De la Bronzino la Rodin, Klimt, Magritte, Man Ray, Hokusai, Brâncuşi

În 1947, André Malraux propunea pentru prima dată “Muzeul imaginar”. Ideea s-a dovedit fecundă. S-ar putea crea astăzi muzee virtuale în jurul oricărui subiect susceptibil să intereseze, să placă, să traseze una dintre preocupările perene ale oamenilor. Să încercăm să ne imaginăm un muzeu al sărutului în artă, temă ce poate fi regăsită în mai toate epocile istorice.

Simbol al pasiunii sau al dragostei materne, modalitate de transgresiune sau metaforă a morţii, el poate fi descoperit în figurarea miturilor, cum ar fi cel al lui Jupiter, sau în opere literare de anvergură universală, ca “Romeo şi Julieta”.

Sute de capodopere din antichitatea egipteană la Hokusai, de la Bosch la Andy Warhol, de la Brâncuşi la Picasso îi sondează sensurile, emoţiile.

Extravagante, violente sau amuzante, ele au savoare, inocenţă sau tragism, simbolizează tinereţea sau încearcă să aducă la lumină străfundurile nebănuite ale sufletului omenesc. Ele formează un şir de-a lungul istoriei artei, ca acela al cuplurilor celebre ale cinematografului.

Splendida sculptură a lui Rodin, Sărutul

De ce sărutul a inspirat întotdeauna artiştii, din Egiptul antic până în zilele noastre? Fie că este tandru, senzual, animalic, el spune întotdeauna mai mult decât arată şi imaginile o dovedesc.

Fernand Léger, în “A propos du cinéma”, din 1931, era uimit de caracterul “sexual” al filmelor în care “fete şi băieţi frumoşi se sărută în gros-plan cu guri de un metru şi jumătate”. Desigur această frenezie îşi are amatorii ei, care sunt încântaţi de exemplu de cele două minute şi jumătate al sărutului lui Cary Grant şi Ingrid Bergman, în “Notorious” al lui Alfred Hitchcock din 1946. Dar are şi detractori în toate timpurile şi în toate locurile, care veghează cu un zel remarcabil ca această exprimare afectivă să nu polueze prea tare sălile de cinema.

Bouguereau, Dragoste fraternă

În 1895 a izbucnit în Statele Unite primul scandal pe această temă, cu filmul “The Kiss”. Un scurtmetraj de mai puţin de un minut, în care două vedete de pe Broadway, May Irwin şi John C. Rice, care avea o mustaţă stufoasă, îşi lipesc tandru buzele. Nimic cu adevărat necuviincios. Dar suficient pentru criticul Herbert J. Stone să se înfurie împotriva unei scene care prezintă, “mărit la proporţii gargantueşti”, un act “animalic”. Dezgustat, el îi ceartă pe îndrăgostiţi: “Asemenea fapte cer intervenţia poliţiei”. Reacţia este poate ridicolă, dar nu a fost singulară. Ea a anunţat cenzura a cărei victimă va fi reprezentarea sărutului de-a lungul întregului secol XX. Codul Hays, care a reglementat producţiile de la Hollywood între 1934 şi 1966, stipula că nu pot fi folosiţi decât maximum trei metri de peliculă într-un film pentru sărutul pe gură.

Gustav Klimt, Sărutul

Iată de ce, în istoria artei, figurarea lui nu poate scăpa de regulile decenţei şi ale pudorii. El este în mod automat asociat unei tendinţe hedoniste şi erotice. Chiar reprezentările metaforice sunt suspectate şi denunţate de privirile pudibonde. În “Io”, Corregio îl arată pe Jupiter, sub forma unui nor, strângând în braţe femeia dorită. Această operă din 1531 a fost atacată violent în secolul al XVIII-lea de Louis d’Orléans, zis Ludovic cel Pios, care a cerut distrugerea ei şi a înfipt chiar cuţitul în pânză, la nivelul figurii.

Dar să nu ne păcălim: chiar metaforic, reprezentarea sărutului stimulează comerţul, ca să nu mai vorbim despre sufragiile publicului. În timp ce Rodin îşi dispreţuia “Sărutul” (către 1882), pe care îl califica drept “un mare bibelou”, acesta a fost lăudat de critică, de mulţime şi chiar de Stat. Semnificând elan, tinereţe, o anumită nepăsare, sărutul devine şi un excelent poster, ca acela de la Primăria Parisului, realizat de Doisneau în 1950 şi vândut în sute de mii de exemplare. Este avantajul de a avea printre trecătorii oneşti “des p’tites gueules bien sympatiques”, cum cânta Brassens.

