„Teatrul a fost şi va fi alfabetul misterios al sufletului”

Pentru o parte din lumea noastră, care gustă cu prioritate divertismentul, jocurile de artificii, viaţa ca banc şi scandal continuu, dialogul nostru cu Gabor Tompa poate părea prea serios, prea cantonat în proiecte şi realizări temeinice. Lista spectacolelor pe care le-a pus în scenă este năucitoare. Lista nominalizărilor şi premiilor, impresionantă. Pe tot parcursul discuţiei noastre am avut sentimentul că marele regizor din faţa mea îmi înfăţişa un corn al abundenţei: peste 30 de spectacole montate pe scenele de teatru din Anglia, Austria, Spania, Franţa, Cehia, Canada, Germania, Croaţia, Iugoslavia, Ungaria, Statele Unite şi, în curând, Australia.

În România, pe lângă spectacolele puse în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj, cele de la Teatrul Naţional din Iaşi, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul din Târgu Mureş, Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, se adaugă o listă de turnee internaţionale spectaculoasă.

Gabor Tompa în timpul repetiţiilor

Gabor Tompa este modelul regizorului şi omului de cultură care nu face concesii. Ţine piept presiunilor. E imun la compromisuri. E un bărbat puternic, are curajul să folosească poezia în teatru, s-o exacerbeze într-o lume în care violenţa, vulgaritatea şi minimalismul contează prea mult.

Biografia lui ne aminteşte de aceea a cavalerilor fără prihană. Nu întâmplător a trebuit să-şi susţină credinţele şi proiectele puse în slujba Teatrului Maghiar din Cluj, a teatrului naţional din România şi a teatrului în lume. Şi să lupte pentru teatrul adresat tuturor spectatorilor pe care nu-i discriminează etnic şi nici nu-i închide în ţarcul unui paseism conservator. O personalitate în teatru, gravă şi vie, profundă şi deschisă experimentului. Un artist care pune în primul plan sufletul omenesc, poezia artei şi a vieţii. Gabor Tompa este un cavaler fără de frică şi prihană al teatrului în secolul XXI.

Ne-a dat mai multe definiţii ale teatrului. Fără emfază. Pentru cei care-l cunosc ştiu că nu exagerez când văd în Gabor Tompa un căutător neobosit al Graalului în teatrul contemporan.

“M-am născut într-o familie de oameni de teatru”

Alături de fiica sa Eszter la Berlin

De unde pasiunea pentru arta scenei?

M-am născut într-o familie de oameni de teatru. Tatăl meu, Miklos Tompa, era regizor, deşi înainte făcuse Facultatea de Drept la Budapesta. Acolo s-a împrietenit cu actori, a văzut spectacole de teatru, ceea ce l-a făcut să urmeze apoi Facultatea de Teatru. A fost elevul lui Max Reinhardt, la Berlin. A refuzat toate ofertele şi s-a întors în Ardeal. În 1945 a fondat Teatrul din Târgu Mureş, ocupând apoi funcţia de director timp de 21 de ani, o perioadă tumultuoasă şi aventuroasă. Primul spectacol regizat a fost „Ţara surâsului” de Lehar. Teatrul a fost naţionalizat la un an după înfiinţare. Însă în primul an l-a finanţat cu bani obţinuţi dintr-un împrumut de la un director de circ. Timp de un an şi-a plătit actorii din buzunar. Mama mea era o talentată actriţă şi o pasionată de poezie. Bunicul meu, poetul Laszlo Tompa, trăia la Odorheiul Secuiesc, iar bunicul din partea mamei, Mendel, era un cunoscut avocat. Teatrul din Târgu Mureş funcţiona în acea vreme în sala Filarmonicii, o splendidă sală secesionistă, una dintre bijuteriile oraşului, unde părinţii mă lăsau uneori seara să stau într-o lojă, în care de multe ori şi adormeam. Îmi aduc aminte şi acum imagini din spectacole, printre care, „Tragedia Optimistă” de Vîşnevski, îmi aduc aminte cum veneau soldaţii cu baionetele, îmi aduc aminte de un renumit recuziter, Nagy Sanyi, în care tata avea mai multă încredere decât în mulţi artişti, deşi avea numai şapte clase. El aduna cu mare pasiune din împrejurimile Târgu Mureşului mobilier, costume de epocă, pălării, având un talent înnăscut. Pentru că publicasem încă din liceu poezii, mi-am dorit să devin filolog. Între timp tata ajunsese rectorul Academiei de Teatru din Târgu Mureş şi, cu clasele de acolo, ne-am dus la câteva spectacole în Bucureşti care m-au marcat şi m-au făcut să renunţ la ideea iniţială.

Leonce şi Lena a triumfat la Bogota. Foto Biro Istvan

Primele spectacole de referinţă, care v-au schimbat destinul.

Primele spectacole pe care le-am văzut au fost „Nepotul lui Rameau” în regia lui David Esrig, la Teatrul Bulandra, şi „Regele Lear”, în regia lui Radu Penciulescu, cu George Constantin în rolul titular, la Teatrul Naţional, „Revizorul” şi „D’ale carnavalului” ale lui Pintilie, „Leonce şi Lena”, în regia lui Liviu Ciulei. Atunci am descoperit un alt fel de teatru decât cel care se făcea la Târgu Mureş, unde era o trupă extraordinară, dar se făcea un teatru realist, foarte bun, autentic, de altfel. Apoi a venit perioada lui Harag, care s-a axat pe un altfel de realism, mai grotesc, mai poetic. Fiind student, asistam la repetiţiile lui Harag, care era foarte riguros. Acceptam orice propunere teatrală care mă convingea, indiferent cine o realiza. Dar în aceste spectacole de la Bucureşti am descoperit poezia teatrală.

