Alegerile libere sunt un pas enorm înainte şi un indiciu al democratizării. Nu există democraţie fără alegeri libere. Se sfârşeşte însă democraţia cu organizarea alegerilor?
De mai bine de un secol se strâng argumente pentru răspunsul negativ: o democraţie ce se lasă redusă la alegeri libere trece în autoritarism. Le amintesc deoarece astăzi nu se mai interoghează suficient condiţiile instituţionale ale democraţiei. Politica este redusă la lupta, aproape darwiniană, pentru poziţii, învingătorul este luat drept politician, iar democraţia pare să fie doar cadru al confruntării. Din scopurile democraţiei şi, în mod exact, din deliberarea publică a rămas mai mult amintirea.
Se ştie că cel care introduce un buletin în urna de vot face mai mult decât o alegere între candidaţi. Votantul exprimă un proiect de viaţă. Dacă se reduce la alegeri libere, atunci democraţia nu diferă de simpla instalare de căpetenii (John Dewey, 1898). Ne confruntăm cu o birocratizare îndărătnică a societăţii moderne, ce desprinde cratos-ul de demos şi-l trece în mâinile funcţionarilor publici (Max Weber, 1920). S-a adâncit, între timp, diferenţa dintre „voinţa poporului” şi realitatea parlamentară. Aleşii urmează mai curând indicaţia partidului decât interesul cetăţenilor care i-au votat (Carl Schmitt, 1924). Politicile noi, populiste şi tehnocratice, deopotrivă, ascund de fapt scoaterea din funcţiune a deliberării publice (Jürgen Habermas, 1964). Marketizarea economiei nu duce automat la democraţie, cum se crede, formarea „competenţei civice şi a capacităţii democratice” rămânând indispensabilă (Takashi Inoguchi, 1998). Distanţa dintre democraţie şi pluralism politic este semnificativă (Norberto Bobbio, 2002). Democraţia construită numai pe interese se macină pe sine. Ea are nevoie, pentru a subzista, de angajamente etice, înăuntrul unui civism alimentat de valori spirituale (Ernst W. Böckenförde, 2006). „Paradoxul votului” (cetăţeanul votează chiar dacă ştie că nu iese victorios candidatul preferat) ne determină să înţelegem alegerile nu doar ca preferinţă pentru persoane, ci şi ca însărcinare a celor aleşi cu un proiect (Raymond Boudon, 2006). Nu există alt cadru pentru democraţie decât cel naţional, care rămâne condiţia posibilităţii democraţiei, aşa cum a fost concepută în Europa (Pierre Mannent, 2006).
Nu detaliez aici analize de referinţă. Mai util este să examinăm realităţile din jur cu ajutorul distincţiilor şi observaţiilor pe care acestea ni le-au lăsat şi să formulăm o idee adecvată noilor situaţii.
Este de mult ştiut că alunecarea democraţiei în autoritarism – în forme variate, de la dictatura democratică la totalitarism – s-a petrecut istoriceşte uşor. În definitiv, unele dintre dictaturile secolului 20 s-au instalat prin vot democratic.
Dacă ne referim la istoria recentă, ne izbeşte o diferenţă: au făcut cu mai mult succes tranziţia după 1989 ţările care au organizat nu doar alegeri libere, ci o democraţie care ia în seamă cetăţeanul. Unde democraţia a fost cultivată efectiv, rezultatele au fost mai mari. Chile este exemplu de tranziţie izbutită, Bulgaria şi România de chinuri care nu s-au sfârşit nici în al treilea deceniu de la schimbare.
Iar dacă aducem reflecţia la zi, nu putem să nu luăm în seamă cât de răspândită este neînţelegerea ce constă în reducerea democraţiei la pluralism (semnalată de Thomas Carothers, 2002) şi emergenţa acelei erori ce rezidă în a folosi mijloace nedemocratice pentru a construi democraţia (asupra căreia au avertizat Guillermo O’Donnel şi Philipp Schmitter, 1986). În multe locuri din Europa Centrală şi Răsăriteană s-au produs, deopotrivă, reducerea şi acea eroare conducătoare de eşec.
Ce dificultăţi se întâmpină în democraţii în zilele noastre?
Există, desigur, dificultăţi ce provin din ideologia dominantă a timpului. Neoliberalismul nu numai că-şi asumă ambiguul „sfârşit al ideologiilor”, ci antrenează acea depolitizare a vieţii sociale ce aduce cu sine slăbirea democraţiei prin simplificare. Competiţiei i se acordă prioritate, orice altceva devine secund. Restul – valori, trăiri, deliberare publică, normativitate a vieţii în comunitate – este socotit în contratimp cu „viaţa” şi scos din discuţie.
