În actualul climat, când dramaturgia autohtonă este marginalizată, dacă nu chiar umilită, când regizori, directori de teatru și critici dramatici fug de piesa românească, ba o și desființează fără să o citească, eu vin și susțin fără ezitare, ferm, că există dramaturgie română!
Prin entuziastul an 1991, la Centrul Cultural Român (nu exista pe atunci ICR) din New York, regizorul român de talie mondială Andrei Șerban a avut un aplaudat expozeu despre teatru în fața unui public eminamente românesc. Mi s-a părut firesc să-l întreb pe maestru ce părere are și despre dramaturgia românească. Răspunsul m-a lăsat mut: „Ea nu există!“. Ca dramaturg român, jucat la ora aceea, m-am simțit lezat și am replicat, logic, zic și acum: „Ce piese românești ați citit în ultimul timp?“… În locul unui răspuns care sincer mă interesa, am aflat că „întrebarea este puțin obraznică“! (Sic!)…
Peste un an, în 1992, pe când devenise directorul Naționalului bucureștean, unde a fost criticat că nu joacă piesa românească, Andrei Șerban a convocat o discuție publică cu dramaturgii români mai importanți din România, pentru a le comunica clar: „Am citit tot ce s-a scris în România de când am plecat, dar nimic nu mi-a reținut atenția!“ (Sic!) Sorescu, Mazilu, Băieșu, D.R. Popescu, Solomon, Naghiu, Tudor Popescu, Everac nu prezentau interes pentru cel plin de atâta glorie la New York, Londra și Viena!?! Incredibil, dar adevărat…
Dramaturgia autohtonă nu se citește!
Subtitlul acesta este o axiomă! Sunt convins că nici Andrei Șerban nu citise piesele importante românești când s-a întâlnit, în ’92, la București, cu elita dramaturgilor autohtoni. Nici acum nu cred că știe ce și cum se scrie teatru în România!…
Drama este că directori de teatre, regizori români, actori, cronicari dramatici nu prea citesc piesele românești, cum făceau, bunăoară, regretații Valentin Silvestru, Mircea Ghițulescu, Dinu Kivu, Dumitru Chirilă, Radu Enescu, prieteni ai dramaturgiei române.
Directorii nu citesc pentru că, de fapt, regizorii fac repertoriile! Iar mulți regizori preferă să monteze, fără bătăi de cap, comedioare străine, să nu fie contrați de autorul român care-și vede textul devenit altceva. Este și mai convenabil financiar să dramatizeze, să traducă tot felul de texte străine ușoare, necunoscute. În acest sens, există o „regie“ de ecou al celui mai jucat comediograf român între anii 1980-1990. Se spune că Tudor Popescu a semnat, după ’90, un text personal cu un nume latino-american, care, la premieră, a fost primit cu extaz de presă și public!…
Dramaturgii români nu fac parte din fenomenul teatral!?
La 18 ianuarie 2016, tensionată întâlnire la Ministerul Culturii, între ministrul de două-trei luni Vlad Alexandrescu (nepotul lui Tudor Vianu) și Ion Caramitru, șeful UNITER care l-a însoțit in corpore. Domnul ministru al Culturii a propus o cât se poate de logică schimbare a literei c, art. III din OUG 189/2008, care să permită tuturor licențiaților în litere și filosofie să dea concurs pentru directoratul instituțiilor de cultură! Numai că șeful UNITER, totodată și directorul Naționalului bucureștean, a sărit ca ars, opunându-se vehement! El a cerut ca numai absolvenții facultății de teatru să poată conduce teatrele din România!?! Un zvon aberant, cum că o tânără cronicăreasă, cu licență în jurnalism, ar fi susținută de nu se știa cine pentru directoratul primei scene a țării (chiar o inepție de gradul 1), l-a făcut pe Ion Caramitru să arunce din copaie, odată cu apa, și dramaturgii români!… I-am replicat în public, în acea ședință din 18 ianuarie 2016, că este nedrept, chiar discriminatoriu pentru dramaturgii români, în primul rând, care se văd, legal, scoși în afara fenomenului teatral! Inutil protestul meu, argumentând că patru literați și ziariști, fără facultatea de teatru (Doru Mareș, Radu Macrinici, Traian Apetrei, M.M. Ionescu), au condus cu recunoscut succes teatrele din Sf. Gheorghe, Baia Mare, Botoșani și Giurgiu… Și că, sunt convins, alți ne-UNATC-iști ar putea fi directori de teatru respectați: Matei Vișniec, Radu F. Alexandru, Dinu Grigorescu, Denis Dinulescu, Horia Gârbea și alții!