Cu George Banu, Monique Borie şi studenţii de la Universitatea California din San Diego

Iată ceva ce vă defineşte: poezia în teatru. Puţini regizori mai îndrăznesc să vorbească de poezie în teatru.

M-am gândit să dau examen la Regie. Am fost sfătuit să mă duc la Budapesta, dar nici prin gând nu mi-a trecut să merg în altă parte decât la Bucureşti. Anii studenţiei au fost unii dintre cei mai frumoşi. Chiar dacă Radu Penciulescu plecase, rămăsese încă spiritul lui. I-am avut profesori pe Valeriu Moisescu, pe Cătălina Buzoianu, Mihai Dimiu. De altfel, am terminat la clasa lui Mihai Dimiu, avându-l ca asistent pe Silviu Purcărete. Am avut noroc şi mă consider un exponent al acelei şcoli de regie. Cu Liviu Ciulei m-am întâlnit deseori, asistând adesea la repetiţiile lui cu „Furtuna”. M-au încântat spectacolele „Piticul din grădina de vară”, de D.R. Popescu, în regia lui Dan Micu, şi „Procurorul”, de G. Djagarov, în regia lui Alexa Visarion, deosebit de curajos, care ataca problema responsabilităţii şi a justiţiei în statul socialist, dar, totodată, şi pe aceea a compromisului, a degradării umane. La fel şi extraordinarul spectacol al lui Penciulescu, de la Târgu Mureş, „Dansul sergentului Masgrave”, de John Arden. La sfârşitul discuţiei privind proiectul lui de a monta acest spectacol, tata i-a spus: „Domnule Penciulescu, de mâine începeţi să lucraţi”. Era încă perioada reteatralizării pe atunci şi în acest minunat spectacol am descoperit un specific al limbajului scenic pe care de atunci tot continui să-l caut.

Discipolii, în regia lui Gabor Tompa. Foto Florin Biolan

E multă teatralitate în realitate. Lumea vedea în Caragiale un soi de Nostradamus al zilelor noastre. Să ne aducem aminte că spectacolul lui Ciulei cu textul shakespearian însemna prima sciziune în unitatea modală de până atunci. Teatrul a reverberat mai mult ca oricând la marile seisme sociale. Dumneavoastră, ca unul dintre marii reformatori ai „secolului regiei”, consideraţi că teatrul imită realitatea?

Reteatralizarea marchează ca moment decisiv destinul spectacolului românesc. Dinamica modurilor se relevă prin două realizări care şi-au pus amprenta puternic asupra mutaţiei produse: „Nepotul lui Rameau”, în regia lui David Esrig, şi „Cum vă place”, pus în scenă de Liviu Ciulei la Bulandra. De altfel, această dialectică funcţiona pregnant şi în destinul unor personalităţi ca Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Aureliu Manea. Am citit nu de mult cartea lui Aureliu Manea, „Texte regăsite”, şi într-una dintre piese, un personaj spune: „Teatrul va muri curând. Priviţi cum au început să crească flori adevărate pe scenă”. Teatrul nu poate imita realitatea. Este o altă dimensiune. Şi această alternativă specifică este chiar natura teatrului. M-a surprins, atunci când am filmat primul lungmetraj, „Apărarea Chineză”, şi discutând cu Victor Rebengiuc, la un moment dat, am constatat că îşi amintea de formidabilul „Pescăruşul” pus în scenă de tatăl meu şi mi-a enumerat toată distribuţia cu cele mai mici roluri. Am văzut în acea perioadă şi câteva spectacole ale lui Gyorgy Harag, care era într-un fel de polemică cu ceea ce făcea tata. Eu îl consideram un fel de maestru al meu indirect. Şi ultima lui dorinţă a fost aceea ca eu să termin spectacolul pe care el îl începuse, „Livada de vişini”. Şi probabil nu aş fi ajuns om de teatru dacă nu aş fi văzut acele spectacole de la Bucureşti, când mi-am dat seama că pot face poezie în teatru… De atunci am publicat şi multe volume de poezie.

Între cinematografie şi teatru

Născut pentru niciodată, de Andras Visky, prezentat la Avignon. Foto Biro Istvan

Cum vă alegeţi textele?

Mă îndrept spre un text care mă atrage. Îmi plac lucrurile ce ţin de comunicarea directă, unică în teatru. Atunci când citesc o piesă, îmi creez imediat o imagine, o văd în spaţiu şi, dacă mă interesează, o atac. Teatrul se defineşte ca o modalitate de artă prin care se transmite energia vitală dinspre actor spre sală şi dinspre sală spre actor. Este un fel de osmoză în care eu sunt organizatorul acestei transmisii de energie.

Cu ce aţi debutat? Cum era generaţia dumneavoastră?

