George Coşbuc nesimplificat

George Călinescu observa că “George Coşbuc a suferit numaidecât după moarte o uitare injustă, deşi explicabilă, după ce poezii ca Mama, Cîntecul fusului, El Zorab, Noapte de vară, Trei Doamne şi toţi trei, Iarna pe uliţă desfătară până la saţietate copilăria câtorva generaţii prin mijlocirea manualelor didactice şi a serbărilor şcolare. Simboliştii, puriştii, suprarealiştii, moderniştii în genere, cruţând pe Eminescu, au văzut îngroziţi în Coşbuc triumful anecdoticului. A ajutat discreditării marea inegalitate a operei. Răsfoind volumele ticsite de versuri, cititorul superficial rămâne cu impresia că are înaintea sa nişte culegeri de improvizaţii pentru educarea poporului. Și ce-i drept, în mare măsură poetul a urmărit acest scop. Criticul trebuie să pornescă de la compunerile cele mai evident ocazionale şi prin eliminare să ajungă la grupul de poezii pure” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva, Bucureşti, 1986, p.586). Celebrul istoric al literaturii avea în vedere în această evaluare “didacticul” din anumite poezii, îndatorarea faţă de Schiller, Uhland şi Platen din Balade şi idile şi Fire de tort şi “latura anecdotică”. El continua: “Coşbuc avea de fapt simţul sublimului cosmic, dar fiind lipsit de putinţa representării lui de sus se mulţumea a-l sugera în orariul terestru” (p.587). Poetul realizează, în Noapte de vară, La Paşti, În miezul verii, Iarna pe uliţă veritabile “monografii ale unor momente din viaţa satului”. Mai mult, Nunta Zamfirei sau Moartea lui Fulger atestă că “George Coşbuc are «filosofia» lui, exprimată şi într-o poveste veselă, şi care este absenţa oricărei filosofii dialectice, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gândire sănătoasă în orice caz, pe care poetul are tactul de a n-o desfăşura discursiv, ci de a o înscena în ritualul celor două evenimente” (p.590). Concluzia lui George Călinescu este că “George Coşbuc a izbutit, ca şi Eminescu, de altfel, să facă poezie înaltă care să fie sau măcar să pară pricepută poporului şi să educe astfel la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obişnuit de literatură” (p.590).

Cu autoritatea-i caracteristică, Titu Maiorescu este la originea prejudecăţii după care George Coşbuc nu ar dispune de cultură evoluată pusă la punct. Avem motive să ne îndoim de această evaluare, căci poetul avea cultura literară a timpului, după ce urmase, plin de interes, o şcoală, un liceu deja renumit şi se înscrisese la o facultate de filosofie şi literatură (Gavril Scridon, Viaţa lui George Coşbuc, Scoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, pp.111-131) şi ca efect al aprofundării unor opere şi autori de referinţă.

Sfârşitul lui George Coşbuc îl cunoaştem. A trebuit ca Tudor Arghezi să consemneze, după prea timpuria dispariţie a poetului la puţin peste cincizeci de ani de viaţă, înmormântarea uitată de aproape toţi: “Șase oameni răzleţi, văduva şi popa…. Atât, bucură-te ţară!”.

Posteritatea literară imediată a lui George Coşbuc nu a început bine. Unii l-au luat repede drept poet al evenimentelor curente din viaţa satului, dilatând excesiv importanţa colaborării poetului la publicaţia “Semănătorul”. Alţii l-au socotit o nouă expresie a tradiţionalismului rural. Formula “poetul ţărănimii”, lansată de Constantin Dobrogeanu-Gherea, a avut soarta cea mai generoasă. Trecere a avut şi formula unui George Coşbuc cu eminentă “vocaţie mesianică”, sprijinită pe poemele dacice şi poeziile promisiunilor de luptă. Elocvent este faptul că până şi în 1998, în cunoscuta Antologie a poeziei romîneşti culte. De la Dosoftei la 1993 (Editura Teora, Bucureşti, 1998), se arată că eticheta de “poet al ţărănimii” este, desigur, prea strâmtă. Se perseverează însă în a-l considera pe George Coşbuc “îmbinare a tradiţiilor creaţiei populare cu intenţiile originale şi novatoare ale epocii” şi se susţine că prezenţa perpetuă în manuale i-ar fi marcat profilul. “Poezia lui este prin excelenţă didactic-formativă şi beneficiază de asemenea de teme literare variate, tratate în formule” (p.138). Unii au sugerat că este nevoie de găsirea unui profil liric modern pentru a-l scoate din etichetări simplificatoare şi a-l capta pe George Coşbuc, dar s-a făcut puţin în această direcţie.

