
Amenințarea de astăzi vine din partea Rusiei. Dominația germană ar trebui să derive din forta economică, iar aceasta s-a întâmplat într-o oarecare măsură, puterea migrând de la Bruxelles către Berlin. Însă liderii germani rămân ezitanți. Dintre toate elitele europene, cea germana si-a pus cel mai mult speranțele în integrarea europeană, în special pentru a exorciza demonii propriului trecut. În fața crizelor, cancelarul Merkel a jucat abil cartea politică, cu unele erori, ca în cazul agresiunilor sexuale recente de la Koln. Însă Merkel nu e Bismarck sau Frederik cel Marea și nici nu vrea să fie. Moștenirea nazismului și ambivalența dată de plasarea între Vest și Moscova sunt în defavoarea Germaniei.
Pe măsură ce UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea crea un echivalent contemporan al Sfântului Imperiu, o configurație complicată, multietnică, care a fost imperiu cu numele și nu în realitate, până la dispariția sa în 1806.
Asta înseamnă că nu există alternativă la leadershipul american în Europa. Pentru SUA, o Europă care continuă să se fractureze în interior și să intre în disoluție în exterior, în geografia fluidă a Africii de Nord și a Eurasiei, ar fi cel mai mare dezastru al politicii externe de după al Doilea Război Mondial.
Succesul UE a fost un produs al puterii americane, după înfrângerea Germaniei naziste. Cu toate imperfecțiunile sale UE, mai degrabă decât NATO, a fost încarnarea instituțională a unei Europe postbelice libere, unite și prospere. Membri ai administrației Obama au încercat, săre lauda lor, să lupte împotriva dezintegrării post-Razboi Rece a Europei. Pentagonul a planificat să aducă mai multe trupe, Victoria Nuland a fost activă în fața presiunilor Rusiei în Ucraina.
Însă președintele Obama a dovedit o oarecare lipsă de interes în ce privește chinurile continentului și a avut poziție mai puțin puternică în fața agresiunii lui Putin. Administratia este concentrata pe mai multe zone, în Orientul Mijlociu, în Pacific.
Problema nu este însă atât de mult discutata ”pivotare” a SUA în Asia, pentru că și acolo este nevoie de o raliere. Problema este ideea greșită cum că Europa ar conta mai puțin acum decât a contat în timpul Războiului Rece. Administrația actuală și cea viitoare trebuie să pună securitatea Marelui Intermarium în centrul priorităților sale. Nu este vorba aici doar despre mai mult sprijin militar, ci și de un angajament diplomatic mai puternic cu fiecare dintre statele dintre Marea Blatică și Mrea Neagra. Scopul trebuie să fie nu doar să rezistăm în fața agresiunii lui Putin, ci și să menținem coeziunea internă și capacitatea UE și NATO.
La nivel politic, aceasta va însemna să ajutăm UE să se dezvolte într-o direcție care să permită cât mai multă legitimitate și responsabilitate democratică. Cât privește securitatea, o întoarcere către Europa ar însemna și să terminîm cum viziunea contraproductivă că SUA vor face mai mult pentru Europa doar dacă țările membre NATO își vor majora bugetele Apărării. Cu câteva excepții, acest lucru nu se va întâmpla în contextul spaimelor economice de astăzi. Dacă europenii vor vedea că SUA se implică mai mult, atunci cresc și șansele ca ei să întreprindă acțiuni curajoase pentru salvarea propriilor instituții.
Deceniile în care am crezut că Europa este stabilă și predictibilă s-au încheiat. Harta continentului devine din nou medievală, dacă nu în privința granițelor, atunci măcar în privința atitudinilor politice și a raporturilor. Întrebarea este dacă UE încă mai poate spera sa înlocuiască multiculturalul Imperiu Habsburgic, care s-a întins timp de secole peste Europa Centrală și de Est și a adăpostit aici minorități și interese atât de diferite.
Răspunsul va depinde nu doar de ce va face Europa însăși, ci de ceea ce va alege SUA să facă. Geografia este o provocare, nu o fatalitate.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.