Când eram în anul III, am montat „Woyzeck”, de Georg Büchner, la Teatrul din Sfântul Gheorghe, spectacol pe care l-am visat în timpul unei călătorii cu trenul de la Bucureşti la Sfântu Gheorghe şi l-am făcut exact aşa, cu aceleaşi imagini. A fost foarte controversat. Dar înainte de asta am avut un spectacol la fel de interesant, era după cutremurul din ’77, ne mutasem cu majoritatea cursurilor într-o sală de sport. „Meşterul Manole” a fost un examen de anul II. Purcărete, care venise ca asistent, l-a văzut şi a fost entuziasmat în special de final, în care Mira este îngropată de zidari şi în momentul în care pământul se împrăştie nu mai există decât o lumânare. Pe urmă a fost „Ce zile frumoase”, de Beckett, un spectacol în care juca Aurora Leonte şi care a fost preluat la Teatrul Foarte Mic. Dar cred că cel mai important a fost „Tango”, de Mrozek, examenul meu de diplomă. Eram la o clasă experimentală unde făceam şi teatru şi film. Dintre multele discipline pe care le făceam, toate au lăsat o amprentă asupra mea. Profesorul Dumitru Carabăţ mă îndemna să fac cinematografie… Dar pe vremea aceea era foarte greu de a răzbate cu un scenariu cinstit. Am terminat coleg de promoţie cu Victor Frunză, Dominic Dembinschi, eu susţinându-mi examenul pe scena Sălii Casandra. Am lucrat cam trei luni la „Tango”. Jucau Eli Măgureanu, Geta Angheluţă alături de studenţi. Înainte de premieră a venit Octavian Cotescu, care devenise rectorul IATC, şi acesta a râs două ore. A înţeles toate nuanţele. Spectacolul a fost reluat de către domnul Grama, directorul de la Casandra în acea vreme, şi în stagiunea următoare, înlocuind studenţii care terminaseră cu alţii, precum Simona Măicănescu şi Ana Ciontea. A fost un spectacol în care am învăţat cu toţii să colaborăm. De altfel, la San Diego, unde predau regia, am observat ce mare accent se pune pe colaborarea între oameni într-o instituţie. Sigur că ei consideră metodele noastre regizorale uşor dictatoriale, eu fiind învăţat cu o disciplină de fier. În schimb, fiind nişte oameni deschişi şi flexibili, înţeleg după aceea că nu înseamnă dictatură faptul de a avea o idee clară, pe care să ţi-o impui şi de a şti ce vrei. Mi-aduc aminte de spectacolele vremii mele, „Nepotul lui Rameau”, „Leonce şi Lena”, în care actorii se supuneau regizorului. Erau nişte giganţi în teatru: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Mariana Mihuţ, George Constantin, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Gina Patrichi, Constantin Rauţchi, Irina Petrescu, Rodica Tapalagă, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru… Era un formidabil teatru inovator.

Dincolo de Ocean, la San Diego

Leonce şi Lena, la Teatrul Maghiar din Cluj

La San Diego, sunteţi director de program la Facultatea de Regie din cadrul Universităţii California, din 2007. Cum vi se pare învăţământul de acolo comparativ cu cel de la noi? Trăim, de mai mulţi ani, o situaţie gravă care se va reflecta peste nişte ani într-un posibil colaps cultural. Este clar, în momentul de faţă cultura nu este socotită prioritate naţională.

Orice scurtcircuit major este cu putinţă şi efectele, sigur, nu vor fi catastrofice acum, ci mai târziu. Cu siguranţă vom plăti acest moment de iresponsabilitate. Pe lângă New York University şi Yale, San Diego este cel de al treilea mare program de teatru din Statele Unite. Studenţii sunt deschişi şi pasionaţi. Din păcate, la noi, învăţământul teatral s-a degradat, cu toate că s-au înmulţit universităţile. Cred că am căzut în capcana „doctorilor fără voie”. Şi faptul că ies atât de mulţi actori slab pregătiţi este îngrijorător. E ca şi cum nu ştii să cânţi la pian, dar predai pianul. În Statele Unite, profesorul trebuie să constituie şi un model practic. Eu, personal, mă îndoiesc asupra unor profesori care predau în unele universităţi private de la noi. Este imposibil ca unul care nu ştie să cânte la vioară să predea vioara. Făcând acest arc între decenii, am încercat să aduc ceva nou, pentru că libertatea de a inventa un program de regie este foarte mare. Am încercat să aduc ceea ce învăţasem eu ca student, foarte solid. Şi pot să afirm asta pentru că am umblat în foarte multe ţări şi am constatat că sistemul de învăţământ de atunci era foarte solid. Oriunde mă duc în lume, mă consider un exponent al şcolii româneşti de regie. Am realizat la San Diego coproducţia „Ruins True”, cu Sushi Center for the Urban Art şi Teatrul Maghiar din Cluj (2010), cât şi un „Woyzeck” de Büchner, la Jolla Playhouse Potiker Theatre (2009), „Tango” de Mrozek la Theatre&Dance Departement of the University of California (2008) şi „Dido şi Aeneas”, la Bach Collegium.

Rinocerii, în regia lui Gabor Tompa, la Praga. Foto Carmencita Brojboiu

Aţi reuşit performanţa ca fiecare montare să fie un experiment. Aţi avut curajul de a călători pe un drum al aventurii. A fost lupta şi pariul dumneavoastră. Care sunt spectacolele pe care v-aţi pus semnătura şi de care aţi rămas ataşat?

