Dr. Dana Safta: „Meseria de medic se face cu sfinţenie”

Conferinţele găzduite de Teatrul Naţional din Bucureşti şi-au adăugat, prin prezenţa doamnei doctor Dana Safta, o nouă dimensiune umană, spirituală, profesională şi, în acelaşi timp, noi punţi ale dialogului între artele spectacolului, muzică şi medicină.

Despre marii artişti s-a spus că sunt taumaturgi, vindecători, mai cu seamă poeţi. Sfântul Ieronim, traducătorul Bibliei din greacă în latină, face parte din seria Sfinţilor Doctori. Despre marii doctori se spune că vindecă oameni ca nişte artişti, că actul lor profesional este artă.

Întotdeauna am privit-o pe cunoscuta specialistă, medic orelist, chirurg şi director al Spitalului Elias, minunata şi omul desăvârşit Dana Safta, ca pe o fiinţă cu nenumărate daruri, fericită să trăiască şi să slujească mai multe vocaţii. Ea s-a îmbogăţit mereu prin iubirea ei profundă pentru meseria de medic, cu iubirea nedezminţită pentru teatru şi muzică şi prin prietenia care o leagă de atâţia mari artişti pe care i-a urmat de la rolurile lor neuitate dăruite scenei până la plecarea de pe scena vieţii.

Dana Safta este un spectator şi un cunoscător de elită al teatrului românesc, dar şi prietenul şi medicul care a fost alături de iluştri actori, regizori, scriitori, pictori, muzicieni, scenografi, parte dintr-o galerie a valorilor cărora le-a dăruit vindecarea, sprijinul, dragostea, curajul de a lupta pentru viaţă.

Directorul medical al Spitalului Elias, Dr. Dana Safta, este renumită pentru profesionalismul său, fiind medic în specialitatea ORL de peste 35 de ani. Cu o îndelungată experienţă în ţară, cu stagii de pregătire în străinătate, Dr. Safta a cunoscut nume importante care au făcut istorie în medicina românească.

Dana Safta este o femeie frumoasă la chip, la suflet, la minte. Are mâini de aur şi o forţă de oţel, e asemeni unui corn al abundenţei din care se revarsă atâtea calităţi. Ea ”joacă” atât de multe ”roluri” din cele ce revin omului întreg, omului de valoare, omului-prieten.

Dana Safta este şi o mare iubitoare de teatru, un spectator pasionat, o prietenă a actorilor, pe mulţi dintre aceştia cunoscându-i mai întâi din relaţia doctor-pacient.

A vorbit despre vindecare prin artă un mare medic care nu oboseşte să-şi ajute semenii, să le iubească performanţele şi să-i vindece.

”Medicina şi actoria costă, uzează, dar te recompun, îţi dau puteri”

La Conferinţa de la TNB, vorbind despre prietenii ei, actorii

Duminică, la Teatrul Naţional ai susţinut conferinţa Fragmente subiective despre medicină şi artă. Întâlniri majore cu personalităţi marcante din istoria medicinii şi a teatrului românesc, la care sala a fost arhiplină. În cadrul conferinţei, ai vorbit despre legăturile dintre medicină şi artă, cele două domenii dedicate exclusiv oamenilor, sănătăţii fizice şi spiritului. A fost un mare spectacol despre memoria frumosului şi a binelui, despre prietenie, despre oameni care împodobesc sufletul nostru prin artă, vindecându-l. Ai fost răsplătită cu aplauze, ca o adevărată actriţă. Eşti o persoană foarte iubită şi respectată în lumea teatrală, la fel ca în cea medicală. Dar înainte de a aborda acest subiect ţi-aş propune să începem cu problemele legate de profesia de medic. Cu ce te confrunţi în această ramură medicală, otorinolaringologia?

Ne bazăm foarte mult pe observaţia clinică, pe intuiţie. Dacă vrem să fim performanţi, trebuie să avem şi dotări, echipamente medicale care există oriunde în lumea aceasta la un anume nivel de tehnică înaltă, echipamente care nu operează în locul nostru, care nu pot să înlocuiască omul, dar care ne ajută enorm.

Întorcându-ne în timp, care ţi-au fost mentorii? Ai prins o constelaţie cu totul deosebită de profesori dedicaţi meseriei lor, pacientului. Şcoala românească de medicină a fost recunoscută şi apreciată în întreaga lume.