Corelat, au loc schimbări ale dreptului. Acestea încep cu interpretarea Constituţiei şi se termină cu reglementările de detaliu. Legea este dezlegată de presupoziţiile din care a rezultat (de pildă, drepturile şi libertăţile individuale se desprind de principiul demnităţii umane, pe soclul căruia s-au formulat). Se produce „disoluţia normativităţii legii” prin „inflaţia de reglementări”, are loc „poluarea constantă a normei constituţionale prin dispoziţii” şi se trece la „legi private” şi „extinderea jurisprundenţei de jos”, pe baze statistice (Chalvidan, 2007). Viaţa societăţii este redusă la ceea ce se consideră a fi „fapte”. Se sacrifică nu numai idealuri (ca, de pildă, cel al fericirii sau al dreptăţii, care par intangibile şi devin pur subiective), ci şi norme simple ale convieţuirii (precum cea care prevede să nu te pronunţi asupra a ceea ce ştii doar din auzite sau cea care cere “să nu minţi!”), ca să nu mai vorbim de regulile gramaticii sau ale logicii.
Simplificările aduse de neoliberalism nu sunt însă totul. Acestora li se adaugă derapajele proprii democraţiilor Europei Răsăritene.
În unele derapaje găsim îngroşarea patologiilor din democraţiile mature. De pildă, nu numai că legile sunt mai curând rău formulate, dar, aşa cum sunt, din normativitatea lor se muşcă încă o dată prin metodologii sau instrucţiuni de aplicare. Unele legi, de pildă, au peste cincizeci de asemenea prelungiri, care le suspendă de fapt aplicarea, în favoarea „contribuţiilor” unor decidenţi pe cât de vehemenţi, pe atât de inculţi. Mulţi oameni spun şi la noi, în mod justificat, „să se aplice legea!”, fără să-şi dea seama, în buna lor credinţă, că legile însele sunt pline de greşeli. Iar cei care le elaborează îşi dau seama ce monstruozităţi au produs abia atunci când acestea li se aplică lor.
Derapajele democraţiei de la noi, atât de manifeste în ultima decadă, rezultă, însă, în măsură hotărâtoare, din iniţiative ale locurilor. Să le privim.
Prima este subminarea „reprezentării politice”. Cel ales se supune în mai mare măsură disciplinei de partid, decât aspiraţiilor alegătorilor, cu care mai are legătură doar la festivităţi. În plus, cum s-au petrecut lucrurile în 2004, în 2008 şi în 2014, se confecţionează partide în parlament, în pofida distribuţiei politice ieşite din alegeri.
A doua este şubrezirea „corpului politic”. Interesul deţinătorilor puterii – care s-a văzut şi în faptul că nici acum nu este sigură cifra oficială a alegătorilor, iar, mai nou, în refuzul de a organiza secţii de votare – pare să fie confuzionarea şi apoi manipularea la marginea corpului politic.
A treia iniţiativă constă în sacrificarea legitimării în favoarea unei sumare înţelegeri a legalităţii. Absolvenţi improvizaţi de drept ajunşi la decizii dau tonul şi consideră, în virtutea carenţelor de formare, că guvernul ar proceda legal atunci când impune legi organice fără dezbatere parlamentară. Ei ignoră dezinvolt faptul că o decizie poate fi legală, fără a fi legitimă.
A patra o reprezintă personalizarea excesivă a deciziilor. Preşedintele, prim-ministrul (şi alţi aleşi, până jos) se socotesc îndreptăţiţi să facă numiri personale în funcţii (începând cu miniştrii). Spre comparaţie, preşedintele american şi cancelarul federal german nu pot face numiri de demnitari fără consultarea cel puţin a comisiilor din parlament. Personalizarea excesivă pe deviza „şeful îşi face echipa”, ce se atribuie greşit democraţiei, duce vizibil la numiri de diletanţi în funcţii de mare importanţă şi la crearea de coterii ce parazitează luarea deciziilor. De aceea, cum se vede prea bine, realizările în interes public sunt relativ puţine şi mai curând accidentale.
A cincea este anihilarea dezbaterii publice. Nu numai că stăruie neclaritatea în ceea ce priveşte interesul public, care este frecvent înţeles greşit ca interes al unor grupuri ce se dau drept public, dar se consideră dezbatere ceea ce este cu mult mai puţin – informarea asupra hotărârilor luate, de pildă. Aşa cum congresele şi convenţiile partidelor discută tot mai puţin programe propriu-zise, mărginindu-se la tămâierea liderilor, parlamentul se mulţumeşte să adopte ordonanţele de guvern care, pe de altă parte, nu peste mult timp, sunt socotite erori.