Le iubesc pe toate pentru că trebuie să îmbrăţişezi şi eşecurile. Gyorgy Harag spunea la un moment dat tinerilor regizori: „Vă doresc să aveţi cât mai multe eşecuri ca să puteţi rămâne oameni”. Aşa este, numai că nu trebuie să considerăm eşecurile ca pe nişte succese. La început de drum există şi riscul de a eşua. Dacă nu ne asumăm acest risc, nu putem merge mai departe. Au fost câteva spectacole la care ţin foarte mult: „Hamlet”-ul de la Cluj, „În staţie”, piesa lui Gao Xingjien, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură. După aceea am montat „Cântăreaţa cheală”, care a însemnat foarte mult pentru că, după acest spectacol, am fost numit, în noiembrie 1990, directorul Teatrului Maghiar din Cluj. Cu acest spectacol, Teatrul a ieşit pentru prima dată în lume, având un mare turneu în Anglia, unde am jucat 23 de spectacole, intrând într-un circuit teatral european. Acum suntem membri ai Uniunii Teatrelor din Europa, fondată de Giorgio Strehler, alături de Teatrul Bulandra. Au mai fost „Cabala bigoţilor”, de Bulgakov, „Operetta”, de Witold Gombrowicz, „Mizantropul”, de Molière, „Richard al III-lea”, de Shakespeare, „Trei surori” de Cehov, la Staatstheater Freiburg, „Leonce şi Lena”, de Büchner, prima capodoperă a literaturii dramatice care abordează mecanismul depersonalizant şi de scindare a gândirii şi vorbirii umane, o comedie în care personajele se joacă şi, ca nişte copii neastâmpăraţi, îşi strică jucăriile fatale, pentru a-şi găsi propria libertate. Să adăugăm „Discipolii”, în care autorul suprapune timpului biblic prezentul sau trecutul apropiat, ca pe nişte hieroglife aparţinând diferitelor culturi, şi „Vinerea lungă”, un roman al holocaustului, scris în forma unei rugăciuni ancestrale, ca joc scenic, ambele pe textele lui Visky Andras, în care actorii, toţi, ard până la capăt, performanţa e epuizantă. Aş mai adăuga şi unele spectacole realizate în străinătate pe care le iubesc: „Aşteptându-l pe Godot”, la Belfast şi în Canada, „Cântăreaţa cheală” la Paris. În noiembrie 1996, invitat de Silviu Purcărete, am transplantat montarea la Limoges, la „Théâtre de l’Union-Centre Dramatique National”, apoi, în 2004, am creat „Noul Locatar” la „Northern Stage Ensemble”, New Castle, Anglia – cu alte distribuţii. Au mai fost „Sfârşit de partidă”, de Beckett, la Teatrul Municipal din Palma, la Belfast şi Freiburg, „Hamlet” la Glasgow, am refăcut „Tango” la Teatrul „Llure” din Barcelona, „Preţioasele ridicole” ale lui Molière, la Teatro Alegria, din Barcelona, „Neînţelegerea”, la Akademietheater din Viena, „Născut pentru niciodată”, cu care am fost în turneu la Torino, „Tartuffe”, la Limoges, „Rinocerii”, la Praga… Dar ceea ce pot să vă spun că m-a impresionat au fost prieteniile pe care le-am legat în timpul montării acestor spectacole. La Bulandra, când am regizat „Woyzeck”, am legat o prietenie de-o viaţă cu Mihai Constantin şi cu Oana Pellea, la care ţin enorm. Apoi există o puternică legătură cu Marian Râlea, creată atunci când a jucat în „Regele Lear” la Teatrul Naţional din Cluj, cu Felix Alexa, recent, când a montat aici „Domnişoara Iulia” de Ibsen…

Amfitrionul unor mari regizori şi spectacole pe măsură

Afişul pentru Richard al III-lea, la Seul

După 1990, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj este condus de dumneavoastră. Care e viaţa unui director de teatru?

După ce mi se propusese funcţia de director al teatrului, m-am dus să mă sfătuiesc cu tata şi acesta mi-a replicat: „Nu cumva să accepţi. Regia este o profesie foarte solitară, dar direcţia de teatru este cea mai solitară dintre toate profesiile. Orice ai face o să te înjure. O să-ţi fure din timpul de creaţie”. Şi atunci mi-am zis: eu trebuie să aleg. Ori plec din ţară, pentru că atunci dezordinea în teatru era înfiorătoare, lumea venea când voia la repetiţii, rămăsese o trupă de 15-16 actori dintre care doar vreo cinci erau foarte buni, restul fiind mediocri, şi aveam nişte oferte. Până la urmă m-am hotărât să rămân şi am venit la Cluj, deşi nici azi nu mă consider clujean. Tata mi-a spus: „Să nu uiţi ce-a spus Sică Alexandrescu, atunci când a devenit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti: «Eu n-am venit aici să mă iubiţi, ci să mă ascultaţi!». Dacă nu-ţi asumi multe măsuri care vor fi ingrate sau nepopulare, n-o să reuşeşti”. Trupa teatrului nostru, formată din actorii mai multor generaţii, a lucrat cu regizori importanţi ai scenei româneşti şi internaţionale ca Andrei Şerban, Vlad Mugur, Silviu Purcărete. Elie Malka, Mihai Măniuţiu, Patrick Le Mauff, Victor Ioan Frunză, David Zinder… Primul lucru pe care l-am făcut, am despărţit administraţia Operei de cea a Teatrului şi am introdus contractele pe perioadă determinată. Am încercat să construiesc o echipă şi am urmărit întinerirea trupei. Acum am ajuns ca 75% să fie sub 35 de ani. Pe de altă parte, în copilărie, stând în culise, am remarcat şi disciplina trupei din Târgu Mureş, umilinţa cu care întreaga echipă repeta de dimineaţa până seara. Actorii nu erau funcţionari care să plece la oră fixă şi nu considerau teatrul ca pe o slujbă oarecare. Nu erau mercenari, aşa cum au devenit mulţi după. Şi actorii şi tehnicul considerau teatrul ca pe ceva sacru. Niciodată sala nu era goală, toţi erau la repetiţii atunci când repetau Penciulescu sau Vlad Mugur, un geniu al fabulaţiei. Era ordine. Ăsta era lucrul pe care l-am reţinut şi care mi-a rămas în sânge.