Au fost foarte importanţi profesorii din şcoală care m-au remarcat şi care m-au îndrumat. Am terminat un liceu real. Am fost singura care nu mă pregăteam pentru arhitectură sau matematică, aşa cum o făceau colegii mei. Am învăţat multă anatomie. Am fost olimpică la fizică şi la chimie. Pe vremea când am dat examen la facultate, nu existau bareme cu chestionare cu 100 de întrebări. Erau trei examene scrise, serioase, se afişa o notă la sfârşit, pe urmă era proba orală. Am intrat la facultate printre primii. Facultatea de Medicină e foarte grea în primii doi ani, pentru că este enorm de memorat şi trebuie să ai o mare putere de analiză, de sintetiză, de corelare. Altfel nu rezişti. Din anul trei, medicina este fermecătoare pentru că ajungi să faci practică în spital şi înveţi semiologia medicală. Am avut şansa să am importanţi profesori, creatori de şcoală. Am avut un noroc fantastic în viaţă pentru că am întâlnit crème de la crème. Bucuria mea cea mare a fost că am avut un asistent fantastic, o persoană care avea carismă, profesorul Ion Bruckner jr. L-am avut apoi ca profesor pe excelentul chirurg Ion Juvara. Atunci, existau şcoala de la Spitalul Cantacuzino formată de profesorul Juvara şi şcoala de la Spitalul Panduri, condusă de profesorul Burghele. Acolo s-au născut vârfurile specialităţilor chirurgicale. Nu vă puteţi da seama ce însemna să fii în faţa profesorului, acesta să te observe şi să te arunce în ”cuşca cu lei”, să respiri acelaşi aer ca şi el. Nu eram decât mâna a treia sau a patra într-o operaţie, dar eram acolo, îl urmăream cu nesaţ. Profesorul Juvara era ferm, autoritar, avea o rigoare extraordinară, avea fler. Era de dimineaţa, de la 6.30, până seara în spital. De la el am învăţat şi eu acest lucru. Tot de la el am învăţat că trebuie să revii de mai multe ori ca să îţi vezi pacienţii operaţi, să le observi evoluţia. Nu te obliga nimeni să faci toate procedurile, dar era imposibil să nu doreşti să le faci. Pentru asta erai răsplătit. Cum? Îţi câştigai dreptul să intri în sala de operaţie alături de profesorul Juvara. Ştia să-ţi spună o vorbă frumoasă, să-ţi ofere o floare, să-ţi facă un compliment. Unde şi când se mai întâmplă astăzi aşa ceva? Tot în anul patru am urmat stadiul de medicină internă, unde l-am avut ca îndrumător pe profesorul Simion Purice. Am stat în preajma lui, am putut să cunosc lumea medicală cu care eram permanent în contact. Îmi amintesc de acele întâlniri cu studenţii din casa profesorului, ce aveau loc marţea, de la ora 5. Ne aducea tot felul de publicaţii de specialitate, cărţi şi reviste străine. Ne punea să rezumăm ceea ce am citit, ne învăţa cum se scrie un articol de specialitate, cum se scrie o prezentare de caz. Toate acestea mă responsabilizau, mă ajutau ca nu cumva să greşesc şi să nu mai pot beneficia de asemenea momente de formare.

Împreună cu Virginia Ruzici şi omul care îi stă aproape, Adrian Barbu, la Miami

Întâlnirea de gradul trei ai avut-o cu prof. Doru Hociotă, al cărui nume îl poartă şi azi spitalul ORL din Panduri. Acesta îmi povestea într-un interviu, cum fiind la o specializare în America, a reuşit să strângă bani, făcând economii la sânge, achiziţionând aparatură pe care a adus-o în ţară, în clinica sa. Din păcate, a avut de suferit după revoluţia din ’89 deoarece fusese medicul lui Ceauşescu.