Mai recent, Petru Pontă, cu o analiză pătrunzătoare, bine informată sub aspectul istorico-literar, a întreprins în Opera lui George Coşbuc (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004) oportuna încercare de a-l privi într-un fel nou pe George Coşbuc. Teza sa este aceea că “poetul descoperă realitatea printr-un filtru mitologic” (p.40), el ţintind la a fonda “o mitologie poetică românească” (p.36). Sub titluri demne de atenţie – “Mitologia şi feericul”, “Codul eroticii”, “Peisajul ideal”, “Spectacolul vieţii”, “Eroicul, poezia patriotică şi socială”, “Poezia ocazională” –, criticul clujean a căutat să surprindă creaţia coşbuciană în ceea ce are original. În acest fel, se dă seama de paleta largă, am putea spune foarte pretenţioasă, a poeziei coşbuciene.

Mai nou, însă, alţii o scot din manuale şi o trimit complet în istorie. Se pune întrebarea: suntem astăzi echitabili faţă de opera lui George Coşbuc? Este ea înţeleasă fără resturi semnificative?

Oricum s-ar privi lucrurile, opera lui George Coşbuc debordează caracterizările pomenite. Nu este exagerat să spunem că, în multe opinii indigene, poetul a căzut victimă, la rândul său, a ceea ce însuşi numea “domnia obeză a diletantismului”.

În fapt, opera coşbuciană întrece ceea ce s-a spus grăbit despre ea, căci explorează multe laturi ale vieţii, iar ceea ce se petrece astăzi, în societate şi în literatură, nu-l scoate nicidecum din discuţie. George Călinescu a sesizat cel mai bine coordonatele literare între care se mişcă “cazul Coşbuc” – de la poezia adecdoticului, a educaţiei şcolare, la “poezia pură”, pe toate reuşind să le întruchipeze în poezii diferite, dar cel mai frecvent în aceeaşi poezie! Pe acest diapazon socotesc că trebuie să ne mişcăm dacă vrem să dăm seama de ceea ce ne-a lăsat poetul din Hordou. Nu mai vorbesc de faptul că formula de “poet fără tiparuri” a lui Nicolae Iorga, sau cea de “poet al suferinţei”, pe care o folosea Tudor Arghezi, nu au fost exploatate convingător. Nu s-a luat în seamă nici remarca acestuia din urmă că George Coşbuc era “erudit şi ştia câteva limbi”, fiind unul dintre prolificii traducători în limba romînă.

Aş spune că George Coşbuc este un poet al unei geografii culturale ce se lasă circumscrisă. El era, de altfel, sensibil la “psihologia popoarelor”, care tocmai se contura în epocă. Cultura şi optica sa literară erau universale. Coşbuc este un poet al evenimentelor curente ale vieţii, dar care suprinde condiţia umană în lume. Este un poet al ţărănimii, dar cu o privire cuprinzătoare asupra societăţii. Este un poet ce atinge reprezentativitatea ce-l face demn de manualele de educaţie, dar şi al reflecţiei asupra istoriei. George Coşbuc este un poet al unei epoci, dar suficient de profund încât să vadă dincolo de epoci şi să le traverseze. Ilustrez aici aceste susţineri printr-un succint excurs în poeziile sale.