„În cazul teatrului, la Tompa repetiţia e plină de surprize, aducând poate cel mai mult cu un joc marcat de o miză existenţială, care-şi propune o radicală trans-, respectiv in-plantare a actorului în limbajul spectacolului în curs de pregătire”, scria scenaristul Andras Visky. Cum sunt repetiţiile lui Gabor Tompa?

Mă simt liber în repetiţii. Am curiozitatea de a cunoaşte mereu alte culturi, alte geografii, alţi oameni. Regulile jocului, metoda propriu-zisă iau naştere în cursul repetiţiilor şi dispar odată cu naşterea spectacolului. Metoda repetiţiei nu este aprioric dată. Îmi place să aflu, să descopăr. Mă simt liber atunci când există un fluid, când există un dialog.

Ruins True

Din punct de vedere stilistic şi al repertoriului, ce cale aţi ales?

Nu m-am gândit să-mi urmăresec propriile mele proiecte regizorale. Singura mea bucurie este că am putut să invit artişti, regizori, scenografi, compozitori. Mi-am dorit ca trupa să lucreze cu regizori cu stiluri diferite. Aşa a venit Vlad Mugur din Germania, care a făcut cinci spectacole remarcabile. A creat de fapt o epocă aici: „Doi gemeni veneţieni”, „Scaunele”, „Crima din strada Lourcine”, „Livada de vişini” şi „Aşa este (dacă vi se pare)”. Cu acestea am obţinut şi două Premii UNITER. După aceea un succes triumfal a avut Andrei Şerban cu „Trilogia” lui, care sper să devină tetralogie, „Unchiul Vania”, „Hedda Gabler”, „Strigăte şi şoapte”, jucându-se de 6 stagiuni cu casa închisă. Cum apare programul nostru pe site-ul oficial cu două luni înainte, biletele se epuizează în câteva minute. Un alt regizor mare, pe care îl admir şi suntem prieteni foarte buni, este Silviu Purcărete. A făcut în colaborare cu Teatrul Naţional din Sibiu şi cu actori din compania lui de la Limoges, „Cumnata lui Pantagruel”, dar şi „Gianni Schicchi” de Puccini. Despre spectacol s-a afirmat că este cea mai fantastică, cea mai inimaginabilă şi cea mai filosofică petrecere teatrală cu muzică văzută vreodată. Puccini+Purcărete, egal perfetissimo. Au lucrat aici David Zinder, de la Tel Aviv, care a montat „Per Gynt”, de Ibsen, elveţianul Matthias Langhoff, care a regizat „Măsură pentru măsură”, de Shakespeare. Dar ţin în aceeaşi măsură şi la unii regizori care au făcut un singur spectacol, precum Dragoş Galgoţiu, Victor Ioan Frunză, Felix Alexa, ca şi la mulţi tineri, ca Alexandru Nica, Anca Bradu, Proiectul cu „Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie politică”, în regia Gianinei Cărbunariu, Andreei Vălean şi a lui Radu Apostol, este cu siguranţă un document despre epoca pe care o trăim. Nu aş vrea să omit însă nici marile nume ale scenografilor, Stürmer, Lia Manţoc, Andrei Both, Carmencita Brojboiu, Judit Dobre-Kóthay, care a primit Premiul pentru întreaga activitate la ultima ediţie a Galei UNITER. Să amintesc şi numele unor compozitori care ne-au fost aproape, ca Vasile Şirli, a cărui muzică devine respiraţia spectacolului prin diversitate şi expresivitate. Toţi au contribuit la rezultatele remarcabile ale teatrului nostru. Problema generaţiei mi se pare falsă. Nu sunt un adept al delimitării, nu cred în frontierele rigide. Am întâlnit mari creatori care aveau un spirit foarte tânăr.

După pelicula „Apărarea chineză”, aţi abandonat filmul, deşi teatrul este o artă mult mai efemeră. De ce aţi abordat atât de mult teatrul absurdului?

Nu m-au interesat Beckett şi Ionesco pentru că sunt autori ai absurdului, ci pentru că au creat capodopere teatrale, axându-se pe problemele existenţei umane. Subiecte eterne, ca moartea şi viaţa, au fost parcă uitate. Totul s-a întors către societatea răsturnată cu susul în jos. Lumea noastră a depăşit cu mult teatrul absurdului. Personajele se întreabă dacă există mântuire în această lume care pare apocaliptică.

Teatrul Maghiar, ca şi Clujul, este al tuturor locuitorilor

Don Giovanni, opera în regia lui Gabor Tompa

Dar, în afară de glorie, aţi avut parte şi de războaie puternice, aţi întâmpinat rezistenţe. Care au fost motivele?