A mai urmat o perioadă în existenţa mea înainte de întâlnirea cu prof. Hociotă. Am fost bine îndrumată de către profesorii de urologie Vivi Neagu şi Niculae Noica de la Spitalul Panduri. M-au invitat în sala de operaţie lăsându-mă să lucrez alături de ei şi nu vă daţi seama ce a însemnat pentru mine acest lucru. După aceea, a urmat alegerea rezidenţiatului. Prof. Purice a suferit că nu am vrut să fac medicină internă, sau ceva derivat din această specialitate. Dânsul fiind şi îndrumătorul lucrării mele de doctorat. Eu eram mult mai pasionată de bisturiu. Îndrumarea către ORL a fost un moment decisiv al existenţei mele. Institutul de Fonoaudiologie al profesorului Hociotă a fost cel mai important în formarea specialiştilor ORL. Era o clinică nouă. El a făcut o mare şcoală acolo. Avea un fler deosebit la oameni. Şi-a ales colaboratori pe măsură şi a dat fiecăruia atuul în acea parte a specialităţii în care să devină o personalitate. O altă întâlnire pe care aş aminti-o a fost şi cea cu prof. Romeo Călăraşu, marele chirurg, inventator de tehnici chirurgicale. Apoi, cea cu un alt colos, Tiberiu Dimitriu, bossul cum era numit, o persoană înaltă, solidă, cu o privire caldă şi luminoasă. El mi-a insuflat adevăratul curaj şi starea de siguranţă în meserie. Dacă am avut parte de succese în specialitatea mea, aceasta se datorează foarte mult acestui părinte al meu în ORL. Medicul nu trebuie să aibă graniţe. El trebuie să fie medic pentru toţi. Este la fel ca un actor. El nu joacă pentru un partid politic, el joacă pentru public.

O clipă de bucurie, alături de Valentin

Ai deschis o altă uşă, amintind numele de Actor. Ştiu că eşti o mare iubitoare a teatrului, că nu ratezi niciun spectacol. La fel cum un actor are un ritual înainte de a intra pe scenă, ai un ritual înainte de a intra în sala de operaţie?

Din păcate nu am niciun ritual, din lipsă de timp. Asta era şi discuţia mea cu Ştefan Iordache, care nu putea să înţeleagă de ce înainte de operaţie eu nu mă culcam întotdeauna foarte devreme cum ar fi trebuit, poate, şi continuam să stau cu Mihaela Tonitza la telefon ore întregi după ce vizionam un spectacol. În schimb, Ştefan avea un ritual al lui. Intra în cantonament cel puţin cu două zile înainte de spectacol. Lăsând la o parte faptul că îşi repeta de fiecare dată rolul, îşi oferea timp de odihnă, avea în acele zile o dietă controlată. Se ducea la teatru cu nu ştiu câte ore înainte pentru a intra în pielea personajului, în atmosferă. Pentru mine e altfel, nu am timpul să intru în acea ”stare” şi, apoi, sunt urgenţele. La care se adaugă şi problemele pe care le am ca director medical. N-am timp de ritual decât atunci când mă pregătesc ca să mă duc la un concert sau la un spectacol. Am nevoie, însă, de informaţie de specialitate. Am văzut recent, la Teatrul Bulandra, Marmură,spectacolul regizat de Yuri Kordonsky. Nu ştiam nimic despre acest dramaturg Iosif Brodski, care a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură. Nu am ştiut că are doar două piese. Spectacolul aduce nu doar inefabilul sufletului rusesc, ci şi universalitatea. „Ce e viaţa” pare să fie replica-cheie. De aceea subliniez tot timpul cât de important este un caiet program de sală pentru spectator, nu numai pentru a urmări distribuţia, ci pentru acel plus de informaţie care te face să fii un pic mai cult decât erai înainte.

Cu marea ei dragoste, Tina

Când te-am întrebat de ritual mă gândeam cât de greu este pentru un medic să intre într-o operaţie în care trăieşte cu emoţia provocată de întrebarea ce se va întâmpla cu acea persoană care îi este aproape. Poate nu îţi dai seama cât de mult contează pentru un pacient înainte de a intra într-o operaţie – ştiu pentru că mi s-a întâmplat chiar mie – ca medicul să-i mărturisească: „aseară m-am rugat lui Dumnezeu să mă îndrume cum să vă fac această operaţie cât mai bine”.