De la sărutul curtean la sărutul de dragoste

Constantin Brâncuşi creează sărutul etern

Intitulată „Fântâna tinereţii”, o frescă cu acest subiect se situează în linia unuia dintre freschiştii cei mai importanţi ai primei părţi a secolului al XV-lea, Giacomo Jaquerio, care lucra în Piemonte. Tânărul cuprinde cu o mână fermă bărbia fetei, în timp e buzele lor se unesc. Figurile, de factură gotică, sunt un pic neîndemânatic lucrate, dar dinamica sărutului nu este mai puţin elocventă şi depăşeşte simpla alegorie menită să dea căldură umană acestei scene de tandreţe, scenă tipică a „dragostei de curte”, care cultivă o oarecare reţinere şi în care expresia sentimentelor trece atât prin privire, cât şi prin simţuri.

Nu sunt mici săruturi inocente date animăluţelor cele pe care Veronese şi Hokusai le figurează. Este vorba despre îmbrăţişări fantasmatice în care straniul climat zoofil relevă pulsiuni violente. Mitul este terenul ideal pentru acest gen de imagini. Transformat în lebădă, lovind cu ciocul buzele fine, Zeus se strecoară între coapsele Ledei, în „Leda şi lebăda” de Veronese. Cât despre stampa „Visul soţiei pescarului” a lui Hokusai, ea propune viziunea terifiantă a unei soţii de pescar la care sărutul, indiferent de loc, este asimilat cu efectul de ventuză. Tentaculele alunecă pe pielea acestei femei abandonate visului, iar privirea dilatată a calamarului este, orice s-ar spune, fermecătoare.

Francisco Hayez, Sărutul

Carte de artă sau manifest? Într-o vreme de puritanism revendicat în multe părţi ale lumii, Serge Bramly, unul dintre autorii, alături de Jean Coulon, ai cărţii „Les Baisers”, apărută la Editura „Flammarion”, reabilitează sărutul, „acest act de tandreţe, de recunoştinţă şi de comuniune”. Din vechiul Egipt până în zilele noastre, de la săruturile caste ale Fecioarei şi ale Pruncului, sculptate de Donatello, la cele lacome ale lui Toulouse-Lautrec sau cele lesbiene figurate de Larry Clark, romancierul şi criticul de artă analizează modul în care artiştii din toate timpurile au abordat această temă. Tantric, mitologic sau cosmic, extatic sau carnasier, plin de dragoste sau fatal, sărutul este un mod elegant de a „îmbrăţişa” istoria artei.

Carolus-Duran

Datând din vremea Egiptului de Sus, tema reprezintă mai ales sărutul Salvării. Există un minunat basoreflief, datând din anul 2000 î.Ch., în care un faraon şi un zeu îşi apropie buzele în semn de respect. Există şi reprezentări mai tandre, dar ele sunt rare, ca o sculptură neterminată a lui Akhenaton, care îşi îmbrăţişează soţia aşezată pe genunchii săi. Pare miraculos că aceste momente de fericire au traversat 30 de secole până la noi.

În arta occidentală, acest gen de scene apare târziu. În Evul Mediu, sărutul nu era tabu, dar era discret, iar uneori blamat, ca atunci când apărea pe faţada Catedralei din Amiens ca metaforă a luxurei. Începând din Renaştere, au apărut mai întâi în pictură sărutări materne, cele ale Fecioarei date Pruncului. Paralel, pe măsură ce Antichitatea este redescoperită, se dezvoltă tema lui Cupidon, acest înger-copil care îndrăzneşte gesturi mai tandre. Săruturile îndrăgostiţilor se impun progresiv, dar sub pretextul mitologiei, care a permis multor artişti să realizeze capodopere, cum ar fi cea a lui Corregio, „Io”, în care tânăra leşină sub forţa norului negru a cărui mână pare o labă de urs. Este o imagine de o îndrăzneală extraordinară, care ar putea aparţine suprarealismului. Bronzino a pictat „Alegoria dragostei”, unul dintre rarele tablouri în care apare limba personajului. Este o operă de o senzualitate provocatoare, ce a fost oferită lui Francisc I, care, aşa cum se ştie, era un libertin. Acestuia i-a plăcut pictura şi a agăţat-o în apartamentele sale, de unde a fost dată jos imediat la moartea lui.