Mi se reproşa programul meu de teatru ca artă, faptul că spectacolele nu erau prea distractive. Am avut probleme cu publicul conservator maghiar şi cu partidele politice extremiste maghiare, dar şi cu oameni politici cu vederi extremiste, care se întorc către trecut, care consideră că repertoriul internaţional este antinaţional, că deschiderea către Europa trădează valorile naţionale, că invitarea numeroşilor regizori români este o trădare… Aş putea spune că am avut două cruciade. Una în 1991, la un an după începerea mandatului meu, şi alta în 2001, cu interpelări la Parlament, cu înjurături din partea presei locale, cu reclamaţii incredibile la ministru ale unor UDMR-işti clujeni. În 2001 a fost înfiinţată în Cluj o societate, cu un scop negativ, contra repertoriului antinaţional al Teatrului Maghiar condus de mine. M-am întrebat ce a făcut această societate ca să nu se plece în valuri. Şi acum, din păcate, sunt unii care refuză să vină la teatru şi eu cred că există şi o manipulare din partea presei locale. Tot ce este nou este întâmpinat cu rezistenţă. Există o parte din populaţia oraşului care ar vrea ca totul, viaţa socială, oraşul, învăţământul, să funcţioneze ca acum 60 de ani. Sunt convins că întoarcerea la trecut este foarte periculoasă. Unde vrem să ne întoarcem? Există această tendinţă care nu reuşeşte altceva decât să-i îndepărteze pe oameni de realitate şi care îi împiedică să devină oameni liberi. Eu am considerat că Teatrul Maghiar, ca şi Clujul, este al tuturor locuitorilor. De aceea am fost criticat şi pentru faptul că am introdus titrarea în limba română, cât şi în limba engleză, ei considerând că limba maghiară e suficientă.

Festivalul Interferenţe, spectacolul diversităţii

Scenă din Vinerea lungă, dramatizarea lui Andras Visky după Kertesz Imre

Festivalul „Interferenţe”, care a adus multă mobilitate, îşi propune nu doar prezentarea diversităţii formelor de dialog şi interactivitatea dintre culturi lingvistice şi teatrale, dar şi lărgirea sensului de interferenţe. Alături de opere ale marilor maeştri ai teatrului, se pot întâlni operele cele mai recente ale creaţiei contemporane, care se îmbină cu spectacolele de dans, cu concertele de jazz.

„Interferenţe” este un festival pe care l-am făcut prima dată în 2007. El a fost precedat de alte două mici festivaluri, „Zilele Harag” şi „Săptămâna Vlad Mugur”. Voiam din toată inima să arăt publicului clujean noile tendinţe ale teatrului mondial, ca să aibă termen de comparaţie, la fel cum mi-am dorit ca Teatrul Maghiar să intre într-un circuit de valori universale. Prima ediţie a Festivalului s-a dorit una a interferenţelor între diferitele culturi europene, dar şi între culturile existente în ţară. Pot să vă spun că a fost un festival cu ecouri extraordinare în străinătate, fiind prezente companii importante care au venit pentru prima dată la Cluj. În 2010, am făcut a doua ediţie, având ca tematică „Interferenţele între spaţii”. Am vrut să ne implicăm în alte spaţii şi atunci ne-am dus la „Fabrica de Pensule”, în curtea „Muzeului de Istorie”, la „Casa Tranzit”, care a transformat spaţiul vechii Sinagogi, în curtea „Palatului Banffy”, în „Noul Studio” şi la „Teatrul Naţional” din Cluj. Anul acesta ne propunem să facem un festival despre „Interferenţele Teatru-Muzică”. Se va numi „Dialog între voci”. Programul este deja fixat, confirmat de trupele participante. Sperăm, în pofida condiţiilor economice vitrege, să putem să-l organizăm în cele mai bune condiţii. Aproximativ, bugetul a rămas cel de la început. Şi pentru că am reuşit să strângem nişte bani, am putut să cumpărăm biletele de avion cu preţuri mult mai mici. Acest festival este considerat în Cluj, pe lângă TIFF, cel mai puternic atu pentru candidatura la „Capitală Culturală a Europei” în 2020. Vor mai concura pentru această titulatură şi Timişoara, Iaşiul, Braşovul. Spun cu tristeţe că mi se pare că celelalte oraşe au mai multe şanse, din punctul de vedere al sprijinirii culturii. Ministerul Culturii a fost întotdeauna finanţatorul principal de care noi depindem. Suntem singurul teatru aparţinând Ministerului Culturii, membru în Uniunea Teatrelor din Europa. Sperăm să primim şi de la Uniunea Teatrelor Europene o anumită sumă, pentru că din cotizaţiile membrilor sunt susţinute şi festivalurile. Din păcate, la ora actuală, avem numai 30% din suma necesară.

Afiş pentru Mizantropul, montat la Iaşi

Să ne aducem aminte că, în 1994, Teatrul Maghiar din Cluj a prezentat la Paris „Cântăreaţa cheală” de Eugen Ionescu, spectacol care, printr-o şansă extraordinară, a fost văzut de Giorgio Strehler. Acesta a elogiat fără rezerve unitatea stilistică a spectacolului şi coerenţa echipei actoriceşti.

După 14 ani de la acea seară pariziană, unică şi de neuitat, am devenit membri ai Uniunii Teatrelor din Europa. Între timp, fiind cooptaţi în unanimitate în această uniune, am organizat, în 2008, împreună cu Teatrul „Bulandra”, „Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa”, care a durat o lună şi jumătate. Şi mă gândesc ce importantă este tradiţia culturală în acest sens. „Richard al III”-lea este un spectacol contemporan, care vorbeşte despre coşmarul nebuniei puterii, ce pare a fi o constantă a culturii europene, fiind reprezentată în istoria teatrului într-o varietate imensă. Richard devine actorul propriei lui vieţi. Natura umană a fost cea care m-a interesat îndeosebi în acest spectacol. Războaiele în lumea de azi, de cele mai multe ori, nu se mai desfăşoară pe câmpul de luptă, ci, mai degrabă, în culisele mass-media. Când am fost la Seul cu „Richard al III”-lea, anul trecut, am avut peste 6.000 de spectatori. A fost un succes de public extraordinar. Şi gândiţi-vă că era o limbă complet necunoscută, cu titraj în coreeană şi în engleză, pe care publicul l-a urmărit frază cu frază, gest cu gest. Iată cum un spectacol a putut să-şi atingă punctul culminant în Coreea, unde este o altă cultură. Teatrul este, după mine, recunoaşterea celuilalt.