Eu sunt un om credincios şi întotdeauna am nevoie de un sprijin al divinităţii. Nu intru niciodată în sală fără să spun „Doamne ajută!”. În timpul actului operator sunt momente dificile când ceri ajutorul Celui de sus… Nu este suficient să fii tu impecabil profesional dacă nu ai şi această credinţă că mai eşti ajutat de Undeva

Aşa cum spunea Mark Twain, chirurgul este în aceeaşi zi şi prinţ, şi cerşetor. Totul se poate schimba de la oră la oră. Cât de dificilă este chirurgia în domeniul tău?

Ea poate fi foarte dificilă mai ales atunci când suspicionezi o tumoră la nivel de mezostructură facială sau o tumoră de faringe, o tumoră de laringe, o tumoră în spaţiul parafaringian. Dar nu sunt necunoscute în sine pentru că imagistica, tomograful, RMN-ul îţi dau localizarea anatomică cât de cât precisă. Într-un fel, intrăm la ţintă, nu putem însă să ştim, şi asta este necunoscuta oricărui chirurg, care sunt complicaţiile ce pot apărea intraoperator. Sunt malformaţii vasculare, aderenţe tumorale în spaţii care sunt greu decolabile, în loja vaselor gâtului, acolo unde, dacă faci vreun deranj, poate să apară un incident. Chirurgia cervicală ORL se face în echipă. Suntem profesionişti, nu suntem la început de meserie şi ştim ce trebuie să facem. Surpriza însă apare uneori pentru că examenul histopatologic poate să ne ofere tot felul de variante anatomopatologice care, de fapt, sunt problema pacientului, un diagnostic grav, dar care devin şi problema noastră. În asta constă, până la urmă, măiestria doctorului. Întotdeauna medicul trebuie să comunice cu pacientul, să-l facă să înţeleagă. Nu toată lumea are pregătirea necesară pentru a înţelege ce urmează după o operaţie de o asemenea gravitate. Intrăm, pe urmă, în colaborare cu oncologii. Dar până la oncologi facem investigaţii. Practic e o reprezentare a întregului organism, pentru a afla dacă acea tumoră, mai ales când este malignă, a diseminat, a rupt o barieră şi poţi să-i găseşti ”pui” la distanţă, mai ales la metastaze. Nu e deloc simplu pentru niciun medic când dă un verdict. Trebuie să-ţi găseşti şi vorbele, şi momentul când să-i spui pacientului adevărul, treptat, nu foarte brutal, ca el să poată să gândească, să înţeleagă şi să accepte ceea ce i se oferă după aceea ca alternativă de continuare a unui tratament post operatoriu. Mă refer la cazurile tumorale.

Marile spirite se întâlnesc

Ce se întâmplă cu această explozie a maladiilor canceroase?

Tumorile cancerigene sunt în top pe primul loc. Au depăşit bolile cardiovasculare. De vină sunt tot felul de factori care contribuie la acest diagnostic, aerul mai poluat pe care-l respirăm, determinările genetice, hrana pe care o mâncăm. Tumorile de laringe şi faringe în procent de 90% aparţin marilor fumători, marilor consumatori de alcool. Din păcate, asistăm la această explozie tumorală. Este o explozie de limfoame, adenopatii maligne, limfomul hodgkin, care ne pun şi pe noi în dificultate. Ele apar şi la pacienţi foarte tineri.

Care sunt noutăţile în diagnostic şi în tratament în sinuzitele tumorale, rinitele alergice, sindromul Meniere, apneele de somn….?

Sinuzitele se tratează ca pe vremuri, doar că investigaţia imagistică ajută diagnosticarea mai rapidă şi precisă. Ele pot fi odontogene, secundare unei infecţii dentare, şi aici colaborează cei doi specialişti, orelistul împreună cu stomatologul buco-maxilo-facial, sau este sinuzita alergică, alergoinfecţioasă, rinosinuzita polipoasă. Toate acestea sunt în grădina orelistului. Desigur, tratamentele se schimbă, apar game noi de antibiotice care sunt selective pentru zona cavităţilor paranazale. Sunt instilaţiile nazale, topice cortizonice, antihistaminice, toate acestea putând grăbi şi vindeca o reacţie sinuzală secundară influenţei unor alergeni, unei infecţii virale sau bacteriene. Sinuzita polipoasă este chirurgicală de regulă. Este o chirurgie funcţională, endoscopică, nazală şi sinuzală. Medicina e dificilă, orice medic trebuie să fie şi psiholog. Marii practicieni sunt foarte mulţi, dar sunt puţini cei care au această capacitate a conversaţiei medicale. Eu cred că aici se vede vocaţia. Un medic nu este suficient să fie un bun diagnostician, să aibă manualitate, să aibă dexteritate, el trebuie să fie şi rapid în timpul unei intervenţii aşa cum uneori se cere când intri într-o operaţie care durează un număr nesfârşit de ore.