A şasea este deformarea criteriilor de evaluare. Performanţa celui ce primeşte un mandat nu se mai măsoară cu criterii lămurite, precum inovaţia tehnologică, dezvoltarea economică, lărgirea participării la decizie şi întărirea motivaţiei în societate, ci într-un mod luat fals ca fiind „concret”: acel reprezentant „a dat o masă”, „a asfaltat o stradă”, „a finanţat un aparat”, „a adăugat un procent la salarii sau pensii” etc. Într-o istorie de rezultate, la drept vorbind, sărace ale mandatelor, înfloreşte „concretismul”. Nu se mai pun în discuţie realizări sistematice pentru cetăţeni, ci se invocă date perceptibile. Aşa stând lucrurile, în societate s-a extins continuu o vastă confuzie a valorilor, care împiedică din capul locului soluţii durabile.
Derapajele de orice proveninenţă – fie îngroşări locale ale unor evoluţii din democraţiile mature, fie dezvoltări pe cont propriu – compun tabloul unei democraţii care nu reuşeşte să pună în legătură demosul şi cratosul. Acestea au rămas legate mai mult verbal. Altădată, Titu Maiorescu spunea că „formele sunt fără fond”. Mai târziu, pe bună dreptate, Virgil Bărbat a explicat că formele au rămas fără fond deoarece nimeni nu s-a interesat de schimbarea fondului. Nu peste mult timp, din poziţia observatorului extern, Seton-Watson socotea vinovată de starea democraţiei din ţară intelectualitatea grijulie să profite de sinecurile asigurate de şefii vremelnici. Acum, aceeaşi intelectualitate instrumentează o political correctness provincială pentru a trece sub tăcere faptul că mai sunt paşi de făcut, dacă este să se ajungă la democraţie pur şi simplu.
Atunci când discutăm despre democraţie, este normal să privim lucrurile din perspectiva unui pas înainte, căci democraţia este legată nu numai de interese, ci şi de valori. Dar aceasta nu înseamnă că democraţiei i se poate pretinde orice. Pot fi nemulţumiri fatale ale vieţii şi deziderate de schimbare ce rămân de înţeles, dar nu se pot instituţionaliza. Bunăoară, nu toţi cetăţenii care aspiră la alegere pot fi aleşi. Problemele personale ies din cadrul deciziei democratice. Unii dintre cei care sunt aleşi democratic nu ne convin, dar trebuie să convieţuim o vreme cu ei în roluri publice.
Există astăzi o ieşire din alternativa idealizărilor şi simplificărilor? Eu cred că avem o asemenea ieşire, care se lasă elaborată sub aspect instituţional. Ce ar fi de adăugat, aşadar, practicilor actuale ale democraţiei ca simplă organizare periodică de alegeri? Este vorba, mai întâi, de a prelungi „conceptele empirice ale democraţiei” cu recuperarea unor conţinuturi normative. Fără asemenea conţinuturi nici o instituţie nu-şi poate satisface sensul. Trebuie asumat că informarea nu este deja comunicare. Este vorba de a extinde controlul cetăţenilor asupra aleşilor şi supravegherea executivului de către legislativ, dincolo de momentul alegerilor. Este vorba de a accepta că democraţia presupune pluralism, dar şi argumentare pentru soluţiile mai bune, şi de a însuşi obligaţia de organizare a dezbaterii publice. Peste toate, este vorba de a asuma faptul că democraţia – dacă este să nu se trădeze – înseamnă formă de viaţă, nu doar tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor.
La douzeci de ani de la cotitura istorică din 1989, am examinat starea democraţiei din Europa Centrală şi Răsăriteană, într-o conferinţă susţinută la invitaţia Centrului „Woodrow Wilson”, din capitala americană (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, pp.282-294). După încă cinci ani, concluziile nu sunt, din nefericire, diferite. Doar că alegerile prezidenţiale din 2014 au deschis şansa de a opri derapajele şi de a face o democraţie curată. Folosirea şansei depinde însă – cum probează experienţa reconstrucţiei altor ţări – de aducerea în faţă a unor oameni pricepuţi (căci de „competenţi” de mucava s-a abuzat deja!), integri (deoarece de falsificări viaţa din jur este saturată!) şi cunoscători ai ţării (întrucât isteţii coteriilor au arătat ce pot). Nu este soluţie decât dacă se pune capăt confuziei valorilor cultivată în ultima decadă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.