Când „alfabetul” inimii şi culturii a încetat să mai bată

Leonce şi Lena, într-un decor baroc

Ce altceva vă mai nelinişteşte în societatea de azi?

Indiferenţa globalizată mi se pare un fenomen înspăimântător. Lipsa de respect faţă de cultură. Trebuie prea multe argumente ca să demonstrezi de fiecare dată că ceea ce faci este de valoare. Foarte tare mă supără răsturnarea sistemului de valori, ba chiar dispariţia acestui sistem, demonetizarea culturii, care începe din şcoală, lipsa de exigenţă, superficialitatea. Cred că fiecare ar trebui să-şi înveţe foarte bine limba maternă. Am avut angajaţi care nu erau capabili nici măcar să scrie o scrisoare fără greşeli de gramatică. Am asistat la o scenă incredibilă la San Diego, unde este cea mai mare Grădină Zoologică din lume. A venit un grup de elevi, coborând dintr-un autocar, şi au fost şocaţi de faptul că văd acele animale reale, că ele există, pentru că, în ziua de astăzi, copiii sunt rupţi de realitate. Pentru ei contează mai mult computerul şi televizorul. În tot ce se întâmplă dezastruos pe glob în acest timp ne lovim de neputinţa de a îndrepta lucrurile. Mă refer la repetatele catastrofe naturale. Dacă se va merge în acest ritm, unele specii de animale vor rămâne numai o amintire. Şi asta mă doare foarte tare. Mă supără şi fuga de responsabilitate. Parcă n-au trecut 23 de ani. Oamenii aşteaptă să facă cineva ceva pentru ei, aşteaptă totul de undeva de sus, pentru că este mai comod. Dar există o mare lipsă de iniţiativă. Sper că o parte din cei cu care lucrez au înţeles că eu nu vreau să le spun totul. Mă supără foarte tare că în societatea de astăzi oamenii de teatru trăiesc în condiţii umilitoare. Nu e vorba că s-ar îmbogăţi, dar nu au posibilitatea să ducă nici măcar un trai decent. Artişti importanţi ies la pensie şi nu pot supravieţui întrucât nu au o bază materială. În ultimul an, ne-am descurcat cu banii pentru producţii. Sunt profesii în teatru, în afara actorilor, foarte greu de găsit. Mă gândesc să reduc personalul de la ateliere pentru că nu mai fac faţă financiar. Poate că ar fi mai ieftin să lucrăm cu o firmă. Iar la salariile actuale, care sunt minime, nu vin cei mai buni tapiţeri, croitori, pantofari… Şi cu realizarea decorurilor o ducem foarte greu din punct de vedere financiar. Sunt probleme mici care-ţi mănâncă existenţa. Cred că teatrul românesc a dovedit şi în ultimii 20 de ani că este cel mai bun ambasador al României şi asta nu s-a conştientizat la nivel înalt. Consiliul Local din Cluj a acordat în anul 2010, când noi am făcut „Interferenţele”, echipei de fotbal „Universitatea Cluj”, care a retrogradat apoi, bani cu care noi am fi organizat 12 festivaluri. N-aş vrea să nu vorbesc despre cultura sponsorizării pe care eu o întâlnesc foarte des în Occident. În Statele Unite, am văzut că cine are bani nu ezită să sprijine cultura. Şi mă refer la teatre, filarmonici, operă, emisiuni de radio care sunt susţinute de privaţi, dar cu bani foarte mulţi. Şi în Cluj sunt mulţi oameni bogaţi, dar care nu se gândesc să sprijine cultura…

Vinerea lungă, după textul lui Visky Andras

„Cultura nu dă de mâncare, dar hrăneşte sufletul” era deviza Festivalului de Film de la Roma.

Ce rol are teatrul când „alfabetul” inimii a încetat să mai bată şi când lumea nu mai e ghidată decât de alfabetul banului? Şi iată că exact în momentele de criză, teatrul vorbeşte despre criză, ne pune faţă în faţă cu spaimele, cu bucuriile noastre, cu puterea noastră de a îndura. Teatrul a fost şi va fi alfabetul misterios al sufletului.

Din nefericire, această criză a culturii pare să fie un fenomen generalizat.

Într-adevăr, nu numai la noi se întâmplă asta. În Franţa, am citit ieri că s-a închis ultima fabrică de acordeoane, care este un instrument de muzică tradiţională, deosebit de apreciat de populaţie. Se închid librării, se închid edituri… Google înlocuieşte din ce în ce mai mult cultura. Am primit recent de la vrăjitorul sunetelor, compozitorul Iosif Herţea, o scrisoare bătută la maşină de scris de odinioară şi corectată de mână. M-a impresionat până la lacrimi. Corespondenţa scrisă de mână a ajutat omul să devină ceea ce este. Trebuie să recunoaştem utilitatea unor cuceriri, dar asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm tehnologia să gândească în locul nostru, să preia actul creativ. Indiferenţa globalizată mi se pare un lucru înspăimântător. Aşa cum cred că nimic nu poate înlocui experienţa teatrală, bucuria de a fi într-o sală de spectacol. Este drogul cel mai sănătos. Are acelaşi efect, dar îţi aduce într-un timp foarte scurt o experienţă condensată despre lume, despre tine însuţi…

Alcoolicii, de Andras Visky, la Teatrul Maghiar

Trăim actualmente în plină criză a cărţii, în timp ce apărătorii internetului vorbesc cu aplombul lui Lopahin. Ce proiecte aveţi?