O mare iubitoare a naturii

Se spune că adevărata ignoranţă nu este absenţa cunoaşterii, ci refuzul de a o dobândi. Ca director la Spitalul Elias, ai reuşit să faci din el un sediu de excelenţă. E dificil?

Ne lipsesc multe. Medicul de astăzi este epuizat întrucât trebuie să lucreze în două locuri, din cauza retribuţiei extrem de mici, astfel încât filosofia lui s-a transformat în cea a supravieţuirii. Pe de altă parte, a scăzut calitatea învăţăcelului şi din acest motiv a scăzut dramatic calitatea actului medical. Avem tineri foarte buni care se formează pe băncile facultăţii, pleacă după aceea în afară pentru specializare şi puţini se mai întorc. Noi trebuie să facem în primul rând o selecţie de medici de calitate ca ei să fie în viitor formatori de şcoală, aşa cum am fost noi, la rândul nostru. Mediocritatea se apără genial! Ea află tot, notează tot, ştie tot şi, de fapt, mimează tot. Valoarea o dă de fapt dificultatea cazului, a diagnosticului, a ceea ce faci. Rutina o înveţi repede şi o stăpâneşti lejer după ani de practică, dar nu e suficient. Trebuie să faci lucruri speciale ca să fii reprezentativ în profesie. În momentul în care faci meseria asta numai în virtutea obişnuinţei, a experienţei sau a rutinei, s-a terminat. Meseria asta se face cu sfinţenie.

Da, dar în afară de rutină orice medic trebuie să aibă un moment de creativitate, întrucât fiecare caz e special, una e ceea ce ai învăţat şi alta e situaţia cu care te confrunţi.

Aşa este. Intri într-o cavitate, una e la ce te aştepţi şi alta ceea ce găseşti. Şi atunci intervine creativitatea. Medicul trebuie să vadă cum face ca acea suferinţă să fie rezolvată într-un timp cât mai rapid, încât el să fie mulţumit, iar pacientului să-i ofere o siguranţă de viaţă. Pacientul trebuie să fie mulţumit, trebuie să înghită bine, să respire bine, dar toate astea se fac şi printr-o medicină de prevenţie. Noi din păcate suntem foarte în urmă în acest domeniu. Pe nimeni nu mai interesează în societatea de astăzi această problemă sau interesează în stil heirupist. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu infecţiile virale care sunt trenante şi care au creat mari probleme anul acesta. De ce spun prevenţie? Câţi pacienţi se vaccinează profilactic pentru gripă? Sunt foarte puţini. Câţi părinţi şi-au vaccinat copiii la începutul toamnei? Când faci vaccin cel puţin eşti protejat pentru anumite tulpini virale şi chiar dacă faci o viroză, dacă eşti vaccinat primul pas e făcut. Dacă ştii că trebuie să consumi în fiecare zi vitamina C, cu siguranţă îţi va creşte rezistenţa la o infecţie virală. Noi nu suntem pregătiţi pentru gripe şi nu vă pot spune câţi bolnavi sunt acum în spital cu această afecţiune. Şi acest lucru se întâmplă şi cu personalul medical din spitale. Ce rol are medicul de familie astăzi în afară de acela de prescriptor de reţete compensate pe care pacientul se duce lunar să le ia, bilete de trimitere către diferite cabinete de specialitate, bilete de trimitere pentru internare? Medicina primară este deosebit de importantă. Medicul de medicină generală trebuie să fie prietenul pacientului, să-l cunoască, să-i cunoască slăbiciunile fizice şi să aibă contact permanent cu el. Nu numai atunci când acesta are nevoie de reţetă. Este anormal ceea ce se întâmplă. De asta spitalele sunt aglomerate, iar cele de urgenţă ajung sâmbăta şi duminica să fie pur şi simplu invadate de către pacienţi. Toată această pleiadă de consumatori de act medical din sistemul de urgenţă vorbeşte despre o deficienţă. Se observă lipsa de educaţie. Mulţi dintre pacienţi îşi fac cultura accesând internetul. Cunosc persoane care aleargă la 9-10 cabinete diferite în aceeaşi specialitate numai ca să afle un diagnostic.