Brâncuşi a revenit asupra motivului de peste 30 de ori

Hokusai, ilustraţie la Modele de cupluri de îndrăgostiţi

Unii artişti, ca Picasso, Munch, Man Ray, Brâncuşi, au fost obsedaţi de această temă. Între 1907 şi 1945, Brâncuşi a revenit asupra motivului sărutului de peste 30 de ori. Înaintea lui, Rodin intenţionase să epuizeze posibilităţile de figurare ale temei. Sculptura lui, „Sărutul”, în marmură, în bronz şi în toate formatele posibile, s-a vândut ca pâinea caldă la Expoziţia Universală de la Paris din 1900, chiar dacă autorul nu era încântat de lucrare. Brâncuşi a reluat tema şi i-a dat cea mai puternică expresie. Mai curând decât să înfăţişeze un moment efemer, el a realizat un sărut etern, fără sfârşit, în care cele două fiinţe sunt sudate prin buze, corp şi suflet. Este o dimensiune mistică a actului, o revenire la esenţial.

Întrebat într-un interviu de Natasha Wolinski dacă sărutul este un topos universal, Serge Bramly a răspuns: „Nu, departe de asta. Pentru a ne referi la arta occidentală, există perioade întregi în care sărutul nu este reprezentat. În pictura impresionistă nu-l veţi găsi deloc. Mulţi artişti nu-l evocă niciodată. După câte ştiu, Braque nu l-a pictat nici măcar o singură dată. Şi nici Gauguin, care trece totuşi drept un artist foarte senzual”.

Rene Magritte, Amanţii

Există însă culturi care fac mare caz de această temă, cum ar fi cea japoneză. Artişti ca Utamaro şi Hokusai au făcut din ea aproape o industrie. „În alte părţi ale lumii, în Oceania, în Africa subsahariană, sărutul lipseşte complet. Femei cu buzele străpunse de ţepi atestă că pentru aceste civilizaţii gura este o zonă tabu. O bună parte a Americii, mai ales Amazonia, ignoră şi ea sărutul”.

Serge Bramly reproduce în cartea sa opere celebre, cum ar fi cele ale lui Rodin sau Klimt, dar şi unele rare, ca un desen foarte senzual de Matisse sau o acuarelă de Beuys cu două schelete care se îmbrăţişează. Aceasta din urmă, deranjantă în sine, este cu atât mai mai macabră pentru cei care ştiu că suportul este un plic provenind de la Auschwitz.

Dincolo de aparenţe

Pablo Picasso, Sărutul

Expresie a unei atracţii afective şi fizice, sărutul poate deveni şi imagine a contopirii pasionate. La Munch, modul de tratare a fost considerat în epocă prea dur, sinistru, depreciativ. El pare a avea un caracter vampiric, punând în pericol personajul masculin, în care, pictorul, nefericit în dragoste, se transpune. De aici indistincţia figurilor care sfârşesc prin a deveni una singură. Într-un mod asemănător, Louise Bourgeois uneşte toate trupurile şi toate feţele grupului său de păpuşi roz, într-un fel de masă uniformă.

Mare clasic al iconografiei suprarealiste, sărutul fantomatic al lui Magritte, cu figurile personajelor acoperite de un fel de giulgiu, dă sentimentul că orice contact este imposibil. Dragostea înseamnă aici sufocare. Dar cel care semnează opera cea mai destabilizatoare a temei este Joel Peter Witkin, cu un cap tăiat în două pe verticală, ce i-a fost împrumutat de o facultate de medicină, cele două jumătăţi emaciate fiind unite înr-un sărut cadaveric la propriu.

Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman în Casablanca

La rândul său, cu umorul care-l caracterizează, Wim Delvoy invită spectatorul să privească dincolo de aparenţe. Un sărut pasional devine o radiografie lipsită de orice tentă erotică. Lucrurile stau cu totul altfel la Marcel Duchamp, pe coperta unei broşuri create pentru expoziţia lui Man Ray de la galeria Julien Levy în 1945. Artistul reduce imaginea sărutului unui cuplu la două suprafeţe văzute din profil, punctate în două culori. Cu 17 ani înaintea esteticii pop a lui Roy Lichtenstein, Duchamp înţelese forţa aluzivă, evocatoare a imaginii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.