Într-adevăr, scena şi pagina par să fie sortite dispariţiei, în aceeaşi măsură ca splendida Livadă cehoviană. Pregătesc în Coreea „Livada de vişini”, un spectacol teribil de actual, pentru că ceea ce trăim noi este tocmai „Livada de vişini”. Trăim în epoca motivaţiilor imediate, unde aşa cum spunea George Banu, lucrurile inutile, cum sunt cele legate de sufletul omenesc, dispar. Personajele au înţeles foarte bine că pactul propus presupune sacrificarea valorilor simbolice în favoarea valorilor economice, recunoscând totuşi că, fără „Livada de vişini” şi fără ceea ce înseamnă ea ca încărcătură fantasmatică şi rezervă simbolică, le e cu neputinţă să supravieţuiască. Frumos scrie George Banu: „Ce-i de făcut atunci când, asemeni lui Liubov, care mărturisea «viaţa mea n-are sens fără Livada de vişini», spunem şi noi viaţa mea n-are sens fără teatru”. Vorbind despre proiectele mele, să amintesc că primul spectacol de operă pe care l-am regizat la Cluj a fost „Don Giovanni”, în 2010, după aceea am făcut „Dido şi Aeneas” la San Diego. Voi pleca pentru a regiza un spectacol de Operă la Sydney. Şi după mulţi ani de tensiune între Teatrul Maghiar şi Opera din Cluj, cred că voi face şi aici, la Cluj, „Coţofana hoaţă” de Rossini. M-a incitat întotdeauna muzicalitatea care poate fi asociată cu piesele absurde. Această muzicalitate, ca orice operă simfonică, necesită o mare punctualitate, o tonalitate riguroasă, un ton, o atmosferă, nuanţe exacte de culori.

Alături de copiii mei

Cu copiii Abel şi Sara

Când aveţi o picătură de timp, unde vă retrageţi?

Acum, cel mai mult îmi place să fiu alături de copiii mei, să-i iniţiez în tainele lecturii şi ale teatrului. Fiica mea cea mare, Eszter, este actriţă, a terminat actoria la catedra domnului Esrig, în Germania, la Academia din Burghausen. În prezent trăieşte la Berlin. Joacă nu numai în spectacole de teatru, dar şi în filme, iar acum repetă la „Teatrul German” din Timişoara, în regia lui Nicky Wolcz, interpretând rolul Hertei Müller, într-o adaptare scenică după o scriere autobiografică. „Ţinuturile joase” de Herta Müller va avea avanpremiera în 28 iulie. Versiunea scenică a fost scrisă de Nicky Wolcz, care predă, alături de Andrei Şerban, la Columbia University din New York, scenografia este semnată de Helmut Sturmer, iar regizorul Bogdan George Apetri semnează regia secvenţelor care au fost turnate special pentru acest spectacol. Mai am un băiat de 14 ani şi o fetiţă de 10 ani. Mă ocup foarte mult de educaţia lor, atât în limba română, cât şi în limba maghiară şi engleză. Fac de altfel şi şcoala de muzică în Cluj. Sunt puţin îngrijorat de viitorul lor, pentru că e foarte greu să-i motivezi pe tinerii din ziua de azi. Ei se aşteaptă la rezultate rapide, imediate. Nu au acel fanatism pe care l-a avut generaţia mea. Eu am avut libertate de la părinţi, dar aceştia, la fel ca şi profesorii mei, erau foarte exigenţi. O altă pasiune este lectura. Am cărţi pe care le citesc şi le recitesc pentru că le consider fundamentale: Thomas Mann, Faulkner, Kafka, Dante. Am citit în Statele Unite o traducere în limba engleză a „Divinei Commedia” într-o ediţie superbă. Şi m-am gândit că ar trebui şi în România cartea să se bucure de o subvenţie mai importantă, întrucât la noi, cărţile sunt foarte scumpe faţă de America, unde nivelul de trai este mult mai ridicat.

Gabor Tompa în timpul unei dezbateri. Foto Florin Biolan

În fiecare proiect despre care am discutat, am simţit cât de importante sunt visul, poezia şi sufletul în proiecţiile unui artist. Visul vibrează în fiecare dintre ele. Şi vă întreb totuşi la ce visaţi?

Să pot realiza nişte lucruri care să le aducă bucurie altora. Mi-ar plăcea să călătoresc mai mult şi să-mi revăd vechii prieteni. În ultimii ani, trăim un moment în care prieteniile se destramă. Nu suntem uniţi, ci dezbinaţi. Se duc dispute la sânge. Există o importanţă exagerată a apartenenţei politice, chiar şi în interiorul unei familii. Şi pot să vă spun că această dezbinare şi această ruptură a societăţii civile există de mult, încă mai puternică, în Ungaria. Şi acolo se manifestă un mare pericol al dictaturii, ce aduce cu anii ’30. Din păcate, aşa cum vă spuneam, nu învăţăm din lecţiile trecutului. Să-l căutăm pe Dumnezeu în aşa fel încât să nu jignim pe alţii. Dacă nu există mântuire, credinţa devine un exerciţiu de rutină, iar oamenii atentează la viaţa semenilor. Marea dorinţă a unui creator este aceea de a păstra clipa. Mi-aş dori să pot eterniza clipele fecunde şi inspiratoare. A recunoaşte în ziua de azi că visezi e o sinucidere curată. Şi totuşi, mi-aş dori să trăiesc momentul în care să văd o nouă generaţie de tineri regizori foarte buni în teatru.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.