La un congres internaţional

Tot în acest domeniu al ORL-ului, aş vrea să te întreb dacă muzica foarte tare aşa cum se ascultă astăzi în discoteci sau pe stadioane nu perturbă auzul? De fapt asta nu e muzică, ci e zgomot.

Unde sunt decibeli foarte mulţi, unde sunt acele difuzoare extrem de puternice şi mai ales într-un context în care toată lumea stă într-un spaţiu închis, bine că nu se mai fumează, încărcătura de floră din atmosferă este vehiculată de la unii la alţii. E foarte grav. Dar azi este de bon ton să stăm în aglomeraţie cu o muzică trepidantă şi pe deasupra să vorbim la telefonul portabil şi să nu ne pese de recomandările medicilor. Orice consum de durată al telefonului portabil duce la pareze de nerv recurente, disfuncţionalităţi ale glotei, insuficienţă glotică în contact cu aceste unde electromagnetice. Dar, cu siguranţă, într-o economie de piaţă contează mai mult cât se vinde decât sănătatea noastră.

La Gala Premiilor Cotidianul alături de un admirator, Andrei Nistorescu

Tehnicile chirurgicale cum este laserul îşi găsesc o mare aplicabilitate în patologia ORL.

Să fim bine înţeleşi: aceste aparate de ultimă oră nu operează, dar ele te ajută. Intervenţiile din ziua de azi nu se mai fac ca altădată cu instrumente clasice. Suntem în epoca chirurgiei endoscopice, microscopice şi pentru toate acestea îţi trebuie un anumit nivel de echipament, de o perfecţiune şi de o deosebită precizie. Timpul de lucru în sala de operaţie poate fi mult scurtat. Este un avantaj pentru pacient.

Cine îţi sunt „îndrumătorii” către lumea teatrală şi către cea muzicală?

Faust era din ce în ce mai nemulţumit de studiul medicinii, dreptului, logicii şi teologiei. Ca atare se întoarce spre partea periculoasă a magiei şi se înconjoară de doi experţi, Valdes şi Cornelius. Şi le cere să-l iniţieze în magie. Fără să vreau am ajuns să mă confund cu Faust, dar experţii mei, de care am avut şi continui să am nevoie, sunt cei care m-au iniţiat în teatru, dar, spre deosebire de Faust, mie mi-au fost îngeri. Desigur, un rol important în această întîlnire l-a avut şi profesia mea, ocupându-mă şi de patologia vocii actorului. Dar nu numai de aceea m-am apropiat de teatru. Am avut norocul să am prieteni care mi-au fost îndrumători.

Împreună cu fiul său Valentin

În discuţiile noastre am de multe ori impresia că faci analize la spectacole ca un critic teatral. Îmi place cum pe măsură ce povesteşti, te ”aprinzi”.

Nu sunt un expert. Mi se întâmplă să revăd unele spectacole. De fiecare dată mă reîntorc pentru a redescopri ceva nou într-o piesă, într-o viziune regizorală sau interpretativă diferită. Când vorbesc cu prietenii mei le sugerez să caute, în memoria lor sau în casete înregistrate, diferitele variante ale unui spectacol. Am văzut de multe ori Visul unei nopţi de vară în regia lui Liviu Ciulei şi de fiecare dată căutam nuanţele. Îmi permit, deoarece sunt un spectator dedicat, să le sugerez de multe ori celor cu care îmi împărtăşesc impresiile: nu uita interpretarea lui…, nu uita cum a fost regizat cutare spectacol…. Am reuşit să văd mai toate spectacolele bucureştene, dar şi multe din provincie. Merg la festivaluri de teatru la Sibiu, la Craiova, la Timişoara, la Iaşi… Şi, pe deasupra, m-am împrietenit cu mulţi artişti din lumea teatrală pe care o iubesc, o caut. O prietenă de-a mea, de foarte mulţi ani, este actriţa Adina Popescu, soţia compozitorului Adrian Enescu. Adina este prietena aceea pe care şi-o doreşte oricine. Ea mi-a fost un sprijin real în toate dificultăţile vieţii mele. Cu ea am început ”colindatul” teatrelor. La o altă vârstă colindam teatrele cu Patrel Berceanu. Alături de el, în studenţie, am descoperit această fabuloasă lume a teatrului. Stăteam la repetiţiile studenţilor de la Casandra. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriţă. Pentru că eram de multe ori povestitoare şi interpretă a multor piese de teatru, mama îmi spunea: „De ce nu te-ai făcut actriţă?”. Mi-am creat de-a lungul timpului prietenii cu actori, cu regizori, cu scenografi. E o relaţie sinceră pentru că nu suntem rivali. De câte ori Iinca Tomoroveanu nu m-a suportat cu toate remarcile mele critice despre spectacole?…