Poet al locurilor, dinăuntrul şi din afara arcului Carpaţilor, George Coşbuc opera în coordonatele culturii universale. Din adolescenţă, când debutează cu cunoscuta tălmăcire din greci antici, până la perioada de vârf a creaţiei, poetul a fost traducător de certă rigoare din literatura lumii. Nu este nici astăzi sigur că expresivitatea traducerilor sale a fost întrecută de cei care au reluat acele traduceri. Reperele lui George Coşbuc erau cele ale literaturii universale. Poetul ştia bine folclorul, uneori îl ia ca bază, dar prelucrarea lui dă altceva – net superior. Bunăoară, în poezia Nu te-ai priceput! (1889), ce are la bază motivul folcloric al fetei care aşteaptă să fie curtată şi îmbrăţişată, rezultatul este o viziune lărgită reflexiv la maximum: “Nu te-ai priceput!/ Zici că de m-ai fi cerut/ Mamei tale noră-n casă,/ N-aş fi vrut să merg!/ E, lasă!/ Că de-o fată cui-i pasă/ Nu se ia după părut!/ De-ntrebai, ai fi văzut!/ Tu să fi-început iubitul,/ Că-i făceam eu isprăvitul/ – Tu cu pâinea şi cuţitul/ Mori flămând, nepriceput!”. Nu mai vorbim de poezia Doina (1895), care ridică melancolia la o exprimare poetică greu de concurat: “Eu te-am văzut odată/ Frumoasă ca un sfânt,/ În jur stăteau bătrânii/ Cu frunţile în pământ,/ Cântai ca-n vis, de-o lume/ Trăit-într-alte vremi,/ De oameni dragi, din groapă/ Pe nume vrând să-i chemi/ Și-ncet, din vreme-n vreme,/ Bătrânii-n jur clipeau/ Și mânecile hainei/ La ochi şi le puneau”. Iar exemplele de ridicare a motivelor folclorice la prelucrări poetice şi vizionare proprii sunt nenumărate la George Coşbuc.

Poetul din Hordou îşi ia adesea motive din evenimentele vieţii, o nuntă, mersul după apă, trecerea pe uliţă, rănirea pe câmpul de bătălie etc., dar devine el însuşi, suprinzând imediat condiţia umană în lume. Poezia Spinul (1893) este, într-adevăr, una a jocului aşteptării mariajului de către tânărul ce-i scoate iubitei un spin din picior şi o îndatorează încă o dată. Cunoscuta poezie Numai una! (1889), pe un motiv curent – iubirea feciorului pentru fata căreia părinţii lui îi preferă una mai înstărită –, se încheie însă cu o declamaţie ce pune în joc lumea în întregime: “Să-mi cânte lumea câte vrea,/ Mi-e dragă una şi-i a mea:/ Decât să mă despart de ea,/ Mai bine aprind tot satul!”. În Recrutul (1893), motivul este preocuparea recrutului care îşi lasă iubita în aşteptare şi adresarea către frate: “Poartă-i grija!/ Tot a mea s-o găsesc, tot dor să-mi poarte!/ Dar de nu-i păzi-o bine,/ Ți-ai găsit duşman în mine,/ Căci fac moarte/ Pentru ea!”. Sau interogaţia plină de sublim din Moartea lui Fulger (1893): “Când n-ai de acum să mai priveşti/ Pe cel frumos, cum însuţi eşti,/ De dragul cui să mai trăieşti,/ Tu, soare sfânt?” şi, desigur, meditaţia finală asupra morţii: “Nu cerceta aceste legi,/ Că eşti nebun când le înţelegi!/ Din codru rupi o rămurea,/ Ce-i pasă codrului de ea!/ Ce-i pasă unei lumi întregi/ De moartea mea”. Privirea ţine aici de cea mai recentă thanatologie, nu doar de surse folclorice!