Reafirm și astăzi, ca și în ianuarie acest an, că demersul reputatului actor Ion Caramitru a dezmoștenit, dacă nu chiar a dat cu noroi în nume mari din literatura română, precum Caragiale, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Fănuș Neagu (directori, prin decenii, ai Teatrului Național București!), Vasile Alecsandri, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ursachi, Mircea Radu Iacoban (directori ai Naționalului ieșean!), Horia Lovinescu (dramaturgul care a creat un „Fenomen Nottara“). Niciunul dintre ei n-a terminat facultatea de teatru!…
Cam aceasta este prețuirea de care se bucură, astăzi, în propria lor țară, dramaturgii și literații români!
Întoarcerea la dragon pare imposibilă?
După 1990, mâhniți de scoaterea pe margine a dramaturgilor autohtoni, în detrimentul a tot felul de comicării străine de duzină, câțiva autori dramatici români de ecou (Marin Sorescu, Tudor Popescu, Paul Everac, Dumitru Radu Popescu, Ecaterina Oproiu, Mihai Ispirescu) au creat grupul de atitudine Dragon, prescurtarea de la… Dramaturgii goniți!
Un asemenea grup de salvare a aramaturgiei autohtone, a identității dramaturgului român, ar fi necesar și astăzi!… Din păcate, după scoaterea de către Ion Caramitru, și de drept (prin acea literă c. art. III, OUG 189/2008), a dramaturgilor români în afara fenomenului teatral (fapt unic în lume!!!), cu excepția mea, numai academicianul Dumitru Radu Popescu a luat atitudine în ziarul „Cotidianul“, considerând că este vorba despre „o lege aberantă!“… În rest, tăcere!
Într-o tăcere vinovată, dacă nu și complice, se acceptă ca în foarte puține teatre din țară piesa românească să nu fie o „rara avis“, excepția care confirmă indiferența forurilor în drept, în primul rând a Ministerului Culturii. Scoțând dramaturgii în afara fenomenului teatral, prin președintele ei, Ion Caramitru, UNITER iese, logic, din ecuația dramaturgiei române, nu-i așa?!
Fiecare își vede liniștit de interesele lui, de invidiile și frustrările care i-au făcut pe unii să-mi reproșeze că am montat, la Giurgiu, „un dramaturg prăfuit“ (!?!) – și era vorba despre… un titan al dramaturgiei noastre, D.R. Popescu, autorul unor excelente volume de teatru și după ’90, din care piesa „Biserica de argint“ este absolut extraordinară!; „un fost comunist“ – și era „șah“ la Mircea Radu Iacoban, cu un excelent text contemporan („Loser“); „un necunoscut“ – fie și cu piese interzise în comunism (!?!), în persoana acidului Viorel Cacoveanu, autorul unei comedii foarte dure, scrisă acum 3 ani (nu acum, în 2016!), special pentru teatrul giurgiuvean („Noapte bună, Europa!“); „o autoare de romane polițiste“ – sigur, era Lucia Verona, cu o interesantă piesă politică („Secretul atomic“). Și câte și mai câte răutăți care mă fac să afirm cu mâhnire că întoarcerea Dragonului este imposibilă!
Din nefericire, mulți dramaturgi autohtoni contemporani sunt vinovați de marginalizarea, chiar batjocorirea până la eliminare a dramaturgiei române.
… care, mă încăpățânez să afirm, există!
Comunicare susținută sâmbătă, 26 noiembrie 2016, în cadrul celei de-a XII-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru și Literatură „Liviu Rebreanu“ Bistrița.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.