La un meci de tenis, susţinând-o pe Simona Halep

Ce te motivează, totuşi?

Ce mă motivează? Curiozitatea, dorinţa de cunoaştere permanentă, neliniştea. Într-un spectacol de teatru se modifică şi percepţia mea, şi interpretarea lor. Văd alte detalii în jocul actoricesc. De aceea am nevoie să văd de mai multe ori un spectacol care mă marchează, mă emoţionează enorm. Oblomov,spectacolul de la Bulandra în interpretarea lui Mihai Constantin, adorat de mine, l-am văzut de trei ori. Pe Mariana Mihuţ am descoperit-o în Revizorul lui Pintilie şi am devenit o fană a acestei mari actriţe. De câte ori n-am revăzut-o în spectacole ce m-au marcat în suflet şi memorie! De trei ori am fost la acel covârşitor Îngropaţi-mă pe după plintă în regia lui Yuri Kordonski, în interpretarea extraordinară a Marianei Mihuţ, avându-l alături de ea pe Marian Râlea, şi alţi minunaţi actori. Ce să mai vorbesc de Victor Rebengiuc, un alt prieten drag mie. Cum aş putea eu să aflu de tot ce se întâmplă în teatru, de spectacolele de neratat dacă nu aş avea-o pe prietena mea, criticul de teatru Marina Constantinescu. Ea mă poartă din teatru în teatru din dorinţa de a vedea totul. Am avut şansa să văd teatru şi în străinătate, la Paris, la Londra, la Viena, în Statele Unite, cu texte dramatice extraordinare, interpretate de corifei ai scenei şi interesul meu a crescut continuu. Un rol deosebit de important în formarea mea ca spectator de teatru l-a avut Mihaela Tonitza. Am avut prin ea şi prin soţul ei, Ştefan Iordache, încă o pereche de părinţi, mai apropiaţi de mine prin vârstă. Ştefan avea grijă de mine şi mă ocrotea ca pe un copil. Mă certa că nu mă odihnesc suficient. Când mergeam la ei mă răsfăţau cu tot felul de mâncăruri pregătite de Mihaela. Ea era cea care conducea casa şi se pricepea de minune să-l îndrume şi să-l observe pe bărbatul ei, să-l ocrotească. Unul fără altul ei nu puteau să existe şi de aceea după moartea lui Ştefan ea nu a mai dorit să trăiască, deşi a acceptat ajutorul meu medical. Viaţa unui actor e foarte scurtă şi nu lasă după ea decât, cel mult, nişte biografii pe care din când în când le mai cercetează unii fanatici. Ce să vă spun?! Sunt foarte bună prietenă cu Emilia Popescu şi cu partenerul ei de scenă Ştefan Bănică. La fel şi cu regizorul Dinu Cernescu. M-am împrietenit în ultimul timp cu George Ivaşcu. O ador pe Doina Levintza şi scenografiile ei. Mi-a fost prieten drag minunatul dramaturg Valentin Nicolau. Discutam ore întregi, avea un motto care mă urmăreşte şi acum: „Când ştii exact ce trebuie să faci nu laşi loc minunilor”. Îmi trebuie această lume care mă încarcă.

Călătorind spre alte zări

Ce îţi oferă teatrul de fapt?