Poet al ţărănimii, George Coşbuc are o privire cuprinzătoare asupra istoriei. Noi vrem pământ! (1894) este poezia luată pe bună dreptate ca un manifest pentru a dobândi pământul necesar traiului şi unei vieţi normale în societate. Nu numai versul de încheiere a fiecărei strofe, “vrem pământ!”, dar şi strofele în întregime exprimă voinţa unei reparaţii sociale după o nedreptate majoră. “Flămând şi gol, făr-adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,/ Și m-ai scuipat şi m-ai bătut,/ Și câne eu ţi-am fost”. În cel puţin două direcţii, însă, poezia iese cu mult dincolo de condiţia manifestului. Pe de o parte, ea captează în termeni poetici împrejurarea că întreaga condiţie de viaţă a ţăranului lipsit de pământ este afectată. “Băieţii tu-n război ni-i duci,/ Pe fete ni le ceri,/ Înjuri ce avem noi drag şi sfânt”. Pe de altă parte, nu este vorba în poezie doar de revolta unei categorii sociale, ci de surprinderea faptului că în societate există în fond o legătură lăuntrică între viaţa mizeră a unora şi huzurul altora. “N-avem nici vreme de-nchinat,/ Căci vremea ni-e în mâini la voi;/ Avem un suflet încă-n noi/ Și parcă l-aţi uitat!”. Poezia nu este doar un manifest anticiocoiesc, ci şi redarea unei conexiuni tăinuite. Ea nu este doar socială, în înţelesul consacrat, ci şi reflexivă, vizionară. George Coşbuc a găsit cele mai bune mijloace de expresie poetică pentru o constatare care este parte a conştiinţei moderne, cel puţin de la Hegel încoace: nimeni nu este fericit sau nefericit fără legătură cu nefericirea sau fericirea altuia. Tematica poetică este complexă, cuprinde oricum o latură socială, dar nu se lasă epuizată de aceasta.

Poet al angajării, George Coşbuc se ridică la reflecţii cuprinzătoare asupra mersului istoriei. Versurile „O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor“, din Lupta vieţii (1894), sunt poate de la apariţie un leitmotiv al angajării, ca şi aceste versuri: „Oricare ar fi sfârşitul luptei,/ Să stai luptând, căci eşti dator“. Orizontul poeziei lui George Coşbuc este unul de cea mai largă respiraţie – al libertăţii persoanei. Poezia Pentru libertate (1903) nu este militantă în înţelesul reductiv, consumat, ci emblematică, ţinând de o viziune asupra conexiunilor mai puţin perceptibile ale istoriei, care exclud servitutea. “Iar din lanţul ce-azi ne strânge/ Pot să iasă spăzi, şi pot/ Spăzile să vadă sânge,/ Nu de-al nostru însă tot!/ Și sfârşitul tău veni- va/ Azi ori mâne, ori mai apoi!”.

Poet la care s-a apelat copios în manuale de educaţie, George Coşbuc a dat reflecţii grave asupra vieţii. Să observăm, de pildă, finalul plin de durere nesfârşită şi înăbuşită de la Trei Doamne şi toţi trei (1891): “Treceau bărbaţi, treceau femei,/ Și uruiau trăsuri pe stradă,/ Soldaţi treceau făcând paradă,/ Și-atunci deştept privi la ei/ Și-şi duse pumnii strâns pe tîmple: <Trei, Doamne, şi toţi trei!>”. Să ne amintim şi reflecţia tot îndurerată din El Zorab (1893): “Și te vor duce la război,/ Să mori tu, cel crescut de noi!… «Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,/ Dar fără cal eu ce să fac?/ Dă-mi calul înapoi!»”. Puţini au redat cu mijloace atât de simple şi cu atâta profunzime trăirea durerii, precum George Coşbuc!

Poet al lumii unei epoci, George Coşbuc a fost destul de mare poet pentru a vedea dincolo de epoci şi a le traversa. Poezia Vara (1893) ne plasează într-o lume într-adevăr idilică, pusă undeva în apropierea Ceahlăului: “Un nor cu muntele veci/ Plutea-ntr-acest imens senin/ Și n-avea aripi să mai zboare!/ Și tot văzduhul era plin/ De cântece ciripitoare”. Dar această lume este imediat şi cea în care, precum înaintaşii, fiecare sfîrşeşte: “Cât de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu!/ Ca o virgină/ Cu umblet drag, cu chip iubit!/ Aş vrea să plâng de fericit,/ Că simt suflarea ta divină,/ Că pot să văd ce-ai plăsmuit!/ Mi-e inima de lacrimi plină,/ Că-n ea s-au îngropat mereu/ Ai mei, şi-o să mă îngrop şi eu!”. În Mama (1894), motivul mamei care ar vrea să-şi vadă fiul plecat departe urcă de la date biografice cunoscute, la o exprimare clasică, ce trece peste timp. “Afară-i vânt şi e-norat,/ Și noaptea e târzie;/ Copilele ţi s-au culcat/ – Tu inimă pustie,/ Stai tot la vatră-ncet plângând:/ E dus şi nu mai vine!/ Ș-adormi târziu cu mine-n gând,/ Ca să visezi de mine!”. Puţini au captat atât de bine confruntarea omului cu limitele întâlnite în viaţă precum George Coşbuc!