Teatrul mă descompune şi mă recompune. Mă interesează să dezbat spectacolul. Pentru mine magia scenei este extraordinară. Medicina şi actoria costă, uzează, dar te recompun, îţi dau puteri. Mulţi dintre prietenii mei actori au devenit şi pacienţii mei. Categoric, însă, teatrul are şi el o valoare terapeutică.

Dictonul lui Confucius, „Alege o muncă pe care o iubeşti şi nu vei simţi truda”, este atât de valabil şi azi!

Cred că această stare m-a făcut să nu simt niciodată meseria ca pe o corvoadă a existenţei.

Ştiu că eşti nelipsită şi de la marile festivaluri de muzică clasică, în sălile de concerte de la Ateneu sau de la Radio, dar şi din străinătate.

Mi-aş dori să ascult şi acasă foarte multă muzică, dar pentru asta trebuie să ai o anumită stare, nu să stai tot timpul cu telefonul lângă tine şi să întrerupi mereu audiţia unei partituri muzicale. Şi în această lume am mulţi prieteni pacienţi. Am şi aici un îndrumător important, pe Victor Opaschi. Iubesc compoziţiile lui Mozart, cele ale lui Brahms, Beethoven şi ale compozitorilor ruşi… Sunt nelipsită de la Festivalul Enescu. Aş nota în grabă preferinţele pentru Orchestra Română de Tineret, Concertgebouw din Olanda, Sankt Petersburg Philharmonic Orchestra, London Symphony Orchestra, Orchestra Filarmonică din Berlin, Israel Philharmonic Orchestra… Iubesc foarte mult actorii, muzicienii şi sunt apropiată şi de sportivi. Una dintre preferatele mele este Simona Halep. O admir mult. De multe ori merg la meciurile ei în străinătate şi o susţin cu forţă din tribune. Pe de altă parte, ea ţine foarte mult la sfaturile mele medicale. Îmi plac foarte mult tinerii care muncesc năpraznic să-şi îndeplinească visele. Mă interesează cum gândesc. Năzuinţele lor trebuie să fie şi obiectivele noastre. De aceea, faţă de băiatul meu, Valentin, încerc să fiu mai mult o prietenă, decât o mamă cicălitoare. Şi la spital îi ţin aproape pe medicii tineri, nu ca să trec bariera de vârstă, ci pentru că ei trebuie sprijiniţi să rămână aici, în ţară. Am învăţat de la mentorii mei că tinerii trebuie să fie ajutaţi să-şi îndeplinească visele legate de profesie. Să le împărtăşeşti din experienţa ta.

Dana Safta, un medic care îşi iubeşte cu pasiune profesia

Flerul în medicină este echivalent cu talentul în teatru?

Flerul în medicină este exact ca şi talentul în teatru. Dacă nu ai simţul observaţiei, dacă nu posezi starea dialogului, dacă nu ai simţ clinic, nu poţi să fii un medic bun. Actorul dacă nu are talent nu poate să fie performant. Pacienţii sunt cei care dau măsura valorii unui medic. Ei sunt cei care dau notele, aşa cum publicul oferă aplauzele. Harul este din văzduh, de unde vreţi, dar el nu poate avea o singură culoare. Când există har, aria lui este întotdeauna mai mare decât forma în care se materializează.

Viaţa ta ca medic este plină. Ai un program încărcat, de dimineaţa până noaptea. Chiar şi atunci când ajungi acasă îţi sună telefoanele încontinuu. Pacienţii îţi cer ajutorul, sfatul şi tuturor le răspunzi cu calm.

A reuşi în viaţă înseamnă, de fapt, a şti să te bucuri de fiecare bătălie câştigată. Esenţa vieţii este tocmai lupta permanentă de a smulge fiecărei zile ceva bun. Viaţa nu-i rece în niciun caz pe planul sentimentelor, al sufletului omenesc.

Crezi în destin?

Destinul este după cum ţi-l faci. Cred în muncă şi în norocul de a întâlni în viaţă oameni care să-ţi aprecieze capacităţile!

La ce visezi?

Îmi doresc linişte, sănătate şi putere de a-mi satisface plăcerea de a citi, de a asculta muzică şi de a viziona cât mai multe spectacole bune. Îmi trebuie lumea teatrului care îmi dă sens şi visare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.