Rareori marii poeţi cuprind tot ceea ce fac într-o profesiune de credinţă. Aceasta nu înseamnă să nu luăm în seamă ceea ce ei spun despre ei, căci aici se dezvăluie intenţii. Poezia Poetul (1911) începe cu mult citata mărturisire: “Sunt suflet din sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria şi-amaru/ În ranele tale durutul sunt eu,/ Și-otrava deodată cu tine o beu”. Desigur, între timp, modalităţile de expresie poetică s-au diversificat enorm, mult dincoace de redarea directă a experienţei. În definitiv, astăzi se exprimă ceea ce este în lume cu ajutorul accentuării subiectivităţii. Trăim în lumea celei mai expansive subiectivităţi – o lume subiectivizată ca niciodată! Heidegger vorbea justificat de “subiectivitatea subiectivităţii”, iar dacă vrem să vorbim de poezia ce se face acum, probabil că trebuie să aplicăm încă o dată termenul, să-l facem recursiv. George Coşbuc nu dă prioritate acestei direcţii; el nu exhibă doar trăiri, ci vrea să capteze alcătuirea lumii. El aspiră să fie poetul realităţilor ultime ale vieţii omului, uneori să surprindă ceea ce se numeşte “în sinele” acestora. “Copilă, tu crede poeţii ce scriu,/ Căci lor li s-a dat o putere/ S-audă mai bine, să simtă mai viu/ Întreagă a lumii durere” – ne spune în Copilă, tu crede poeţii ce scriu (rămasă în manuscris). Să nu uităm că, la Cluj, George Coşbuc studiase ceva filosofie sau intrase măcar în contact cu ea şi citea în germană, încât a venit timpul să ne întrebăm: nu cumva poezia sa resimte nu numai datele experienţelor concrete de viaţă, ci şi pe cel ale unei reflecţii culturale organizate, al cărui centru de gravitaţie va trebui abia să-l descoperim!

La noi, unii au impresia că o poezie care vrea să fie expresia a ceea ce trăiesc oamenii din jur este desuetă, anacronică, şi nu fac decât să-şi liciteze impresiile, fără a depăşi graniţa acestora, spre captarea universului vieţii. Eu cred că aceştia se înşală. Nu vreau să fac aici largi consideraţii în jurul întrebării, de fapt comună poeziei, ştiinţei şi filosofiei: cum ajungem la realitate? Dar, oricum s-ar lua lucrurile, oricât de imperativ este să ferim expresia poetică de vetusta copiere a realităţii, orice formă alegem pentru a-i păstra gingăşia şi forţa de penetraţie, nu se poate eluda un fapt: poezia rămâne arta sensibilităţii, arta simţirii omului în lume, şi va căuta, atunci cînd este veritabilă, să fie astfel. Tot Heidegger spunea că poezia numeşte zeii, iar gânditorii vin apoi pentru a-i explica. George Coşbuc şi-a asumat în fapt acest adevăr ca puţini alţii în cultura noastră, în coordonatele timpului său. Iar această împrejurare face din poezia sa un reper. Opera sa se poate citi din noi perspective care ne feresc de simplificări, iar profilul său efectiv se lasă acum redescoperit! (Andrei Marga, Cuvânt la Simpozionul de la ocazionat de Aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc, Năsăud, 17 septembrie 2016)

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.